referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Imperiului Persan - Cultura si civilizatia

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Într-o vreme – în epoca sassanidă – statul persan căutase să se intereseze de situaţia muncitorilor, reglementând condiţiile de muncă şi cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate, - şi diferenţiate în funcţie de vârstă, de sex şi de calificare. Se pare că ar fi existat chiar şi centre de angajare a muncitorilor (cel puţin pentru lucrările publice)...

Varianta Printabila 


1



Imperiului Persan - Cultura si civilizatia


Cadrul geografic şi istoric
    Cuprins ntre fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se ntinde pe o suprafaţă de trei milioane de kilometri pătraţi. Pe acest teritoriu s-au ncrucişat – ncă de acum patru mii de ani – numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India şi China, pe de altă parte cu ţările din bazinul răsăritean al Mediteranei. n acest spaţiu s-au născut, s-au dezvoltat, s-au nfruntat regate, imperii şi civilizaţii diverse. Istoria Persiei a fost strns legată – n antichitate şi n perioada de nceput a Evului Mediu – cu istoria Asiriei şi Babilonului, a Egiptului, Greciei şi Romei, a Bizanţului şi Islamului. Zonă prin excelenţă de contacte ntre Orient şi Occident, Persia a receptat şi a asimilat, a transmis sau a intermediat experienţa istorică a multor popoare din jur, crend ea nsăşi şi difuznd forme culturale şi de civilizaţie originale.
        Primele aşezări omeneşti sunt atestate arheologic pe podişul iranian chiar din mileniul al V-lea .e.n. Spre sfrşitul mileniului al IV-lea .e.n. s-au nregistrat aici mişcări masive de populaţii nomade (bine cunoscute n istoria antică a Orientului Apropiat: elamiţi, gutti, kasiţi etc.) care, cobornd din regiunile muntoase, şi ndreptau turmele spre bogatele cmpii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni n care ncepeau să migreze numele Aryanam, "ţara arienilor" – ceea ce nseamnă "a nobililor"; de unde, denumirea ţării de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominaţiile succesive: arabă, mongolă şi turcă) a fost schimbată n Persia.

Organizarea militară şi administrativă
    Principalii stlpi ai prestigiului şi forţei Imperiului persan au fost armata şi administraţia. Tocmai acestea şi sunt domeniile – alături de cel al religiei – n care persanii şi-au adus contribuţia lor originală n istoria civilizaţiei şi culturii.
    Regii mezilor au folosit experienţa şi organizarea militară a asirienilor, crend detaşamente speciale de lănceri, de arcaşi şi de călăreţi. Cirus I n-avea o armată naţională, ci o armată de mercenari, recrutată din rndurile popoarelor supuse, armată ale cărei detaşamente erau conduse de ofiţeri din ţările respectivilor soldaţi. Regii persani şi aveau o gardă personală formată din 4 000 de pedestraşi şi călăreţi, toţi din rndurile nobilimii. Singurul corp de armată permanent l formau 10 000 de călăreţi de elită, care purtau numele de "nemuritori" (n sensul că numărul lor trebuia să rămnă fix, acelaşi).
    Forţa armatei persane consta n cavalerie. Călăreţii – recrutaţi din rndurile nobilimii – erau narmaţi cu o sabie dreaptă, buzdugan, secure şi un fel de lasso. Urmau arcaşii, călăreţi care trăgeau din fuga calului, - o tactică a cărei mare eficienţă s-a dovedit n luptele contra detaşamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcaşilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefanţilor. Masa mare de pedestraşi – ţărani prost narmaţi – nu conta prea mult. Detaşamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate ntr-un fel care le asigura o extraordinară forţă de şoc. De pe tronul său, nconjurat de steaguri şi protejat n mijlocul corpului de cavalerie grea, regele n persoană conducea operaţiile militare.
    Persanii practicau tactica replierii, retrăgndu-se n faţa inamicului după ce ardeau totul n urma lor, sau după ce provocau inundaţii. nainte de nceperea unei bătălii avea loc ceremonia purificării rituale şi a invocării cerului. Pentru a se cunoaşte exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la nceputul luptei o săgeată ntr-un coş; la sfrşitul luptei fiecare şi lua napoi săgeata; numărul săgeţilor rămase indica numărul celor ucişi.
    Dacă n materie de ştiinţă militară persanii nu erau ntru nimic inferiori romanilor, acelaşi lucru se poate spune şi n ce priveşte organizarea administrativă a ţării.
    Darius şi-a mpărţit imperiul n 23 de provincii (număr la care s-au adăugat apoi alte trei), avnd n frunte fiecare cte un guvernator, numit satrap ("ngrijitorul ţării"). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai nalte familii nobile, el răspundea direct n faţa regelui. Satrapul răspundea şi de perceperea dărilor care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie. Răspundea de recrutarea oamenilor n timp de război (cnd era decretată mobilizarea totală), precum şi de administrarea n provincia sa a justiţiei. Alături de satrap – n sarcina căruia deci cădea exclusiv administraţia civilă – era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinznd direct numai de rege. Pe lngă un nalt funcţionar nsărcinat cu perceperea dărilor, satrapul mai avea alături şi un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a ţine legătura direct cu casa regală. n sfrşit, pe lngă contactul permanent şi direct cu guvernatorul militar, regele mai avea (pentru a-i controla pe satrapi şi pentru a le verifica obedienţa) şi un corp speciali de inspectori, numiţi "urechile regelui". Aceştia vizitau o dată pe an –chiar de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; n caz de nevoie puteau dispune şi de forţa armatei. n perioada arsacizilor funcţia de satrap a devenit n general ereditară.

    Populaţia persană propriu-zisă – de aproximativ o jumătate de milion abia – era scutită de dările mari; n schimb asupra ei grevau sarcinile administrative şi ndatoririle de ordin militar. Pentru a face faţă imenselor cheltuieli (ale armatei, curţii regale, aparatului birocratic, lucrărilor publice, şi altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietăţilor funciare nesfrşite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de război, taxele şi impozitele interne, tributul plătit de ţările supuse ş.a. Impozitele erau stabilite – n funcţie de zona geografică şi de recoltele obţinute – pe genuri de proprietăţi (pe casă, pe grădină, pe vite, etc.) Cei lipsiţi de proprietăţi funciare plăteau taxe personale fixe, anuale; dar şi taxe extraordinare: cu ocazia naşterii unui copil, pentru o căsătorie, ş.a.

Societatea persană. Regalitatea
    Organizarea societăţii persane a ajuns – n perioada sassanidă – la o ierarhie foarte precisă şi rigidă.
    ntreaga viaţă şi civilizaţie persană era structurată n funcţie de poziţia proeminentă a aristocraţiei. Societatea era mpărţită n patru clase, nchise; trecerea dintr-o clasă n alta de era – cu extrem de rare excepţii – imposibilă. Aceste clase erau: a preoţilor, a militarilor, a funcţionarilor şi a poporului. n interiorul acestor clase existau diverse subdiviziuni. De pildă, n clasa funcţionarilor erau incluşi şi scribii, şi astrologii, şi poeţii de curte; n rndul poporului intrau nu numai ţăranii, ci şi negustorii şi meşteşugarii. n acest sistem nu erau consideraţi şi sclavii de război (sclavia rezultată din vnzarea copiilor sau a debitorului nu exista n Persia), care n-au avut nici un rol important n viaţa economică.
    Clasa preoţilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea funcţia sa spirituală, ci şi de o mare influenţă n viaţa socială şi economică; o influenţă cu att mai mare cu ct ea dispunea de considerabile proprietăţi imobiliare şi de venituri provenite din donaţii, precum şi dintr-un fel de "amenzi religioase" pe care la aplicau, arbitrar, celor "care păcătuiseră". Preoţii erau organizaţi ntr-o ierarhie precisă şi complexă, conducndu-se după legile lor proprii, şi deci formnd un fel de stat n stat. Prin poziţia sa socială şi puterea sa economică, prin atitudinea, atribuţiile şi ntreaga sa activitate, clerul – care n epoca ahemenidă a devenit cler al religiei de stat – servea puterea politică centralizată.
    Clasa conducătorilor militari şi clasa nalţilor funcţionari ai statului proveneau din rndurile aristocraţiei. n snul acesteia, locul de frunte l ocupau "cele şapte familii". Nobilii mari proprietari de pămnturi se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (ntr-un timp ajunseseră chiar să fie ei cei care l alegeau pe rege). Existenţa lor era mpărţită ntre războaie, vnătoare, banchete şi plăcerile haremului. Cu timpul – n epoca sassanidă – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de şah şi pentru diferite jocuri cu mingea; totodată nsă cultivau şi poezia, muzica şi chiar ştiinţele. Marii nobili, latifundiari, trăiau n capitală, n anturajul de curte. Nobilimea mijlocie trăia pe proprietăţile ei. n ce priveşte mica nobilime, aceasta nu se deosebea prea mult de "căpeteniile satelor". Toţi nobilii nsă, din toate categoriile, se considerau vasali ai regelui.
    Ţăranii – "oamenii liberi" – erau liberi numai n teorie; practic, ei erau iobagi, supuşi numeroaselor corvezi şi plăţii dijmelor. De asemenea servituţi erau scutiţi numai cei o jumătate de milion de locuitori din provincia Fars, consideraţi perşii "puri". Ţăranii erau legaţi de pămnturile pe care trăiau, putnd fi vnduţi unor noi proprietari odată cu moşiile pe care trăiau şi lucrau. Printre celelalte sevituţi, ţăranii aveau şi obligaţia de a presta serviciul militar n timp de război, ca pedestraşi; ei trebuiau să-şi procure singuri echipamentul şi armamentul, fără să primească nici o soldă şi nici o altă recompensă. Populaţia modestă a oraşelor (de exemplu, meşteşugarii şi negustorii) era mai avantajată: plătea doar taxele personale, asemenea ţăranului, n schimb era scutită de a presta serviciul militar.
    ntr-o vreme – n epoca sassanidă – statul persan căutase să se intereseze de situaţia muncitorilor, reglementnd condiţiile de muncă şi cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate, - şi diferenţiate n funcţie de vrstă, de sex şi de calificare. Se pare că ar fi existat chiar şi centre de angajare a muncitorilor (cel puţin pentru lucrările publice).

    n vrful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. n contextul istoriei antichităţii, ideea monarhiei de mandat şi de drept divin nu este o idee nouă. Nu e nouă nici ideea că ndatorirea regelui este să iubească adevărul şi dreptatea, să vegheze asupra aplicării legilor şi să-l protejeze  pe cel slab şi asuprit. Aceste prescripţii – asupra cărora Codul lui Hammurabi insista n mod deosebit – se găseau formulate şi n doctrina regalităţii Egiptului antic. Dar nicăieri acestea nu sunt exprimate cu atta claritate şi ntr-un mod att de stăruitor ca n declaraţiile regilor persani: "Eu am iubit dreptatea şi am urt minciuna; am vrut să nu se facă nici o nedreptate văduvei şi orfanului; l-am pedepsit  cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am răsplătit" – afirmă cu mndrie ntr-o inscripţie Darius. De asemenea, monarhul persan ţinea să fie considerat şi trebuia să apară n ochii supuşilor săi ca un model de luptător. "M-am dovedit a fi cel mai bun călăreţ şi cel mai bun arcaş; am fost cel mai iscusit dintre toţi vnătorii; orice lucru eram n stare să-l fac cel mai bine" – spunea acelaşi Darius.
    Spre a-şi spori şi mai mult n ochii supuşilor lumina supremei sale demnităţi, dndu-i totodată şi o aură de mister, regele ţinea să rămnă ct mai inaccesibil. Trăia nchis n palatele sale, nevăzut nici chiar de nalţii demnitari ai curţii – dect n ocazii excepţionale. Vnătoarea era plăcerea aleasă a regilor persani; vnătoarea n parcuri nchise n care erau ţinuţi tigri, o specie mai mică de lei, apoi mistreţi şi urşi, onagri şi gazele, struţi şi păuni.

Agricultura. Meşteşugurile
    Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic şi social al Imperiului persan au cunoscut o evoluţie firească de-a lungul celor patru perioade istorice, - ahemenidă (550-331 .e.n.), elenistică seleucidă (331-250 .e.n.), arsacidă (360 .e.n. – 224 e.n.) şi sassanidă (224-651).
    Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrară lucrată de ţăranii legaţi de pămnt şi (mai puţin) de sclavii prizonieri de război. Mica proprietate agrară s-a păstrat mai ales n provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, - dar şi aici n proporţie redusă. Se produceau cu precădere orz şi gru, se cultivau măslinul şi viţa de vie, se practica pe scară largă apicultura, se creşteau vaci, capre, oi şi animale de povară (cai, asini şi catri). Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima dată o irigaţie a terenurilor prin canalizare şi, probabil (ca n Grecia timpului), o asanare a terenurilor mlăştinoase.
    n timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante; multe au trecut n această epocă din Iran n Europa meridională (bumbacul, lămiul, măslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat şi tehnica agrară; au nceput să se practice trei asolamente anuale de cultură, au apărut noi procedee de irigaţie şi noi metode de cultivare a viţei de vie. Marile proprietăţi (ale coroanei, ale templelor, ale nobililor) au fost fracţionate spre a fi distribuite oraşelor sau coloniile militare. Ca urmare, mulţi ţărani legaţi de pămnt au devenit arendaşi, iar cei de pe pămnturile dăruite oraşelor au devenit ţărani liberi: aceasta a fost marea operă politică şi socială a epocii seleucide.
    Dar sub dinastiile parţilor, n perioada Arsacizilor, au apărut din nou marile latifundii. Mica proprietate a dispărut ncetul cu ncetul, ţăranii şi-au pierdut libertatea, devenind tot mai oprimaţi de marii proprietari. Se notează acum progrese n zootehnie, nu nsă şi n tehnica agricolă. Este perioada cnd din China s-au adus piersicul, caisul şi viermele de mătase; iar din India, trestia de zahăr.
    Şi n epoca sassanidă baza economiei a continuat să rămnă agricultura. Nu s-a nregistrat nsă acum dect o agravare a situaţiei ţăranului. Trecerea spre modul feudal de producţie devine tot mai evidentă: pe proprietatea nobilului domină sistemul economiei nchise, ţăranul produce tot necesarul consumului pentru stăpnul său, de la gru, carne şi untdelemn, pnă la vin şi fructe.
   
1 Meşteşugurile au nceput să ia o dezvoltare la oraşe ncă din epoca ahemenizilor; pe marile moşii nsă producţia artizanală ncredinţată servilor a continuat. Latifundiile şi aveau proprii lor meşteşugari (dulgheri, tmplari, fierari, ţesători, morari, etc.). Meşteşugarii din oraşe lucrau, de pildă articole de mbrăcăminte, dar şi bijuterii şi veselă, de bronz, argint şi aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obţinute şi din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus n special din Asia Mică, Liban şi India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru şi Palestina, din Liban şi Asia Mică, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea Caucazului meridional.
    
Comerţul. Transporturile
    Practica comerţului nu era ţinută de persani n mare cinste; de aceea comerţul a rămas aici, n mare parte, pe mna străinilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.
    Comerţul persan a fost puternic stimulat, ncă din epoca ahemenizilor, datorită realizării unităţii politice a ntregului Orient Apropiat sub persani, mpărţirii imperiului n satrapii conduse de o administraţie centralizată, creării unei bune reţele de transport şi comunicaţii, sistemului perfect de stabilire şi percepere a taxelor şi impozitelor, precum şi afluxului de aur şi argint n cantităţi imense n trezoreria statului. Considerabil stimulat a fost comerţul persan şi de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui sistem unic de măsuri şi greutăţi, şi mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mică de argint apăruse ncă din sec. VII .e.n.; dar adevăratul sistem monetar bimetalic (cu monede de aur şi argint) datează din secolul următor, cnd regele Cresus l-a introdus n ţara sa, n Lidia, şi după ce apoi – la sfrşitul aceluiaşi secol al VI –lea .e.n. – Darius l-a adoptat şi n imperiul său.
    Graţie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut stabili, ncă de la nceputul imperiului, relaţii comerciale externe de o extindere geografică (din Grecia pnă n India şi Ceylon) şi de un volum de schimburi necunoscute pnă la acea dată. Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns pnă n regiunea Dunării şi a Rinului. Navigatorii ntreprindeau mari călătorii de explorare, de la gurile Indusului pnă n Egipt, ajungnd mai trziu chiar pnă n zona Gibraltarului. n secolele VI-V .e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel mai nalt: Persia importa vase de bronz şi obiecte de podoabă din Egipt, ambră din regiunile nordice, spade şi scuturi din ţinuturile Mării Egee, ţesături din Corint, Milet şi Cartagina.
    Interesant de notat este faptul că apariţia şi răspndirea monedei a favorizat şi dezvoltat comerţul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut n Mesopotamia ncă din mileniul al II-lea .e.n.; dar n Persia, deosebirea era că n timpul dinastiei Ahemenide "băncile" nu aparţineau statului, ci n această epocă se nfiinţaseră aici adevărate "bănci" particulare.
    Un progres cu totul remarcabil l-au nregistrat şi mijloacele de transport de-a lungul perioadelor celor patru dinastii.
    n timpul primei dinastii persane au fost pietruite porţiunile de drumuri deteriorate de intemperii. n sec. IV .e.n. s-a inventat un mijloc de protecţie a copitelor animalelor de povară, constnd dintr-un nveliş de aramă, sau confecţionat din păr de capră ori de cămilă. (Potcoava va fi inventată n sec. II sau I .e.n.). n acest timp constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au construit nave cu o capacitate de 200-300 tone ncărcătură (sau nave fluviale de 100-200 tone), corăbii cu pnze şi vsle care puteau parcurge pnă la 80 de mile marine ntr-o zi.
Sub a doua dinastie s-au organizat expediţii maritime de explorare. O mare flotă avnd baza n Golful Persic asigura legăturile cu Marea Roşie nspre vest; iar sper est, cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine ntreţinute. Paza era asigurată de puncte militare fixe. Caravanele care străbăteau deşertul aveau la dispoziţie hanuri şi rezerve de apă potabilă. Toate aceste condiţii asigurau deplasări şi transporturi cu o rapiditate care nu va fi depăşită – n nici un punct al globului – pnă la apariţia maşinii cu vapori.

Dreptul. Justiţia
n regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica sursă a dreptului. Hotărrile lui deveneau legi imuabile; legi care, pretinzndu-se că i erau "inspirate" de zeul suprem Ahura Mazda, nsemna că exprimau nsăşi voinţa divinităţii. n consecinţă, a ncălca hotărrea regelui (deci legea) nsemna o gravă crimă de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabilă adusă chiar divinităţii.
Ca urmare, n-a existat un cod de legislaţie persană compact şi organic, stabil şi unic. Cnd Darius s-a gndit – cel dinti – să dea statului său o armătură legislativă adevărată, el a pus să i se consemneze hotărrile pe tăbliţe de aramă, pe stele de piatră sau pe papirus, - documentele care erau trimise apoi spre cunoştinţă n diferite puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse şi păstrau propria lor legislaţie). Hotărrile-legi ale lui Darius par să fi fost inspirate adeseori de Codul lui Hammurabi, pe care consilierii regelui persan l cunoşteau demult.
Textele legilor hotărte de rege erau redactate de preoţi – care multă vreme au ndeplinit şi funcţia de judecători. Mai trziu, locul lor a fost luat de judecători laici. La sate, "căpetenia satului" era şi judecătorul local. Judecătorul suprem era regele – care nsă şi putea delega un reprezentant pentru a judeca n ultimă instanţă. Oricine putea face apel la rege. Acesta ţinea – n faţa poporului – scaun de judecată de două ori pe an. (Aşa procedau cel puţin primii regi sassanizi). După rege, venea curtea supremă de justiţie, compusă din şapte membri; apoi, numeroasele tribunale răspndite n toate oraşele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau fixate anumite termene pnă la care trebuiau să judece cauzele prezentate. mpricinatul – care nu se putea descurca n mulţimea de legi ce se adunaseră de-a lungul timpului – putea fi sfătuit de "oratorii legii", - un fel de avocaţi, care se ocupau şi de ntregul mers al procesului. n hotărrea pe care urma să o ia, tribunalul trebuia să ţină seama şi de persoana morală, de trecutul şi de meritele acuzatului. Judecătorii erau numiţi pe viaţă; dar n caz de corupţie dovedită, erau nlăturaţi şi pedepsiţi cu moartea.
Pedepsele erau n general de o cruzime pe care numai asirienii o egalaseră. Pedeapsa cea mai uşoară (şi care n unele cazuri putea fi nlocuită cu o amendă) consta n lovituri de bici: ntre 5 şi 200. Numărul maxim de lovituri era administrat celui care otrăvise cinele unui păstor (n timp ce pentru un omicid involuntar erau prevăzute numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o crimă săvrşită de cineva să fie pedepsită ntreaga familie. Crimele şi delictele cele mai grave erau pedepsite cu mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu nsemnarea cu fierul roşu, sau cu moartea. Crimele pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea erau: trădarea, sodomia, asasinatul, vina de a fi pătruns n viaţa intimă a regelui, sau de a se aşeza chiar şi ntmplător pe tronul regal…Pedeapsa capitală era executată prin otrăvire, tragerea n ţeapă, răstignire, spnzurare cu capul n jos, lapidar, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenuşă nfierbntată, ngroparea de viu pnă la gt, şi alte asemenea orori.
Familia
Asemenea cruzimi şi barbarii autorizate de dreptul persan contrastau cu frumoasele calităţi morale ale poporului. Persanii erau cunoscuţi ca oameni blajini, generoşi, ospitalieri, politicoşi, chiar ceremonioşi.
Regimul familial şi viaţa de fiecare zi a familiei erau n multe privinţe la un nivel moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se menţinuse, fireşte, şi n Persia poligamia – dar de consideraţie şi de drepturile de stăpnă a casei se bucura numai una din soţii, numită "privilegiata". n familia regală şi n familiile nobililor căsătoriile ntre frate şi sora erau – ca n Egipt – frecvente. Căsătoria se contracta prin plata unei suma de bani părinţilor logodnice. Femeia datora ascultare absolută bărbatului ei. Pe de altă parte, ea putea să posede bunuri materiale şi să dispună liber de ele; putea să conducă treburile soţului n numele lui; putea să circule n public cu faţa neacoperită de văl. De aceste libertăţi se bucurau mai mult femeile sărace. Femeile din rndurile aristocraţiei duceau o viaţă n izolare, puteau ieşi numai cu faţa acoperită,  nu aveau voie să se ntlnească n public cu bărbaţi, iar după ce se căsătoreau nu puteau avea nici un fel de relaţii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin. Un regim de o severitate care explică de ce niciodată femeile nu erau reprezentate nici n arta plastică, nici menţionate n inscripţii.
Se păstra n Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: dacă soţul deceda fără să fi avut copii de sex masculin, văduva se căsătorea cu ruda cea mai apropiată. Dacă nsă soţul rămnea văduv fără să aibă băieţi (care totdeauna erau preferaţi fetelor), ruda lui mai apropiată lua n căsătorie pe una din fetele  sau nepoatele lui: iar copilul de sex masculin născut din această căsătorie era considerat fiul şi deci moştenitorul văduvului după ce acesta deceda. Dacă soţul deceda fără să fi avut o fată, cu o parte din moştenirea lui se nzestra – se "cumpăra" – o fată pentru a o mărita cu o rudă apropiată a defunctului. Dacă tatăl deceda şi copiii lui nu ajunseseră ncă la vrsta maturităţii, aceştia erau puşi n tutela văduvei. Respectarea ntocmai a acestor uzanţe era sever controlată de preoţi. Aceştia procedau la mpărţirea moştenirii (modalităţile partajului erau foarte complicate); iar dacă defunctul nu lăsase nici o avere, preoţii erau cei care se ngrijeau de funerarii şi de soarta orfanilor săi minori.
Naşterea unui copil de sex masculin era ntmpinată cu mare bucurie. Părinţilor li se aduceau daruri; chiar regele făcea n fiecare an daruri părinţilor cu mulţi copii. Dacă se dovedea că copilul nu dăduse ascultarea cuvenită tatălui, o parte din moştenirea ce i revenea de drept de la tatăl său i rămnea mamei. De educaţia copilului se ocupa mama; iar de la vrsta de cinci pnă la şapte ani, tatăl. Apoi copiii (celor bogaţi) urmau şcoala, care era ţinută de preoţi fie n incinta templelor, fie la locuinţa lor. n aceste şcoli studiile durau pnă la vrsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu respectivele comentarii; elevii nvăţau scrierea cuneiformă, nvăţau legendele şi tradiţiile referitoare la zeii şi la eroii iranieni căpătau noţiuni de religie, de medicină şi de drept; n fine, erau iniţiaţi n treburile publice şi n practicile cancelariei regale.
Educaţia astfel dirijată urmărea n principal să le asigure tinerilor pregătirea necesară n vederea viitoarelor funcţii administrative sau militare care i aşteptau. Iar pentru a-l obişnui pe tnăr cu viaţa grea a soldatului, exerciţiile şi instrucţia la care erau supuşi erau foarte dure: tinerii executau lucrări agricole istovitoare, făceau marşuri lungi pe arşiţă şi pe ger, călăreau pe cai nărăvaşi, erau alimentaţi foarte prost; sau erau puşi să treacă not un fluviu, cu tot echipamentul şi armamentul personal. Grecii admirau educaţia dată tinerilor persani, despre care Herodot (simplificnd nsă lucrurile) spune: "Tinerii perşi sunt nvăţaţi trei lucruri: să citească, să tragă cu arcul şi să spună totdeauna adevărul".
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica