referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Esecul comunismului

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Pentru a contribui la îndeplinirea cât mai grabnica a acestor conditii, Marx si Engels scriu, în 1848, Manifestul Partidului Comunist, care se încheie cu celebra chemare "Proletari din toate tarile, uniti-va!". Lucrarea a fost scrisa la cererea unei organizatii muncitoresti intitulate "Liga Comunistilor", înfiintata la Londra, în 1847, si considerata de multi istorici primul partid comunist din istorie. Ce spun Marx si Engels în Manifest?...

Varianta Printabila 


1
ESECUL COMUNISMULUI


I. ESECUL MARXISMULUI SAU ESECUL COMUNISMULUI?


Dupa cum am învatat la Istorie, încercarea partidelor comuniste de a construi o societate fara clase si fara exploatarea omului de catre om s-a bazat pe teoria elaborata de Marx si Engels la jumatatea secolului XIX, numita de urmasii lor "socialism stiintific" sau "comunism stiintific". (Eu am sa numesc aceasta teorie "socialismul lui Marx" sau "socialismul marxian", si voi arata în cadrul acestui eseu care sunt motivele mele).
Principalul autor al socialismului modern, ca doctrina politica a clasei muncitoare din capitalism, a fost Karl Marx (1818-1883). El nu a fost muncitor, si nici fiu de muncitor. Provenit dintr-o familie burgheza (evrei convertiti la protestantism), tânarul Marx a studiat Dreptul si Filosofia la universitatile din Berlin si Jena. S-a casatorit cu fiica unui consilier aulic, deosebit de educata, cu care a avut cinci copii. Intrând în conflict cu statul politienesc prusac, datorita unor articole critice, Marx este nevoit sa emigreze la Bruxelles, apoi la Paris, pentru ca în final sa se stabileasca definitiv la Londra, capitala celei mai democratice si mai tolerante tari din epoca. Aici a si murit, la vârsta de 65 de ani.
Spiritul critic si curajul de a spune ce gândeste l-au facut pe Marx un om incomod, care a fost parasit, pe rând, de colaboratori si chiar de prieteni. Singurii oameni care au ramas lânga el pâna la capat au fost Jeni Marx, sotia lui, si Friedrich Engels, prieten din tinerete. Despre Engels n-am sa scriu prea mult, pentru ca îl consider mai putin important din punct de vedere teoretic. Om cu calitati intelectuale si morale deosebite, el a fost, totusi, "mâna a doua" (îl consider mai mult "locotenentul" lui Marx decât "colegul" lui). Engels nu avea studii superioare; se poate spune ca a fost un "autodidact genial". Engels avea vaste cunostinte despre istoria stiintei si despre rezultatele stiintei din epoca lui. Acest lucru i-a permis sa înteleaga ideile novatoare ale prietenului sau si sa-l ajute, de multe ori, în redactarea unor lucrari (care au si fost publicate sub numele ambilor).

II. CE ESTE MARXISMUL?


Opera lui Marx este formata din trei parti mari: 1) conceptia filosofica; 2) teoria economica; 3) doctrina politica.
Deoarece în practica partidele comuniste au pretins ca aplica doctrina politica ("socialismul stiintific"), ma voi ocupa doar de a treia componenta a marxismului.

Doctrina politica decurge în mod logic din teoria economica, în principal din teoria plus-valorii, care explica exploatarea capitalista. Constatând ca muncitorii sunt exploatati, Marx a tras concluzia ca ei nu pot avea o viata omeneasca. Din exploatarea economica rezulta si o dominare politica, precum si o subdezvoltare culturala. Personalitatea lor este unilaterala si înstrainata fata de adevarata esenta umana, care ar trebui sa fie "personalitatea multilateral dezvoltata". În concluzie, "pentru a-si manifesta personalitatea, proletarii trebie sa rastoarne capitalul", caci acesta a devenit o forta "supraomeneasca".
Spre deosebire de înaintasii lui socialisti (Saint-Simon, Robert Owen, Charles Fourier, Ferdinand Lassal sau Pierre Joseph Proudhon), Marx a constatat ca principala contradictie a societatii capitaliste este aceea dintre munca si capital, concretizata în contradictia dintre proletariat si burghezie. Aceasta contradictie este obiectiva, independenta de vointa celor doua clase; ea nu poate fi rezolvata în cadrul societatii capitaliste. Singura solutie este înlaturarea acestei societati, adica o revolutie socialista, organizata si condusa de proletariat, prin care societatea capitalista sa fie înlocuita cu o noua societate, superioara: societatea socialista. Pentru ca aceasta sa se produca, trebuie sa fie îndeplinite câteva conditii de baza:
a) muncitorii trebuie sa devina constienti de necesitatea de a rasturna capitalul, precum si de faptul ca acest lucru este în interesul lor;
b) ei trebuie sa se uneasca (nu numai la nivel national, ci si la nivel international, caci exploatarea este la fel în toate tarile capitaliste);
c) ei trebuie sa se organizaze nu numai în plan profesional (în sindicate), ci si în plan politic (în partide).
Pentru a contribui la îndeplinirea cât mai grabnica a acestor conditii, Marx si Engels scriu, în 1848, Manifestul Partidului Comunist, care se încheie cu celebra chemare "Proletari din toate tarile, uniti-va!". Lucrarea a fost scrisa la cererea unei organizatii muncitoresti intitulate "Liga Comunistilor", înfiintata la Londra, în 1847, si considerata de multi istorici primul partid comunist din istorie. Ce spun Marx si Engels în Manifest?
În primul rând, ei arata ca istoria omenirii nu a fost altceva decât istoria luptei de clasa. Aceasta se duce între cele doua clase fundamentale ale fiecarei orânduiri: sclavii si stapânii de sclavi (în sclavagism), taranii iobagi si nobilii feudali (în feudalism), proletariatul industrial si burgezia (în capitalism). Dar burghezia este prima clasa din istorie care a avut o ideologie revolutionara, s-a organizat politic si a luptat pentru instaurarea noii orânduiri (orânduirea capitalista).
În al doilea rând, ei arata cum fiecare orânduire, numita de ei "formatiune sociala", se naste, traieste si moare, fiind înlocuita în mod necesar de alta. Procesul prin care se trece de la o formatiune la alte este revolutia sociala. Forma cea mai înalta a acesteia a fost revolutia burgheza, caci ea a fost pregatita în pla ideologic si realizata în plan politic, ca forma a luptei de clasa. În urma acesteia, burghezia a cucerit puterea de stat, a realizat statele nationale si a devenit clasa conducatoare. Din acest moment, ea a luat în stapânire întregul aparat de stat (justitie, politie, armata), prin care începe sa-si apere locul de clasa dominanta.
În al treilea rând, autorii Manifestului arata ca societatea capitalista a devenit nefunctionala: contradictiile antagoniste au devenit violente; crizele economice au devenit o trasatura caracterisitca; înstrainarea umana a capatat formele cele mai aberante. Într-un cuvânt, capitalismul a ajuns o societate imorala si periculoasa pentru omenire; ea trebuie sa faca loc unei noi orânduiri – orânduirea comunista (sau "socialista", cum o vor numi urmasii lui Marx si Engels). Aceasta noua orânduire va cunoaste doua faze: faza timpurie, socialismul, care va mai pastra urmele societatii capitaliste, si faza târzie, comunismul, care va reprezenta "realizarea deplina a esentei umane".
În al patrulea rând, Marx si Engels enunta caracteristicile generale ale noii orânduiri:
a) desfiintarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie (nu si asupra bunurilor de consum, cum au înteles antimarxistii);
b) disparitia claselor sociale si, implicit, a exploatarii;
c) disparitia diferentelor esentiale dintre munca fizica si munca intelectuala, datorata progresului tehnico-stiintific, care îi va determina pe muncitorii manuali sa devina "muncitori intelectuali" (deci nu prin acordarea de diplome fara acoperire, cum au înteles mai târziu comunistii nemarxisti);
d) disparitia treptata a diferentelor esentiale dintre sat si oras, datorita generalizarii industriei în toate sectoarele (inclusiv în agricultura);
e) disparitia diferentelor sociale dintre barbati si femei ("emanciparea femeii" fata de servitutile de pâna acum, realizarea ei umana);
f) egalitatea sanselor de realizare umana între toti membrii societatii (deci o egalitate virtuala, nu o egalitate de facto, de tip egalitarist, cum au înteles-o nemarxistii);
g) disparitia treptata a economiei de marfa, datorata disparitiei diviziunii sociale a muncii (în consecinta, si disparitia banilor);
h) disparitia treptata a statului, prin preluarea functiilor sale politice de catre masele populare ("autoconducerea comunista");
i) disparitia treptata a natiunii si a statelor nationale (comunismul este conceput ca "ultimul stadiu al procesului de universalizare a istoriei", în care fiecare individ se va simti "cetatean mondial").
În contextul acestei viziuni despre progresul istoric, Marx si Engels formuleaza principiul de baza al noii orânduiri: dezvoltarea economica are un singur scop suprem: satisfacerea nevoilor materiale si spirituale ale celor ce muncesc. Din acest principiu decurg alte doua principii, care corespund celor doua faze ale noii orânduiri: "Fiecaruia dupa munca" – pentru faza socialismului – si "De la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa necesitati" – pentru faza comunismului.

Trecerea la comunism înseamna, asadar, o mare schimbare sociala, în defavoarea celor ce traiesc din munca altora si în favoarea celor care traiesc din munca lor. Manifestul Partidului Comunist se încheie cu o profetie pe cât de amenintatoare pentru unii, pe atât de mobilizatoare pentru ceilalti: "Sa tremure clasele exploatatoare în fata unei revolutii comuniste. În aceasta revolutie, proletarii nu au de pierdut decât lanturile si au o lume de câstigat!".
Cât s-a realizat din aceasta profetie, voi înceca sa arat în continuare. De ce nu s-a realizat asa cum credeau autorii Manifestului Comunist este mai greu de spus. Ideea mea este ca revolutiile si societatile socialiste din secolul XX au însemnat prea putin aplicarea în practica a teoriei lui Marx. A fost aplicata nu teoria marxiana, ci teoria marxista. Adica "marxism-leninismul", un fel de religie care a vorbit în numele lui Marx dar care i-a tradat teoria (asa cum în numele lui Isus au fost facute cele mai urâte crime împotriva umanitatii, care au tradat ideea acestuia despre Iubire, esenta dogmei crestine).


III. CE ESTE COMUNSMUL?

În continuare voi încerca sa arat ce cred eu ca a fost comunismul – aceasta, în doua planuri: 1) comunismul în general si 2) comunismul în România. Fac aceasta distinctie pentru ca am convingerea ca în tara noastra a existat un specific foarte puternic al acestei forme de organizare economica si social-politica.
În aceasta parte a eseului voi încerca sa arat ca prin "comunism" nu nu putem întelege nici aplicarea în practica a marxismului, nici regimul ceausist din România. Pentru aceasta, voi încerca sa demonstrez doua teze: a) comunismul nu a fost marxism si b) ceausismul nu a fost comunism.


1) Comunismul în general

Ca experienta istorica, experienta comunismului a început o data cu revolutia bolsevica din 1917, condusa de Vladimir Ilici Ulianov-Lenin (1870-1924), conducatorul partidului bosevic. Denumit propagandistic Marea Revolutie Socialista din Octombrie (MRSO), acest eveniment a fost într-adevar unul "epocal", în sensul ca a deschis o noua epoca în istoria moderna: aparitia unui sistem de organizare sociala anticapitalist si polarizarea lumii în doua tabere aproximativ egale, ceea ce a dus, dupa al doilea razboi mondial, la asa-numitul "razboi rece" (o forma specifica de organizare a relatiilor internationale si a raportului de putere în plan mondial).
Talentul politic l-a ajutat pe Lenin sa profite de criza interna a imperiului tarist si de nevoia de schimbare resimtita in societatea ruseasca (mai ales la nivelul elitelor), concretizata în revolutia burgezo-democratica din februarie 1917, în urma careia a fost instaurat guvernul Kerensky, un guvern burghez de orientare liberala. De asemenea, el a profitat la maxim de înfrângerile armatei ruse în primul razboi mondial, de dezorientarea soldatilor (în marea lor majoritate – tarani), care doreau terminarea razboiului si întoarcerea acasa. El a promis "muncitorilor, taranilor si soldatilor" (soldatii find tot muncitori si tarani!) putere politica, sub forma sovietelor, proprietatea asupra fabricilor si a pamântului, precum si iesirea Rusiei din razboi. Acelasi talent politic l-a ajutat sa faca aliante profitabile cu o gama foarte variata de miscari politice (de la social-democrati, la... anarhisti); stia sa spuna fiecaruia ceea ce vroia sa auda, sa promita fiecaruia ceea ce-si dorea...
Cultura filosofica si pregatirea teoretica în domeniul politic l-a ajutat pe Lenin sa înteleaga lucrarile lui Marx si Engels pâna în cele mai mici detalii. Nu cred ce spun unii autori, ca Lenin nu l-ar fi înteles pe Marx. Eu cred ca l-a înteles foarte bine, dar temperamentul lui nu i-a dat voie sa-l accepte pâna la capat. De exemplu, Marx credea ca o revolutie proletara este posibila numai în tarile capitaliste foarte dezvoltate, unde industria este foarte puternica, deci si proletariatul industrial este numeros, bine organizat si instruit, capabil sa-si însuseasca teoria stiintifica a revolutiei. Daca Lenin ar fi fost un om "normal", ar fi tras singura concluzie posibila din punct de vedere logic: în Rusia este imposibila o revolutie proletara victorioasa (teza sustinuta de "mensevici", aripa moderata a social-democratilor rusi, si confirmata, pâna la urma, de experienta istorica).
Dar Lenin facea parte din stirpea "revolutionarilor rusi" (descrisi de Dostoievski), care nu se împiedica de argumente logice atunci când este vorba sa schimbe lumea. Pentru a face revolutia, el a fost obligat sa-i demonstreze necesitatea, sa convinga masele ca exista sanse reale de succes. Pentru aceasta, Lenin a modificat teoria lui Marx, aducându-i corectii esentiale. De exemplu, el spunea ca e preferabil ca industrializarea sa aiba loc sub conducerea muncitorilor, care o vor face în interesul lor, decât sub conducerea burgeziei, motiv pentru care cucerirea puterii trebuie facuta acum, nu când capitalismul va fi dezvoltat, iar burghezia va fi o clasa mai puternica. Aceasta modificare a teoriei marxiene l-a obligat pe Lenin sa faca multe alte modificari, care au fost, în acelasi timp, denaturari. De exemplu, el a înlocuit "cucerirea democratiei" de la Marx cu "dictatura proletariatului", prin care întelegea un regim politic autoritar, o continuare a luptei de clasa dupa cucerirea puterii de catre proletariat (vom vedea ca Stalin a transformat aceasta dictatura în totalitarism – cel mai sângeros regim politic cunoscut în istoria moderna). Totalitatea acestor modificari si denaturari s-a numit "învatatura leninista", iar teoria care s-a aplicat în "revolutia si constructia socialista" nu a fost teoria lui Marx, ci teoria lui Lenin.
Dupa moartea lui V.I.Lenin, Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin va numi aceasta teorie "marxism-leninism", pentru a fi cât mai credibil. Dar prin politica lui reala, Stalin i-a tradat si pe Marx, si pe Lenin. El a dus o politica de tip imperialist, în care scopul principal era întarirea si extinderea noului imperiu rus, pe care Lenin îl denumise, în 1922, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) sau, pe scurt, Uniunea Sovietica.
Pentru a-si duce politica sa imperialista, I.V. Stalin a impus doua drectii esentiale – una în interior si alta în exterior. În interior, el a instaurat un control politic total, mergând în directia eliminarii "revolutionarilor de profesie" formati de Lenin, care credeau sincer în idealul comunist si care îl încurcau în realizarea obiectivelor imperialiste. Pe acestia i-a lichidat sub pretextul ca tradasera "cauza socialismului" sau i-a trimis în lagare de munca (de fapt, lagare de exterminare, asa cum rezulta din romanele autobiografice ale lui Alexandr Soljenitîn). În locul lor a adus oameni noi, promovati peste nopate, care i-au devenit fideli. Astfel, în anii ‘30-’40, la conducerea Uniunii sovietice a avut loc înlocuirea "generatiei leniniste" cu "generatia stalinista".
Cel de-al doilea razboi mondial a fost un prilej excelent pentru Stalin de a-si întari puterea în interior si a extinde granitele imperiului sovietic. În timpul razboiului, la Yalta, el împarte cu Aliatii (SUA si Marea Britanie) continentul european, iar dupa razboi ocupa cu Armata Rosie toate viitoarele "tari socialiste", mai putin Albania si Iugoslavia. Principala forma de dominare politica a noilor tari cucerite a fost declararea acestora "democratii populare", adica tari socialiste. În aceste tari, Stalin a impus "modelul sovietic de socialism", care era, de fapt, stalinism, nu socialism. Stalinismul avea prea putin de-a face cu "leninismul", desi în propaganda se facea apel la "învatatura leninista". Dupa cum am vazut, nici leninismul nu avea prea multe legaturi cu marxismul, desi Lenin facea dese referiri la "opera lui Marx".
Cred ca se poate trage o prima concluzie: ceea ce s-a aplicat în "tarile socialiste" din Europa a fost nu modelul marxian al socialismului, ci modelul sovietic. Despre acest model se pot spune cu certitudine doua lucruri:
i) el nu era valabil pentru celelalte tari, care aveau alte traditii istorice decât Rusia;
ii) el nu fusese valabil nici macar pentru Rusia, care avea alt nivel de dezvltare decât tarile occidentale pentru care Marx proiectase revolutia socialista.
*
Iata cum cred eu ca se explica esecul comunismului în tarile europene: a fost vorba de aplicarea unor modele de trecere socialism inadecvate la realitate, precum si de aplicarea unor metode de construire a noii orânduiri care nu se inspirau din teorie, nu se bazau pe legile obiective ale istoriei si societatii. Ele nu s-au bazat pe cunoastere, ci pe vointa de putere a unor conducatori si a unor camarile formate în jurul acestora, devenite ulterior "elite politice" - de fapt, niste structuri birocratice, formate din functionari de partid si de stat, care conduceau în interesul lor, iar nu al "clasei muncitoare si aliatilor ei", asa cum pretindeau.
Prin aceasta deformare a fost tradat însusi scopul suprem al noii societati, pe care Marx si Engels îl formulasera astfel: "satisfacerea continua a nevoilor materiale si spirituale ale maselor". Acesta se leaga, însa, de o serie de alte abateri de la teoria lui Marx:
- economia nu a fost controlata de masele muncitoare, prin intemediul democratiei participative (sub pretextul "planificarii stiintifice a economiei", partidele comuniste au instaurat o economie hipercentralizata, aflata în mâinile aparatului de stat, ineficienta si incapabila sa se adapteze la revolutia stiintifico-tehnica care a izbucnit dupa razboi);
- principiul socialist "fiecaruia dupa munca" nu a fost respectat (oamenii nu au fost retribuiti dupa cantitatea si calitatea muncii depuse de fiecare, ci dupa criterii de ordin politic: fie dupa importanta muncii lor pentru mentinerea regimului comunist, fie din ratiuni de "liniste sociala", fie dupa ideea stupida a "omogenizarii sociale" - ceea ce a dus la deprecierea muncii si a oamenilor cu adevarat muncitori, la un fel de "chiul general");
- nu a fost desfiintata exploatarea omului de catre om (expoatarea unei clase de catre alta a fost înlocuita cu exploatarea tuturor oamenilor muncii de catre stat, care a jucat rolul de "patron general");
- clasa muncitoare nu a avut rol conducator (în locul "autoconducerii comuniste" a fost o "dictatura de partid", exercitata în numele "dictaturii proletariatului", iar în interiorul partidului se exercita dictatura unui grup, pe care analistii l-au numit nomenklatura);
- nu a avut loc "cucerirea democratiei" (Marx), adica trecerea ei din mâinile burgheziei în mâinile oamenilor muncii (partidele comuniste au renuntat la drepturile cetatenesti, au încalcat drepturile omului, instaurând fie dictatura, fie totalitarism, justificate printr-o demagogie democratica, denumita "democratie socialista", care era prezentata ca superioara celei burgheze, dare care era inferioara acesteia);
- statul nu a fost un "stat socialist" (el nu reprezenta puterea maselor populare sau a "oamenilor muncii de la orase si de la sate", cum se spunea, de pilda, în
1 Constitutia Republicii Populare Române proclamate la 30 decembrie 1947);
- nu au fost înlaturate cauzele înstrainarii umane (la cauzele existente în capitalism, pe care le semnalase Marx, au fost adaugate altele, specifice comunismului – cum ar fi teama de politia secreta sau mimarea atasamentului pentru regim de dragul parvenirii sociale);
- omul nou nu s-a format în directia preconizata de Marx (în locul "personalitatii multilateral dezvoltate" si al "cetateanului cu înalta constiinta civica", solidar cu semenii si participant activ la viata sociala, s-a raspândit tipul omului duplicitar, profitor, dornic de a parveni prin orice mijloace, care evita cât poate munca si asumarea de responsabilitati civice, preferând sa se "descurce" de unul singur, în detrimentul comunitatii).

Din pacate, nota de plata pentru greselile facute de înaintasii nostri o platim noi, cei de azi, inclusiv generatia mea, care chiar ca nu avem nici o vina. Iata de ce ma preocupa cu adevarat problema aceasta, a comunismului – si mai ales problema comunismului din România, caci noi pe acesta l-am mostenit.


2) Comunismul în România

Scopul meu este sa-mi dau seama cât mai clar cine sau ce a fost de vina. Pentru aceasta, încerc sa-mi raspund la câteva întrebari: A fost o teorie utopica sau o aplicare strâmba a ei? Daca a fost utopica, de ce au crezut în ea zeci de milioane de oameni? De ce unii mai cred si astazi? Sa fie atât de prosti oamenii? Sa fie atât de multi prosti? Daca nu a fost o utopie, de ce a fost aplicata strâmb? Sa fie oamenii atât de vanitosi, de ignoranti, de lacomi si de lenesi încât sa-si bata joc de o teorie care le promitea o viata mai buna?
Ca sa raspund la aceste întrebari, voi spune ce cred despre comunismul din tara noastra, despre care am aflat cele mai multe lucruri, si de la "sursa".

Profitând de prezenta trupelor sovietice în România si de dominatia sovietica, în general, comunistii au fortat unirea PCR (sub 1.000 de membri) cu Partidul Social-Democrat Român (peste 100.000 de membri); unirea s-a realizat în februarie 1948 si a fost prezentata ca "unificare politica si organizatorica a clasei muncitoare din România". Noul partid s-a numit Partidul Muncitoresc Român (PRM) si îl avea în fruntea sa pe Gheorghe Gheorgiu-Dej, un fost muncitor feroviar, fara prea multa cultura politica, dar deosebit de inteligent si bun organizator. El avea o anumita aura de erou printre ilegalisti, datorita deselor arestari si detentii.
Fiind un partid slab din punct de vedere organizatoric, fara structuri în teritoriu, fara oameni politici de valoare si fara o sustinere populara adevarata, PCR/PMR a devenit o simpla anexa a P.C. (b) din URSS, devenit în 1952 Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). În acest context, socialismul în tara noastra nu a urmat liniile directoare ale teoriei lui Marx, si nici macar ale teoriei lui Lenin. El a fost aplicarea modelului sovietic de socialism, adica un stalinism adaptat la conditiile românesti. În numele "internationalismului socialist" a fost nimicita orice traditie nationala (culturala, ideologica, politica); istoria nationala a fost re-scrisa, fiind exagerat rolul istoric al miscarii muncitoresti si al partidului comunist. Putinii comunisti cultivati si patrioti (de exemplu, Lucretiu Patrascanu) au fost îndepartati de la conducere, exclusi din partid, arestati si chiar ucisi (cazul lui Patrascanu). Autorul moral al acestor crime a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, care se temea de faptul ca acesti oameni îi vor lua locul la conducerea partidului.
Moartea lui, survenita în 1965, a permis ascensiunea la vârful partidului a lui Nicolae Ceausescu (1918-1989), provenit din cercul "ilegalistilor" (unde intrase din adolescenta) si din structurile militare (a raspuns, multi ani, pe linie de partid, de Armata). O siretenie înnascuta si experienta în munca de comanda i-au permis monopolizarea puterii si instaurarea unei "dictaturi interne" – dictatura grupului sau în interiorul partidului. Combinatia dintre putere si incultura a dus, ca de obicei, la deregleri pshice majore. Astfel, la începutul anilor ’70 pune la cale cultutul personalitatii si, cu timpul, ajunge sa creada el însusi în aceasta forma de propaganda.
Dupa Congresul al XI-lea al PCR (1974), Ceausescu instaureaza dictatura personala în partid si în stat, devenind nu numai secretarul general al PCR, ci si Presedintele României (functie înfiintata de el, pentru el). Acesta dictatura a fost exercitata, de fapt, de el si de membrii familiei sale – în special sotia lui, Elena (femeie aproape analfabeta, provenita din lumpenproletariatul bucurestean). Timp de 15 ani (1974-1989), în România a existat un regim politic caracterizat de voluntarism, autoritarism si izolationism, care a scos tara noastra de pe traiectoria dezvoltarii moderne si din circuitul international al valorilor materiale si spirituale. Astazi platim pentru toate greselile facute în regimul ceuasist.


Folosesc si eu expresia "regimul ceausist" pentru ca este greu sa clasificam acest regim, pe care eu îl consider specific României. Ceea ce cred ca este e în afara oricarei îndoieli este ca el nu putea sa se nasca decât în contextul unui regim totalitar. Asadar, el a fost o forma de totalitarism.


3) Totalitarism si comunism

În cartea sa Democratie si totalitarism (Editura Humanitas, 2001), politologul francaz Raymond Aron defineste totalitarismul astfel:
1) monopolul unui singur partid;
2) existenta unei ideologii oficiale de stat;
3) monopolul statului asupra întregii puteri si a tuturor convingerilor;
4) activitatile economice si profesionale sunt supuse statului;
5) totul este apreciat dupa criterii ideologice si politice.
Se poate observa ca regimul comunist din România corespunde perfect acestor trasaturi. El s-a nascut prin desfiintarea tuturor partidelor nemuncitoresti si unificarea fortata a partidelor muncitoresti (februarie 1948). Partidul unic si-a impus propria ideologie întregii societati, ca singura adevarata si obligatorie. Astfel, a fost lichidat pluralismul ideologic, deci si orice posibilitate de opoztie politica sau civica. În lipsa unui feed-back din partea societatii, regimul politic a devenit insensibil la nevoile reale ale maselor si opac la realitatea obiectiva. Drept urmare, regimul comunist a ajuns incapabil sa se adapteze la schimbarile istorice, la devenirea realitatii sociale. Înainte de a muri (în 1989), el fusese în coma timp de cel putin 10 ani.
În varianta comunista a totalitarismului, punctele 1 si 3 din definitia lui Raymond Aron se suprapun, caci monopolul partidului unic s-a confundat cu monopolul statului: partidul a "îngitit" statul, dând nastere unei structuri originale: partidul-stat. S-a nascut o patura sociala dominanta, formata din functionarii de partid si de stat (numita de unii autori nomenklatura). Ea a confiscat toate structurile societatii – politice, economice, sociale si culturale, pe care le-a folosit pentru exercitarea puterii doar în propriul sau interes; idealul comunist, drepturile democratice, nevoile maselor sau legile obiective ale societatii erau luate în considerare numai atunci când acest lucru nu contravenea intereselor paturii dominante. Au fost încalcate în mod sitematic Constitutia si legile tarii, drepturile si libertatile cetatenesti, principiile socialismului. Cum a fost posibil asa-ceva?
Cred ca viciul de fond al sistemului stalinist a fost încalcarea principiului democratic al separarii puterilor în stat; legislativul, executivul si juridicul au depins de o singura autoritate: partidul unic. Acesta a înlocuit statul. Dar si partidul a fost distrus, daca avem în vedere "dictatura interna" instaurata de Stalin sau de Ceausescu, precum si transformarea lui într-o organizatie de masa, într-un fel de sindicat (în 1989, PCR avea peste 4 milioane de membri, la o populatie activa de cca 8 milioane!).
În concluzie, complexul "partid-stat" a dus si la distrugerea partidului, si la distrugerea statului. Cred ca este cea mai periculoasa mostenire pe care ne-a lasat-o regimul comunist: vidul politic pe linia vietii de partid si vidul de putere pe linia vietii de stat. De aceea merg lucrurile asa cum merg în tarile care au avut regimuri politice totalitare (printre care si România).
Afirm acest lucru deoarece cred ca nu peste tot a fost totalitarism. În unele tari socialiste a existat doar dictatura (R.D. Germana, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria). Conditiile istorice din aceste tari, traditiile lor democratice, o anumita psihologie a popoarelor respective au facut ca "dictatura proletariatului" impusa de sovietici sa nu degenereze în totalitarism, iar într-o tara ca Iugoslavia lui Tito, aceasta sa nu se aplice niciodata.
În Polonia au existat tot timpul mai multe partide: pe lânga cel comunist au mai fost unul al intelectualilor catolici si altul al taranilor proprietari de pamânt (în aceasta tara, agricultura nu a fost niciodata cooperatvizata în întregime, dupa modelul sovietic).
În R.D.G., Biserica Evanghelica a fost foarte puternica, limitând puterea partidului comunist (la fel ca în Polonia, unde Biserica Romano-Catolica a sprijinit dizidenta si, pâna la urma, a contribuit la prabusirea comunismului).
În Cehoslovacia au existat puternice forte de opozitie (de pilda, Charta ’77), o literatura subversiva (cunoscuta sub denumirea populara de samizdat), precum si multi dizidenti cunoscuti si îndragiti de populatie (de exemplu, actualul presedinte al Cehiei, Vaslav Havel).
În Ungaria, dupa revolutia antisovietica din 1956, Janos Kadar a introdus masuri de liberalizare în economie si a condus partidul comunist în stil democratic, permitând ca în conducerea acestuia sa patrunda multi reformisti (ei au si preluat puterea dupa 1989, conducând cu succes tranzitia la economia de piata si la democratie).
În Iugoslavia (tara în care trupele sovietice nu au intrat niciodata) s-a exercitat un regim politic autoritar, deci nici macar dictatorial. Libertatile democratice si drepturile cetatenesti au fost respectate pe scara larga (inclusiv posibilitatea de a calatori si de a munci în strainatate). Iosip Broz Tito a fost singurul lider comunist care a aplicat autoconducerea muncitoreasca, fiind cel mai aproape de teoria lui Marx despre autoconducerea comunista.
Spre deosebire de totalitarism, dictatura nu desfiinteaza orice opozitie; desi este un regim politic dur, care foloseste metode violente, dictatura nu anuleaza orice forma a societatii civile. Tocmai de aceea, aceasta se poate manifesta în mod organizat. În toate tarile în care a fost dictatura au existat puternice miscari populare împotriva modelului sovietic de socialism. Cele mai cunoscute sunt "Revolutia Ungara" (1956), "Primavara de la Praga" (1968) si miscarea sindicala "Solidaritatea" din Polonia (întregul deceniu 9).

În concluzie, regimurile politice de tip comunist au cunoscut, cel putin în Europa, mai multe forme:
- regim autoritar (Iugoslavia);
- regim dictatorial (RDG, Polonia, Cehoslovacia si Ungaria);
- regim totalitar (URSS, România, Bulgaria si Albania).
De ce în URSS - am aratat deja. De ce în Bulgaria - este simplu de explicat: trupele sovietice au stat aici din septembrie 1944 pâna în 1990. Mai greu de explicat este de ce în Albania (unde Armata Rosie nu a calcat) si în România (de unde aceasta s-a retras în 1957).
Regimul politic din Albania comunista s-a nascut stalinist si a murit stalinist. Comunistii albanezi sunt singurii care nici nu au de-stalinizat socialismul, nici nu au mimat de-stalinizarea (precum comunistii sovietici sau cei români). Pur si simplu, ei au pastrat toate formele stalnismului initial, acuzându-i pe toti ceilalti (inclusiv pe sovietici!) de "tradare a comunismului". Singurii cu care au continuat sa colaboreze au fost comunistii chinezi.
În ceea ce priveste România, consider ca aici a avut loc a ampla sinteza între specificul national ("românismul") si stalinism, Dupa cum spunea de curând cineva, într-o importanta revista de cultura, ceausismul a fost "o combinatie între Stalin si Caragiale".


4) Ceausismul – un stalinism în varianta româneasca

Pentru a pune stapânire pe complexul partid-stat, Nicolae Ceausescu a început prin masuri de liberalizare si de ridicare a nivelului de trai. Dupa 1989, multi oameni de stânga au crezut ca e cazul sa ne întoarcem la aceasta perioada, în care vedeau un "socialism cu fata umana", adica un socialism democratic, capabil sa se reformeze din interior. Din pacate, experienta istorica îi contrazice. Masurile de liberalizare au fost retrase în momentul în care ele riscau sa atenteze la interesele paturii dominante. Concomitent a fost pusa la cale o "revolutie culturala" de tip chinezesc, adica o noua forma de "proletcultism", dar, de data aceasta, combinata cu nationalismul xenofob. Acest lucru a determinat închiderea treptata fata de Occident si orientarea politicii externe spre "lumea a treia", adica spre cele mai sarace tari ale lumii.
Anii 1965-1970 din România ne demonstreaza nu faptul ca stalinismul era reformabil din interior, ci faptul ca regimul politic din tara noastra a fost o forma extrema de totalitarism, iar Ceausescu - "mai stalinist ca Stalin".

Din momentul în care Ceausescu a luat în stapânire complexul partid-stat, el a folost aceasta masinarie pentru uzurparea puterii de stat si extinderea puterii sale personale. Noua elita a partidului, creata în jurul lui, a acaparat functiile-cheie ale aparatului de stat, prin intermediul asa-numitului "cumul de functii pe linie de partid si de stat". În acest fel, grupul conducator de la vârful partidului si-a însusit întregul sistem al puterii de stat, pe care l-a folosit pentru satisfacerea propriilor nevoi si interese, precum si pentru reprimarea din fasa a oricarei încercari de contestare sau critica a puterii. Prin aceasta, patura dominanta a devenit ostila întregii societati. Astfel, controlul politic a ajuns pâna în sufletul oamenilor, ceea ce a determinat scindarea lor psihologica: una spunea la serviciu si alta spuneau acasa. Rezultaul: o fatarnicie generalizatza, pe care o mostenim astazi si care cred ca nu ne ajuta prea mult la instaurarea democratiei si a unei economii de piata eficiente.

Dupa 1989, tara noastra se afla într-o situatie pe care eu o vad asemanatoare cu cea a tarilor recent eliberate de dominatia coloniala: absenta unei societati civile structurate si active; absenta unor clase sociale în sensul deplin al termenului; prioritatea interesului national fata de interesele de clasa (toate partidele vorbesc în numele "interesului national", dar diferentele de doctrina politica dintre ele sunt greu de sesizat); încercarea naiva a elitei politice de a copia la indigo un model sau altul de democratie si de a importa doctrine politice care nu au nici o baza sociala în România (de exemplu, democratia crestina).
Exista riscul ca societatea româneasca sa treaca din nou prin experienta "formelor fara fond" de care vorbeau Titu Maiorescu si Mihai Eminescu, referindu-se la 1848 si la patrunderea capitalismului în România. Cred ca datoria generatiei mele este sa facem în asa fel încât formele democatice românesti (institutii, legi, doctrine, ideologii) sa aiba radacini în societatea româneasca de azi si de mâine.
Datoria noastra este sa finalizam, în sfârsit, procesul de modernizare a societatii românesti, început la 1848. Daca vom reusi sa facem acest lucru, integrarea României în Uniunea Europeana va veni de la sine, ca o urmare fireasca si ca o consecinta necesara.
 
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica