referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Ritul funerar in Egiptul Antic

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Acum cu o conştiinţă liniştită, egipteanul putea putea în voie să se îngrijească de locuinţa sa veşnică. Faraonii se apucau de aceasta cu ani înainte. Construcţia chiar şi a unei piramide mijlocii nu era un lucru uşor. Era nevoie sătrimiţi expediţii întregi ca din platourile muntoase...

Varianta Printabila 


1 Introducere
         Civilizaţia egipteană veche a existat aproape 3000 de ani aparent ntr-o formă neschimbată, lăsnd moştenire capodopere arhitecturale, monumentale şi comori fabuloase. Piramidele, Sfinxul şi mormntul lui Tutankamon sunt  admirate şi astăzi de ntreaga lume.
          Apărut n deşert, Egiptul era la o suficientă distanţă de tulburările Orientului Apropiat. După ce s-a constituit civilizaţia egipteană s-a dovedit a fi destul de stabilă, conservatoare şi longevivă. Deşi, au egzistat schimbări n viaţa ţării, acestea au fost att de lente, nct popoarele antice vedeau Egiptul ca o societate misterioasa, fără vrstă. Un istoric  grec a denumit Egiptul foarte inspirat ca ,,Darul Nilului’’, pentru-că locurile propice aşezărilor oamenilor erau pe malurile fluviului Nil care parcurge sute de kilometri prin deşert, vărsndu-se n Marea Mediterana printr-o deltă.
         Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist. Ei iubeau viaţa şi se simţeau legaţi de viaţa de zi cu zi. n acelaşi timp, nsa, aşa cum sublinia  şi Herodot n Istoriile sale, ei credeau cu tărie n nemurirea sufletului şi n viaţa de dincolo de mormnt. Probabil, tocmai de aceea, acest popor cunoştea o singură noţiune pentru a desemna cele “doua” vieţi, respectiv ankh, care nseamnă “viaţă”. Pentru egipteni, viaţa viitoare nu reprezenta altceva dect o continuare a vieţii de pe pămnt. Singura deosebire ntre cele doua stadii ale vieţii era aceea că morţii locuiau undeva n Apus, Imentet, pe cnd cei vii trăiau n răsărit, pe Nil. Morţii erau “poporul Apusului”, Imenţiu.
          n pofida abundenţei documentelor scrise şi nescrise, cercetătorii sunt, totuşi, foarte divizaţi atunci cnd ncearcă să explice concepţia egipteană despre suflet şi nemurire sau despre cultul mortilor. Dificultatea provine din faptul că, n attea milenii de istorie, credinţele şi practicile religioase egiptene au cunoscut o evoluţie consecventă, aşa nct nu se poate vorbi despre o concepţie limpede şi unitară cu privire la suflet şi viaţa viitoare.

Bătrneţea
          Cu toate acestea egiptenii ca şi toţi oamenii visau să ajungă la această jalnică vrstă – bătrneţe. Bătrnul care datorită ngrijirilor şi-a păstrat nfăţişarea, chipul tnăr şi toate calitaăţile atrăgea admiraţia celor din jur. O bătrneţe fericită pentru un egiptean nu nsemna  doar lipsa unor slăbiciuni, boli. Pentru aceasta se ce cerea bogăţie sau un venit oarecare. Acel care a ajuns la statutul de om respectat, cinstit, nu numai că avea pinea de toate zilele, dar mai putea să-şi propună şi o nmormntare pompoasă.


„Nota Faptelor” sau „Cntărirea inimii”
          Greşeşte mult cel care crede că egiptenii tindeau de parcă să părăsească pămntul de vii.  Pur şi simplu ei ştiau că moartea nu va fi afectată de rugăciuni, ea nu va fi mbunătăţită de nici o mijlocire. n concepţia egipteană, Apusul este pămntul viselor şi a ntunericului apăsător, loc n care nimeresc toţi cei care vin acolo. Ei dorm n faşele lor şi se trezesc doar pentru a-şi vedea fraţii. Ei nu mai observă nici pe tată, nici pe mamă, inima lor uită soţia/soţul, copii. Apa este vie  doar pentru cei de pe pămnt, pentru ei ea este stricată. Cel mai bun lucru pe care l poate spune un credincios puternic despre lumea din mormnt este ceea că acolo nu sunt vrăjmaşi, nici concurenţi şi n sfrşi te poţi odihni. Totuşi se găseau unii sceptici care făceau observaţii de genul: „Nimeni nu s-a ntors de acolo ca să povestească dacă le este bine morţilor  şi ce nu le ajunge acolo, prin asta liniştindu-ne inimile pnă noi singuri  nu vom ajunge n acel loc unde au plecat ei.” n concepţia celor vii, nainte de a intra n lumea de n lumea  de după sicriu a morţilor, te aşteaptă o probă ngrozitoare – „Nota faptelor”, mai sigur – „Cntărirea Inimii”. Bătrnul faraon, care a lăsat nvăţătură fiului său Mericora, l avertiza n ce priveşte judecăţile nedrepte n cazul  celor nefericiţi, batjocoriţi, asupriţi. Această teamă l aduce la alţi judecători: „Judecătorii judecă nţelpt, să ştii că ei ei sunt nemiloşi n acel ceas cnd şi ndeplinesc datoria...Nu trage nădejde la un proces de ani de zile.Ei se uită la o viaţă ca la un ceas. Faptele rămase de după moarte omului, le aşează ntr-o gramadă alături de el. Veşnicia este existenţa nentreruptă acolo, n lumea aceea. Nebun este cel care nu ţine cont de aceste lucruri. Dar cel care a ajuns să nţeleagă evitnt păcatul, se va asemăna cu Dumnezeu, păşind liber ca şi stăpnul veşniciei.” Egiptenii se ndoiau că sunt oameni fără păcat. nseamna că dumnezeii trebuiau cumva să ierte pe păcătos şi să-l ndreptăţească. Nădejdea la o milă din partea dumnezeilor era caracteristică tuturor egiptenilor. Toţi egiptenii erau conştienţi şi-şi mărturiseau păcatele dumnezeului Osiris cu credinţa că acesta le va şterge, el fiind un dumnezeu mare şi drept, dumnzeu puternic n faţa căruia toţi vrajmaşii cad. Osiris a fost intotdeauna aratat ca un faraon, tinand in mana sceptrul roial. Legenda spune că Osiris a fost readus la viaţă prin magie, după ce fratele său Seth l ucise. Pentru egipteni, Osiris reprezenta viaţa fără sfrşit. Capitolul 125 din Cartea Morţilor este total dedicat izbăvirii păcătoşilor de păcatele lor. Egiptenii transcrieau acest capitol pe papirus şi l aşezau n sicriu ntre picioarele mumiei. Omul trebuia sa trăiască ct mai cinstit ca n sala de judecată viitoare să se poată dezvinovăţi şi afirma că este fără păcat. Aici se poate ntări ideea că dacă egiptenul  se afirma pe sine curat ntr-un mod att de insistent repetnd că el nu a făcut nici un rău, deci el era sigur că a reuşit ncă fiind n viaţă să se debaraseze de povara păcatelor sale. Numai o aşa siguranţă i permitea egiptenului să stea fără teamă naintea judecăţii de după mormnt.

Mormintele
           Acum cu o conştiinţă liniştită, egipteanul putea putea n voie să se ngrijească de locuinţa sa veşnică. Faraonii  se apucau de aceasta cu ani nainte. Construcţia chiar şi a unei piramide mijlocii nu era un lucru uşor. Era nevoie sătrimiţi expediţii ntregi ca din platourile muntoase să faci rost de piatră. La nceputul Regatului  Nou, faraonii au nceput să fie ngropaţi n Lunca Faraonilor la  vest de Fiv, unde s-a format noua necropolă. Urmaşii lui Ramses I  chiar dacă erau de la naştere de pe teritoriul Deltei, totuşi au schimbat obiceiul adversarilor nvinşi şi au continuat să sape n munţii Fivani coridoare subterane şi treceri de pnă la sute de metri cu pictograme stranii pe pereţi. Acestea ilustrează călătoria nocturnă a zeului Ra prin 12 regiuni a lumii de dincolo, dar nimic nu ne aminteşte de faptele zeului din perioada vieţii, pentru-că mormntul nu era destinat pentru vizitatori şi chiar intrarea n ea era făcută ct mai ascuns.
            Cu totul diferit era situaţia n ce priveşte mormintele persoanelor fizice, care de obicei foarte clar se mpărţeau n două părţi. Camera subterană la fundul şahtei era destinată celui decedat. După ce acesta era aşezat n sarcofag şi se ndeplineau ultimile obiceiuri, intrarea n cameră se clădea, se nfunda şahta şi nimeni nu mai trebuia să tulbure liniştea mortului. Dar deasupra minei era construit un adevărat templu mic, deschis pentru cei vii. Acesta avea ieşirea fasadei n ogradă, unde erau nşirate diferite nscripţii; urmaşii entuziasmaţi puteau afla despre faptele bune ale decedatului. Trecnd prin toată sala, vizitatorul intra ntr-un coridor larg, deasemenea avnd pereţii pictaţi cu diferite scene din viaţa răposatului şi chiar unele din procesul nmormntării. Acest coridot duce n ultima cameră unde erau ilustrate faptele plăcute lui dumnezeu săvărşite de decedat ncă n viaţă, nchinarea lui, jertfele lui, cntările lui, aici se redă imaginea că dacă defunctul ndeplineşte toate acestea, atunci ca răsplată va primi ntotdeauna o hrană proaspătă ca răsplată pentru credinţa şi atenţia lui.

Obiectele funerare
         Din toate obiectele funerare, desigur că cel mai important era sarcofagul. Sarcofagul era din piatră, uneori granit negru, bine şlefuit, vopsit, sfinţit. Pe capacul bombat era zugrăvit chipul culcat a lui faraon cu atributele  lui Osiris, iar pe partea dinlăuntru – Nut, zeiţa cerului cu toate bărcile şi constelaţiile sale. Aşa se realiza cea mai arzătoare dorinţăa egipteanuluipentru viaţa de după mormnt: făcndu-se cetăţean al cerului, plimbndu-se printre stele, care niciodată nu stau ntr-un loc şi printre nemuritoarele plante. n afară de acestea n pereţii sarcofagului erau gravaţi ochi: cu ei faraonul adormit vedea totul ca şi zeul Osiris, sau Ra, deasemenea o uşă prin care el putea ieşi din palatul veşniciei şi să se ntoarcă oricnd doreşte. Bogăţia şi diversitatea obiectelor funerare desigur că depindeau de resursele stăpnului mormntului.
         n afara sarcofagului  n camera funerară se punea o ladă de lemn, sau piatră cu patru vase pe care noi le numim canoape. Acestea erau destinate diferitor organe extrase din trup naintea procesului balsamării, care erau date sub ocrotirea a patru zei şi a patru zeiţe.
         Nici un popor din lume nu credea att de sfnt, ca egiptenii, că imaginea a oricărui obiect sau fiinţă capătă n lumea mortului, capătă calităţile şi abilităţile originalului. Ieşirea din situaţie se impunea simplu: destul să faci o statuie ca ea să lucreze pe pămntul lui Osiris n locul stăpnului răposat. Statuiele de faianţă smălţuită, sau din bronz aveau forma mumiei. Se pare că meşterii se stăruiau să capete o analogie portretuală.
Chiar dacă nu reuşeau această asemănare ei oricum şi atingeau scopul, pentru-că pe fiecare statuie scrieau numele şi titlul stpnului pe ca acestea l nsoţeau.
         Odată  ce au ajuns la această cale, egiptenii au nceput să nmulţească aceste statui ca să se izbăvească n veşnicii de activităţile neplăcute. Ei le puneau n mini sau le desenau pe spate uneltele de lucru şi saci. La statuiele lucrătoare lucrătoare curnd au fost adăugate statuiele scriitori şi supraveghetori asupra lucrului. Şi n sfrşit, egiptenii au nceput să facăpentru statui diferite obiecte din faianţă sau bronz: complet de ulcioraşe pentru apă, sau bacuri pentru nisip, coşuri, grbaciuri, sape, ciocane. Pe toate aceste obiecte ca să nu le fure şi să nu le folosească cu alt scop, deasemenea era pus numele stăpnului mormntului, ca şi la statui. Continund ideea, egiptenii au nceput să facă femei dezgolite pentru stăpnul şi statuiele nensufleţite. Faraon şi cei de elită ncă n viaţă aveau ţiitoare şi ei nu doreau să piardă acest obicei drag nici chiar n lumea mormntului.
          Mumiile „iubeau” podoabele nu mai puţin ca cei vii. Deaceea foarte des pe ele erau aceleaşi podoabe pe care răposatul le purta  ncă n viaţă fiind, dar destul de dese erau cazurile cnd pentru mumie  se făceau altele noi. Dumnezeii-păzitori ai morţilor erau n primul rnd Anubis şi Tot, nsă egiptenii nu desconsiderau nici ajutorul vulturului, a cristeilui cu aripile desfăcute, capul şarpelui – pentru-că şarpele e considerat păzitorul lacătelor la uşile dintre diferitele corpusuri ale lumii de dincolo, deasemenea, ochii zugrăviţi şi fetişele Osirisului şi Isidei. Amuletele in forma de gandac erau transformate in inele si podoabe. Reprezentau zeul-soare Khepri, care murea in fiecare noapte si invia in zori. Aceste amulete erau deseori puse deasupra inimii unei mumii si erau inscriptionate cu formule magice astfel incat spiritul persoanei sa invie odata cu Khepri.
          La toate podoabele şi amuletele urmează să adăugăm o mare  gamă de obiecte cu semnificaţie mistică de diferite forme şi mărimi: arme, embleme domneşti şi dumnezeieşti, sceptre, bastonaşe, care niciodată nu ncurcau să le ai la ndemnă. Ce nu ar spune unii sceptici, pentru bunăstarea n lumea cealaltă totuşi n mare parte depindea de ngrijirea din timp a  omului n ce priveşte „casa veşnică”, obiectele funerare şi podoabele.
           După ce totul era n ordine cu locuinţa veşnică, după comandarea obiectelor funerare, amuletelor, bijuterii, podoabe, talismane, bătrnul egiptean mai avea o grijă importantă. Este nevoie ca urmaşii să-l ngrijească după moarte şi nu doar ntr-un mod demn să-l transporte n „locuinţa veşnică” oferindu-i ultimile onoruri, ci ncă să-şi amintească ntotdeauna de el, din generaţie n generaţie.Gndul că fiul nu va permite ca numele părintelui său şi chiar a strămoşilor săi să piară, este deseori ntlnit n textele  funerare.
          Deci, am văzut pnă acum că faraonii şi oamenii de rnd credeau că este şi după voia zeilor renovarea, restaurarea mormintelor vechi, uzate, derăpănate şi rennoirea aducerii de jerfe pe mesele lor. Dar multe morminte şi temple funerare au fost distruse definitiv n timpul războiului cu „păgnii”. Din cauza acestui război şi a anarhiei care a urmat, Egiptul a fost aproape distrus şi ntr-att a sărăcit ca nu-i mai era de ngrijirea vechilor morminte.

mbalsamarea
           Eshatologia att de bogată a vechilor egipteni avea un corespondent pe măsura n ceea ce priveşte riturile de nmormntare. n perioada preistorică, vechii egipteni şi ngropau morţii ntr-un mod similar tuturor popoarelor cu o civilizaţie inferioară. Astfel, consemnăm nmormntările n poziţie “chircită”, cadavrul fiind culcat pe partea stngă, cel mai frecvent cu capul spre sud şi cu faţa spre apus. n anumite cazuri, trupul defunctului era tăiat n bucăţi şi capul aşezat deoparte, pentru ca mortul să nu devină periculos pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi. De reţinut este faptul că n acea perioada nca nu exista practica mumificarii.
           nsă, ncepnd chiar din perioada Regatului Vechi, a nceput să se practice tehnica mumificarii sau mbalsamării cadavrelor, care avea să devină n mod treptat o adevarată artă. Acest procedeu demonstrează, n primul rnd, faptul că vechii egipteni considerau absolut necesară conservarea trupului.
            n ziua cnd murea egipteanul, egiptenii nu iubeau să spună „a murit”, ci „a ancorat la celălalt mal”. Cei apropiaţi se cufundau n doliu pentru cel puţin 70 de zile. Ei lepădau treburile şi stăteau acasă copleşiţi de o jale amară. Dacă totuşi erau nevoiţi să iasă, ei şi ungeau faţa cu ulei de ulm şi fără ncetare se băteau cu minile n cap. n toată jalea ei totuşi nu puteau amna cea mai urgentă lucrare: trupul trebuia ndată transmis mbalsamatorilor şi aleasă metoda balsamării. Asemenea metode după relatările lui Herodot şi Diodor erau trei.
         
1 mbalsamarea după „clasa nti” cerea mult timp şi griji. Din capul mortului se scotea creerul, din trup – toate organele interne, cu exepţia inimii, toate acestea se prelucrau şi se aşezau n canoape. După o dublă spălare a cavităţii interne formate, n locul organelor extrase se umplea cu miresme. Apoi trupul era aşezat n sodiu care era extras din belşug n acea vreme. Peste 70 de zile trupul era miniţios spălat şi nfăşurat n faşe late mbibate cu clei vegetal si smoală. Pentru această lucrare era nevoie de cel puţin 15 preparate: ceară de albine cu care se acopereau urechile, ochii, nasul, gura şi tăieturile făcute de balsamatori; apoi scorţişoară, ulei de cedru, raşiţă naturală, hna, pomuşoare de ienupăr, ceapă, vin de palmier, toate felurile posibile de smoală, struşcă de lemn, smoală topită şi gudron şi desigur, sodiu – principala parte din toate amestecurile. Multe din componente erau de pe alte tărmuri, n special gudronul şi smoala, altele se căpătau din Cedrii Libanului. După ce procesul se termina, trupul se prezenta ca un schelet acoperit cu piele, totuşi era posibilă recunoaşterea identităţii trupului. Trebuie să ţinem cont de faptul că n procesul balsamării mbalsamatorii purtau o mască de şacal n timp ce pregăteau mumia pentru mormnt. Vroiau sa-l mulţumească pe Anubis, zeul cu cap de şacal care proteja cimitirele şi ajuta la judecarea morţilor n ceremonia numită “cntărirea inimii”, sau „nota faptelor”.
          n ce priveşte mbrăcarea şi mpodobirea mumiei, i se agăţau diferite podoabe, amulete şi lănţişoare, i se puneau brăţare, inele...pe tăietura făcută de mbalsamatori, se punea o foaie groasă de aur gravată cu cei patru zei – păzitorii canopului de pe margini şi ochiul „ujat” la mijloc care avea caracteristica de a vindeca rănile. ntre picioare mumiei i se aşeza copia Cărţii Morţilor – ghidul necesar n mpărăţia de dincolo. Tot trupul era nfăşurat n faşe, pe faţă se punea o mască. La oamenii de rnd această mască se făcea dintr-o pnză cu amestecătură de ghips, la faraoni şi la cei de elită – din aur, n unele cazuri unită cu srmuliţe de aur cu haina, sau de guler. Totul era acoperit de ultimul linţoliu. Dacă n tot acest timp meşterii de inventar funerar cărora le era dată comanda, nu stăteau cu minile n cruce , peste două luni şi jumătate  după moarte se putea n sfrşit aşeza mumia n sicriu şi a ncepe nmormntarea.

Procesul nmormntării
          nmormntarea la egipteni era o privelişte posomortă dar totodată expresivă. Drumul către mormnt ncepea la casa persoanei decedate. Membrii familiei răposatului plngeau fără oprire şi cu durere şi frngeau minile tot drumul pnă la mormnt. n afară de asta ei angajau bocitori şi bocitoare profesionale, sigur faceau asta numai temndu-se că nu vor reuşi singuri
să-şi manifeste jalea şi durerea. n rest, procesul nmormntării aminteşte de parcă mutarea dintr-o casă n alta.
         Prima grupă de sluitori duceau pe coromslă prăjituri şi flori, ulcioa din lut şi vaze de piatră, lădiţe cu statui-slujitoare şi uneltele lor de lucru. A două grupă mult mai numeroasă, duc mobila funerară: canapea, pat, lădiţă, şcaf, n afară de acestea, un car desfăcut pe bucăţi . Hainele defunctului, lădiţele cu canoape, bastonaşele, sceptrele, statuiele, umbrelele, toate acestea erau ncrezute grupului al treilea de purtători. Podoabele, diamantele, figurile de vulturi sau ale uliilor cu aripile desfăcute, păsări cu capuri de om şi alte obiecte obiecte preţioase erau duse pe farfurii de parcă erau supuse demostraţiei.     
       Sarcofagul aproape că nu se vedea de pe catafalca care era trasă de două vaci. Catafalca era meşterită dintr-un şit de lem, sau o ramă mai mare, acoperită de jur mprejur cu un material cusut, sau piele. Ajungnd la Nil urmează ultimul drum al mortului. Egiptenii credeau că sufletul trebuia să traverseze un ru pentru a-şi ncheia călătoria. Catafalcul mpreună cu statuiele Isida şi Nefis erau cu grijă aşezate n pricipala barcă funerară. Apoi preotul cu mantaua din pielea leopardului aruncată pe umeri trebuie să aprindă miresmele. Echipajul acestei bărci este doar un singur marinar, care măsoară adncimea apei cu o prăjină, pentru-că barca funerară este remorcată de o altă barcă cu un eghipaj numeros sub comanda căpitanului şi a crmaciului. Această barcă are şi ea ca şi cea dinti, o cabină mare pe acoperişul căreia este o echipă de bocitoare dezbrăcate pnă la bru continundu-şi bocetul şi frngndu-şi minile avnd feţele ndreptate spre sarcofag. Apoi n urmă pot să urmeze şi alte bărci cu oameni care eu hotărt să petreacă răposatul pnă la capăt, avnd n ele ncărcate toate celelalte obiecte funerare. Bărcile erau deseori pictate n verde, culoarea semnificnd renoirea vieţii. La celălalt pot aştepta alţi oameni care hotărăsc sa se unească cu cei ce petrec răposatul pe ultimul drum. De-a lungul drumului pnă la mormnt sunt ntinse tarabe cu cu tot felul de talismane, amulete şi toate celelalte obiecte de cult pentru toţi cei care nu au reuşit să-şi rocure din oraş. La debarcare se formează iarăşi coloana funerară. Sunt nhămate iarăşi două vaci la o sanie, uneori este nevoie ca sarcofagul să fie dus pe umeri, acolo unde sania nu poate trece. ntotdeauna naintea sarcofagului merge preotul stropind sarcofagul cu apă sfinţită dintr-o cupă şi ndreptnd spre el fumul din candelă. Vnzătorii pot sta cu diferite candeluţe aprinse şi răcorind apa n ulcioare mari de lut. La intrare n mormnt preoţii aşează pe o masă necesarul pentru ospăţul funerar: teslă, tesac, mulaj din piciorul boului, paletă cu două bucle pe margini. De toate acestea va avea nevoie preotul ca să scoată consecinţele mbalsamatului şi să-i redea posibilitatea de a se mişca .
Trupul iarăşi va putea vedea, iarăşi va deschide gura pentru a vorbi şi a mnca, acesta este „ritul dezlegării gurii şi a ochilor ”. După toate acestea, sarcofagul este cobort n mormnt şi sunt aranjate toate celelalte obiecte  funerare, care au ca destinaţie – mormntul. Sicriul n forma mumiei este cobort ntr-o ladă dreptunghiulară de piatră.
          Unele obiecte ca bastonul, arme şi chiar poate unele amulete pot fi puse alături de sicriu şi apoi sarcofagul de piatră este acoperit  cu un capac destul de greu. Lngă el pot fi aşezate lada cu canope, lădiţele cu statuiete şi alte obiecte. Foarte important n concepţia egipteană este faptul că adormitul va avea nevoi de mncare. Deaceea se umpleau cteva vase cu o amestecătură dintre nisip şi orz şi se udau cteva zile la rnd. Orzul creştea şi cnd se nălţa la 12-14cm, era lăsat să se usuce pnă la rădăcini, apoi vasele erau şi ele nfăşurate n faşe şi aşezate lngă sarcofag.
Egiptenii nădăjduiau n nvierea ct mai grabnică a celui adormit.

Masa de pomană
          După ce n subterana adormitului era totul aranjat la locul său, preotul şi ajutorii lui plecau de acolo, iar pietrarii blocau intrarea. Apoi se aranja o masă n cinstea răposatului drept la intrare a n mormnt, sau mai departe , n locuri destinate acestui obicei
Cam n aşa formă se petrecea nmormntarea unui egitean bogat.

Simple nmormntări
          Desigur, oamenii de rnd, simpli, erau lipsiţi de asemenea ceremonii pompoase. mbalsamatorii nici nu despoiau trupul pentru a extrage organele interne. Se aplica o procedură foarte simplă introducnd n corp prin orificiul anal ceva lichid uleios şi smoală, gudron.
Iar pentru cei mai săraci, smoala era nlocuită cu substanţe dezinfectorii ieftine. Mumia pregătită n acest mod era aşezată ntr-un sicriu şi dusă mormnt vechi şi părăsit, asemenea sicrie erau clădite pnă sus la tavan. Dar, oricum, chiar şi aşa mumie primea minimu din ce avea nevoie n lumea de dincolo, unele instrumente de lucru, ncălţăminte, inele de faianţă, ochii ”udjat”  şi zeii statuiete din faianţă.
          Dar erau oameni săraci de tot – pe ei i aştepta un mormnt comun. Acest fel de mormnt era mai bine zis o tranşeie, n care erau arucate mumiile nfăşurate n pnze de calitate inferioară, asupra cărora se presura puţin nisip şi deasupra lor erau aruncate alte mumii. Era mai fericit acela a cărui nume sau chip era păstrat n mormntul vizirului sau a altui om de vază. Ei puteau să-şi slujească stăpnul şi ăn lumea de dincolo, aşa cum au făcut-o  şi pe pămntul celor vii, avnd nădejdea unei răsplăţi pentru munca nfăptuită.

Relaţia dintre cei vii şi cei morţi
           Numai cei mai darnici şi naivi oameni şi nchipuiau mpărăţia de dincolo a lui Amitet ca un loc al păcii şi a odihnei, n realitate n nchipuirea celor mai mulţi, decedatul devenea o fiinţă instabilă şi răzbunătoare.
El se temea de hoţii atrşi de aurul şi argintul mormntului său, se temea de planurile rele sau de indiferenţa numeroşilor vizitatori. El nu se ncredea n slujitorii necropolului. Pe cei care erau indiferenţi nedeplinindu-şi datoria şi ngrijeau rău de mormnt, el i ameninţa cu blesteme. nsă erau şi decedaţi nrăiţi. Unii pentru-că au fost uitaţi de urmaşii lor, alţii pentru-că aveau plăcerea n a face rău. n asemenea cazuri, zei nu le puteau mpiedica relele, pentru-că morţii i amăgeau, ca mai apoi să iasă din morminte şi să-i urmărească pe cei vii. Anume aceşti răposaţi şi răposate erau socotiţi pricina a celor mai multe boli. Aici putem menţiona şi despre unele texte medicale detaliate, sute de reţete pentru medicamente şi rugăciuni pentru vindecarea bolilor care demonstrează că egiptenii antici erau interesaţi de sanătate. Doctorii erau instruiţi cu atentie şi specializaţi n tratarea diferitelor boli ale trupului. Egiptenii credeau că şi unele din cele mai grave boli erau cauzate de creaturi viermoase, zei răi sau păcate ale persoanei.
          Egiptenii vizitau des „casele veşniciei”, nu numai pentru venerare, dar şi din cauza fricii faţă de cei morţi. Văduvedele, copii, rudele veneau şi aduceau pe mesele de jertfă tot felul de mncăruri şi apă n ulcioare, pronunţnd cuvinte plăcute decedatului. Egiptenii antici mai credeau  şi n aşa numiţii „trimişi ai morţilor”. Atunci cnd erau necazuri n familia răposatului, membrii se rugau şi chemau intervenţia răposatului. Totuşi cu timpul, chiar cu  tot respectul pentru cei adormiţi, nici o ameninţare, blestem nu putea impune pe cineva să-şi irosească timpul şi resursele n treţinerea mormintelor rudelor ndepărtate.
           Aşa cu timpul, necropola devenea locul unde se plimbau vizitatorii curioşi, indiferent citind inscripţiile.

Concluzie
Vedem clar faptul că egiptenii antici erau foarte ngrijoraţi n ce priveşte veşnicia, poate chiar era cea mai importantă ntrebare. Cred că putem lua un exemplu bun de la ei păstrnd acelaşi pricipiu, trăindu-ne viaţa ntr-un mod corect fiind conştienţi că aceasta ne va afecta veşnicia. Cred că conştiinţa le spunea despre o judecată viitoare, judecată dreaptă, ceea ce ne relatează şi Biblia. Principiul rămne acelaşi: viaţa de pe pămnt este doar o pregătire pentru cea veşnică. O vei petrece cu Dumnezeu sau cu cel rău, depinde de cum alegi să trăieşti aici pe Pămnt.  
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica