referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Holocaust

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Unii cercetători privesc anti-semitismul ca pe o prejudecată religioasă. Alţii îl vad ca pe o varietate anti-evreiască a unui sentiment de ură generală îndreptată împotriva minorităţilor etnice. În concepţia anti-semită, evreii reprezintă forţe misterioase, mitice şi diabolice, sunt atotputernici şi joacă un rol sinistru în istoria omenirii...

Varianta Printabila 


1 Condiţiile istorice
Timp de secole, creştinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie faţă de evrei. Pentru mulţi dintre ei prejudecata mpotriva evreilor mbrăca forma anti-semitismului.
Unii cercetători privesc anti-semitismul ca pe o prejudecată religioasă. Alţii l vad ca pe o varietate anti-evreiască a unui sentiment de ură generală ndreptată mpotriva minorităţilor etnice. n concepţia anti-semită, evreii reprezintă forţe misterioase, mitice şi diabolice, sunt atotputernici şi joacă un rol sinistru n istoria omenirii. n Evul Mediu, creştinii anti-semiţi predicau interzicerea contactului cu evreii şi mulţi credeau că evreii sunt aliaţii Diavolului.
Mulţi credeau ca de fapt evreii nici nu sunt oameni şi că folosesc magia pentru a crea aparenţa că sunt ca ceilalţi. Toate aceste credinţe s-au amestecat cu superstiţiile privind puterea magică a sngelui uman, vrăjitoria şi perversiunea, ajungndu-se la "eticheta de snge", falsa acuzaţie că evreii folosesc sngele copiilor creştini n ritualurile lor.
Asemenea idei stereotipe despre evrei au interacţionat n mintea multor europeni cu teamă de orice era străin cunoaşterii lor, dar şi cu tensiunile economice şi sociale. Ca rezultat, violenţa anti-semită s-a manifestat n repetate rnduri.
Biserica creştina şi diverse guverne au adoptat legi care interziceau evreilor să desfăşoare anumite activităţi, să aibă anumite ocupaţii, i obligau să locuiască numai n anumite zone, i mpiedicau să urmeze studii universitare sau chiar i ndepărtau de pe teritoriul anumitor state. Secole la rnd, Biserica Romano-Catolică a ncurajat credinţele şi atitudinile anti-semite. Deşi nvăţăturile Bisericii nu au susţinut şi nici nu au justificat uciderea evreilor, propagarea urii, insultelor, degradării şi deseori demonizarea evreilor a făcut ca mulţi catolici să accepte măsurile anti-semite introduse de nazişti şi colaboratorii acestora n secolul XX.
Aceeaşi situaţie este valabila şi pentru bisericile protestante. Pamfletul intitulat Despre evrei şi minciunile lor, scris n 1542 de reformatorul religios german Martin Luther, conţinea un limbaj extrem de violent. Acesta i instiga pe creştini să incendieze sinagogile, să distrugă casele evreilor şi să-i pună pe evrei n grajduri şi i sfătuia pe oamenii de stat să i alunge pe evrei din ţările lor. Scrierile lui Luther au avut o influenţă semnificativă asupra teologilor germani protestanţi şi a contribuit la crearea unui climat de opinie care cerea sau aproba persecutarea evreilor.
n secolul al XIX-lea, evreii din majoritatea ţărilor europene au fost emancipaţi – adică li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetăţenilor creştini şi celorlalţi cetăţeni ai statelor respective.
Revoluţia industrială era n desfăşurare şi evreii au nceput să joace un rol important ca ntreprinzători n noile industrii şi afaceri. Mobilitatea socială şi economică precum şi avansul cultural al evreilor europeni n această perioadă au făcut din ei unul din cele mai vizibile simboluri ale modernizării.
Indivizii care s-au opus modernizării din secolul XIX – de la aristocraţi la ţărani – i percepeau pe evrei ca pe o forţa distructivă. Atitudinea tradiţională, care a persistat şi după emanciparea evreilor, şi noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrările contemporane şi mania rezultatelor din schimbările sociale aduse de capitalism.
n a doua jumătate a secolului XIX, anti-semitismul modern a penetrat cercurile politice catolice şi partidele.
Ziarul iezuit Civilta Cattolica, publicat la Roma, răspndea permanent prejudecăţi anti-semite a căror influenţă se resimţea cu mult dincolo de graniţele Italiei. n Austria, Partidul Social Creştin, care se bucura de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice elemente anti-semite şi a renviat eticheta de snge. n Franţa, presa catolică răspndea şi ea idei anti-semite, mai ales n timpul afacerii Dreyfus (o controversata propagandă de presă ce implica un ofiţer evreu din armata franceză care fusese condamnat pe nedrept pentru trădare, n 1894).
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea n Europa a apărut o nouă teorie: cea a rasei. Potrivit acestei teorii, umanitatea era mpărţită n rase "superioare" şi rase "inferioare". După părerea adepţilor acestei teorii, evreii erau o rasă sub-umană şi o ameninţare mortală la adresa "purităţii" raselor "superioare".
Apariţia partidelor şi organizaţiilor anti-semite, indiferent că se bazau pe principii economice, religioase sau de rasă, sau pe o combinaţie a tuturor acestora, constituie caracteristică cea mai importantă a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au manifestat mai ales n Germania n anii 1880. n Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politica oficială a guvernului care, n 1881 şi 1882, a ncurajat violente atacuri armate mpotriva evreilor, cunoscute ca pogromuri. La nceputul secolului XX existau mulţi anti-semiţi convinşi pe tot teritoriul Europei, dar mai ales n Franţa, Germania, Austro-Ungaria, Rusia şi Romnia. Deşi partidele anti-semite nu au primit prea mare susţinere din partea electoratului, anti-semitismul nu era doar foarte răspndit, ci şi acceptat din punct de vedere social.
Apariţia naţiunilor-state n estul Europei după prăbuşirea imperiilor Rus, Imperiul German şi Austro-Ungar la sfrşitul primului război mondial (1914 – 1918) a adus un val de anti-semitism fără precedent. Att indivizi, ct şi guverne au săvrşit acte ostile evreilor. Mulţi dintre liderii Revoluţiei Bolşevice din 1917 din Rusia comunistă erau evrei, ceea ce a alimentat ideile anti-semite ale conservatorilor anti-comunişti din multe ţări. n perioada cuprinsă ntre sfrşitul primului război mondial şi nceputul celui de-al doilea război mondial n unele ţări măsurile anti-semite au devenit politica oficială de stat. n ţări ca Polonia, Romnia şi statele baltice Lituania, Letonia şi Estonia, ideile tradiţionale anti-semite s-au mpletit cu noua imagine a evreilor ca promotori ai comunismului.
Atitudinea faţă de evrei n Germania după Primul Război Mondial
Mulţi germani i-au nvinovăţit pe evrei pentru nfrngerea Germaniei n primul război mondial, unii susţinnd chiar că aceştia au trădat naţiunea germană n timpul acestui război. Mai mult, la sfrşitul războiului un grup cu orientare comunistă a ncercat să organizeze o revoluţie de tip bolşevic n statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative eşuate erau evrei. Ca urmare, unii germani i asociau pe evrei cu bolşevicii şi priveau ambele grupări ca pe inamici periculoşi ai Germaniei.
După război, n Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii şi intelectualii evrei au jucat un rol important n viaţa Germaniei n timpul acestei republici şi mulţi ne-evrei au fost nemulţumiţi de influenţa lor.
Avnd ca baza convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de evrei n societatea germană n timpul Republicii de la Weimar, mai ales n cercurile intelectuale şi n politica de stnga, referindu-se la ei ca ciumă şi cancer.
n cartea sa Mein Kampf, publicată n 1926, Hitler a pus situaţia grea a Germaniei la sfrşitul primului război mondial pe seama unei conspiraţii internaţionale a evreilor, folosind termeni ca extirpare şi exterminare n relaţie cu aceştia. El susţinea că evreii au dobndit puterea economică şi abilitatea de a controla şi manipula mass-media n avantajul propriu şi a scris despre necesitatea eradicării puternicei lor poziţii economice chiar prin eradicare lor fizică, dacă este cazul.
Unicitatea anti-semitismului nazist
Legarea acuzaţiilor anti-semite de problema rasială a determinat gravitatea extremă şi efectele genocide ale nazismului.
Naziştii credeau că evreii sunt răspunzători de ceea ce era privit că degenerarea societăţii moderne. Hitler vedea ideologiile moderne ce susţineau ideea de egalitate şi emancipare ca pe o revoltă a claselor şi indivizilor inferiori conduşi de evrei.
Naziştii considerau bolşevismul că pe cea mai radicală formă recentă a vechii conspiraţii evreieşti ce urmărea dezmembrarea şi dezintegrarea naţiunii, iar pentru Hitler nazismul era o doctrină a salvării umanităţii de pericolul evreiesc-bolşevic. Era convins că rasa germană trebuia să dobndească şi să păstreze supremaţia totală prin războiul total mpotriva evreilor, un război n care unica alternativă, pentru ambele tabere, era victoria sau dispariţia totală.
Accesiunea naziştilor la putere
Pnă n 1929, Partidul Naţionalist Socialist Muncitoresc din Germania, aşa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, n alegerile parlamentare din 1930 partidul a obţinut mai mult de 18 procente din numărul total de voturi, comparativ cu 2.5 procente n 1928. Majoritatea voturilor n favoarea naziştilor veneau din partea clasei de mijloc şi a celor cu situaţie economică bună şi nu a muncitorilor sau şomerilor.
Factorii principali n succesul electoral al naziştilor au fost: furia latentă provocată de colapsul militar al Germaniei spre sfrşitul primului război mondial; resentimentul faţă de Tratatul de la Versailles care a pus capăt războiului şi a impus condiţii foarte aspre Germaniei; depresiunea economică mondială din anii 1930; teama de răspndirea comunismului; personalitatea carismatică a lui Hitler.
Pnă n 1930, Germania nu a fost capabilă să ajungă la un consens politic. Faptul că nici un partid nu a putut constitui un guvern majoritar a creat un vacuum de putere şi o instabilitate politica n Reichstag, parlamentul german.
Majoritatea germanilor doreau să nlocuiască republica, şi multitudinea ei de partide aflate n competiţie, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate şi locuri de muncă. Ca urmare, naziştii au cştigat popularitate n alegerile din 1930.
n alegerile parlamentare din septembrie 1932, au obţinut un rezultat ncă şi mai bun, cu aproximativ 38 procente din voturi. Nu au obţinut majoritatea n Reichstag, dar sprijinul primit de Hitler din partea Partidului Conservator a oferit baza necesară pentru o coaliţie de guvernămnt. Astfel, la 30 ianuarie 1933, preşedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler n funcţia de cancelar (prim-ministru).
De ndată ce au preluat puterea, naziştii au făcut din rasism şi anti-semitism componentele centrale ale regimului lor. n primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite şi campanii ale terorii ce au culminat la 1 aprilie 1933 cu un boicot la nivel naţional mpotriva comercianţilor şi liber-profesioniştilor evrei – doctori, avocaţi, ş.a. n plus, noul guvern a emis regulamente şi ordonanţe prin care i lipsea pe evrei de drepturile civile şi mijloacele economice de subzistenţă.
Pe 7 aprilie 1933, Parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat să i nlăture pe evrei din serviciile administrative germane. Mai trziu, au fost adoptate acte adiţionale prin care se limita numărul studenţilor evrei.
Cu toate acestea, Hitler şi alţi lideri nazişti considerau aceste reglementări insuficiente şi au decis să implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-semite.
Unul din primele decrete defineau termenul evreu. Crucială n această determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru părinţi evrei era considerat automat ca fiind evreu, indiferent dacă persoana respectivă făcea sau nu parte din comunitatea evreiască.
Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuţi ca jumătate-evrei, erau consideraţi evrei numai dacă aparţineau religiei iudaice sau erau căsătoriţi cu un evreu.
Toţi ceilalţi jumătate-evrei precum şi persoanele care aveau numai un bunic evreu erau clasificaţi ca Mischlinge (metişi). Evreii şi Mischlinge erau "non-ariani" n contrast cu germanii "puri" care erau "ariani". n doctrina nazistă sublinierea descendenţei era privită ca o afirmare a rasei, dar scopul principal al acestor clasificări era delimitarea clară a celor mpotriva cărora acţionau legile şi directivele discriminatorii.
Pe 15 septembrie 1935, Reichstagul s-a ntrunit la Nuremberg şi a adoptat două legi, cunoscute ca "Legile de la Nuremberg". Prima, Legea Cetăţeniei Statului, declară că numai persoanele "cu snge german" pot fi cetăţeni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i astfel de cetăţenie pe evreii germani. Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sngelui şi Onoarei Germane, formaliza barierele ntre evrei şi germani interzicnd căsătoria şi relaţiile sexuale ntre evrei şi "ariani". Astfel, naziştii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile şi i-au exclus efectiv din viaţa socială şi culturală. Politica lor s-a ndreptat apoi spre exproprierea proprietăţilor evreieşti cu intenţia de a-i forţa pe evrei să emigreze din Germania.
n 1938, evreilor li s-a interzis să profeseze ca medici şi avocaţi şi au fost obligaţi să-si nregistreze proprietăţile, ca o măsură preliminară a confiscării şi "arianizării" lor sau vnzării forţate către germani. n fapt, guvernul i forţa pe evrei să accepte de la cumpărătorii "ariani" preţuri care reprezentau doar o fracţiune din valoarea reală a proprietăţilor.
Cnd naziştii au preluat puterea n Germania, episcopii catolici germani au crezut că Hitler va proteja civilizaţia creştină a Europei de pericolul bolşevic şi, de aceea, au acceptat regimul nazist şi au sprijinit politica externă naţionalistă a acestuia.
n ciuda opoziţiei faţă de doctrina rasistă a lui Hitler, liderii Bisericii Catolice şi ai altor biserici creştine nu au adoptat o poziţie oficială mpotriva politicii anti-semite. Marile biserici creştine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiţi la creştinism care erau persecutaţi de nazişti, dar nu au reacţionat cnd naziştii au introdus legislaţia rasistă, cnd au instigat atacuri fizice mpotriva evreilor şi nici cnd au nceput deportarea şi exterminarea evreilor.
Atitudinea celor mai nalţi prelaţi ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al XII-lea a fost asemănătoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodată persecutarea evreilor, nici nu a ameninţat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau a altor catolici implicaţi n Holocaust. Mai mult, deşi Papa şi consilierii săi erau foarte bine informaţi cu privire la exterminarea evreilor n timpul celui de-al doilea război mondial, au refuzat să condamne această crimă pe motivul că Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub autoritatea Papei, trebuia să păstreze o neutralitate strictă n relaţiile internaţionale.
După anexarea Austriei de către Germania, n martie 1938, aceleaşi măsuri anti-semite au fost implementate şi aici. Peste un an, aceste măsuri erau aplicate n Boemia şi Moravia, teritorii pe care Germania le-a ocupat după dezmembrarea Cehoslovaciei.
Pnă n 1938, două treimi din evreii germani părăsiseră ţara şi 60% din cei care au rămas şi pierduseră proprietăţile. Activităţile anti-semite ale naziştilor au culminat cu pogromul din Noaptea de cristal (n germană: Kristallnacht, care s-a desfăşurat pe ntreg teritoriul Germaniei şi Austriei n noaptea de 9 noiembrie 1938. n acea noapte, bande de nazişti au ucis 90 de evrei, au bătut alte cteva sute, au demolat 76 de sinagogi şi au incendiat alte 191 şi au distrus şi vandalizat mii de magazine şi birouri de afaceri deţinute de evrei. Autorităţile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au trimis n lagăre de concentrare unde au fost supuşi unui tratament inuman.
Pogromul Nopţii de Cristal a marcat un punct de răscruce pentru acţiunile naziste mpotriva evreilor, pentru că a fost prima situaţie din istoria modernă in care violenta a fost ndreptată pe scara largă şi in mod deliberat mpotriva evreilor ntr-o ţară vest europeană. La o ntrunire organizată la două zile după pogrom, liderii nazişti au decis ca evreii din Germania trebuie să suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurări.
Politica nazistă anti-semită, 1939 - 1940
La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o ameninţare nfiorătoare ntr-un discurs adresat Parlamentului: "n viata mea am fost deseori profet şi... astăzi voi fi ncă o dată profet: dacă cercurile financiare internaţionale ale evreilor din Europa şi din afara ei vor implica din nou naţiunile ntr-un război mondial, rezultatul nu va fi bolşevizarea lumii si, prin aceasta, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa."
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, n septembrie 1939, naziştii au căutat o soluţie finală pentru problema evreiască. Cei mai nalţi lideri se gndeau la o soluţie teritorială pentru evreii europeni. Conducătorii SS-ului, o secţie de elită a Partidului Nazist, au fost nsărcinaţi cu rezolvarea problemei evreieşti. Ei au propus două variante: prima era crearea unei rezervaţii n sud-estul Poloniei unde urmau să fie deportaţi evreii; cea de-a doua soluţie a fost propusă pe fondul anticipării victoriei Germaniei mpotriva Angliei, ca o urmare firească a nfrngerii Franţei n iulie 1940, şi consta n deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din ţările ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situat n apropierea coastei de sud-est a Africii, era colonie franceză.
Nici una dintre propuneri nu a fost adoptată. La sfrşitul anului 1940 naziştii au nceput să planifice invadarea şi cucerirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a făcut să abandoneze ideea unei rezervaţii n Polonia, pentru ca o asemenea rezervaţie s-ar fi aflat n centrul şi nu la periferia unui imperiu german lărgit. La ideea Madagascarului s-a renunţat pentru că englezii nu s-au predat şi controlul britanic permanent asupra Canalului Suez nchidea ruta spre Madagascar a navelor germane.
Totuşi, nainte ca aceste idei să fie abandonate, germanii au făcut un pas preliminar viitoarelor deportări n lagăre de concentrare sau rezervaţii evreieşti. Evreii din Polonia au fost obligaţi să se mute n ghetouri, unde li s-a ordonat să organizeze consilii care să aducă la ndeplinire ordinele germanilor. De asemenea, au fost obligaţi să poarte pe haine o stea galbena, simboliznd originea lor evreiască, şi sa execute muncă forţată. Condiţiile de locuit absolut ngrozitoare, suprapopularea, lipsa condiţiilor sanitare, a serviciilor de sănătate şi raţiile de hrană insuficiente au determinat o rată a mortalităţii foarte ridicată n rndurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, n 1941 a murit 20% din populaţia din ghetoul Varşovia.
n timp ce evreii polonezi erau nchişi n ghetouri, evreii din ţările vest europene ocupate sau controlate de nazişti suportau aspre măsuri anti-semite. Din Norvegia pnă n Africa de Nord toţi evreii şi-au pierdut drepturile şi proprietăţile şi au fost forţaţi să trăiască n anumite cartiere sau au fost nchişi n tabere păzite.
nceputul exterminării
n primăvara anului 1941, n timp ce se făceau pregătirile pentru invadarea URSS, Hitler a anunţat că un război al distrugerii este pe cale să nceapă. El a cerut anihilarea conducerii bolşevice punnd astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera sursa biologică a bolşevismului: evreii din URSS. Execuţiile urmau să fie aduse la ndeplinire de patru unităţi SS mobile numite echipe de acţiune (n germană: Einsatzgruppen), formată fiecare din aproximativ 1000 de oameni. Pe lngă aceste echipe erau şi alte unităţi de poliţie şi SS ce urmau să mpuşte evreii adunaţi n dreptul gropilor comune pe care trebuiau să le sape nainte de a fi omorţi. După nceperea campaniei militare - n iunie 1941, armata germană a fost chemata n numeroase rnduri să acorde sprijin unităţilor de politie şi SS, astfel nct numărul total al germanilor implicaţi n uciderea n masă a evreilor se ridica la aproximativ 30.000.
La data de 2 iulie 1941, Reinhard Tristan Eugen Heydrich, şef al Serviciului de Securitate al Germaniei şi o figură importantă n organizarea exterminării evreilor, a emis Ordinul Comisarului conform căruia toţi evreii care ocupau posturi oficiale n administraţia sovietică urmau să fie executaţi. Ordinul a fost interpretat n sens foarte larg de către comandanţii echipelor de acţiune ca viznd toţi adulţii evrei de sex bărbătesc. Un mare număr dintre aceştia au fost mpuşcaţi pe loc, indiferent că ocupau sau nu posturi oficiale. n august 1941, sfera de aplicare a ordinului s-a extins şi asupra femeilor şi copiilor evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, şef al SS, transmitea unităţilor din Belarus: "Toţi bărbaţii evrei trebuie mpuşcaţi. Femeile şi copii vor fi duşi n mlaştini." Ofiţerul SS nsărcinat cu ndeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor săi că "deplasarea femeilor şi copiilor n mlaştini nu a avut succesul scontat ntruct mlaştinile nu erau destul de adnci pentru ca aceştia să se nece." ncepnd din septembrie 1941, forţele germane au desfăşurat acţiuni pe scară largă n care ntregi comunităţi evreieţti au fost şterse de pe faţa pămntului. Astfel, 33.000 de evrei din Kiev, Ucraina, au fost omorţi pe 29 şi 30 septembrie 1941 n valea Babi Yar din apropierea Kievului.
n toamna anului 1941 s-a trecut la o nouă faza. Dacă pnă acum ţinta o reprezentau evreii ruşi, acum urmau să fie ucişi evreii din Polonia şi Serbia. Pentru aceasta, germanii au folosit dube de gazare, maşini special sigilate n care gazul de eşapament era introdus n compartimentul unde se aflau victimele pentru a le asfixia. n iarna 1941 – 1942, execuţiile prin mpuşcare au ncetat, n parte din cauza faptului că pămntul ngheţat nu permitea săparea gropilor pentru evreii ucişi. n plus, germanii trebuiau să trimită mulţi evrei n Germania pentru a munci ca sclavi n vederea susţinerii efortului de război. Cu toate acestea, n primăvara lui 1942, campania intensivă de omoruri a fost reluată, de data aceasta fiind ucişi chiar şi evreii ce munceau ca sclavi.
Grupele de acţiune i furnizau lui Hitler rapoarte privind numărul evreilor şi al altor persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezintă sursa primară de cunoaştere a dimensiunii crimelor n masă săvrşite n estul Europei pnă n primăvara lui 1942. Se estimează ca din vara lui 1941 pnă n vara lui 1942 naziştii au mpuşcat mai mult de un milion de evrei pe marginea gropilor comune săpate de ei nşişi.
Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebbels, ministrul lui Hitler pentru propagandă şi iluminare naţională, nota n jurnalul său: "n ceea ce priveşte problema evreiască, [Hitler] este hotărt să o rezolve pe deplin. A prezis evreilor că dacă vor ncepe din nou un război mondial vor ajunge la propria exterminare. Aceasta nu a fost o frază goală. Războiul mondial a nceput, exterminarea evreilor este consecinţa necesară."
Soluţia finală
n toamna anului 1941 naziştii au nceput deportarea tuturor evreilor din Europa ocupată către est (Polonia şi vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. ntre timp, n Germania fusese deja adus la ndeplinire programul de exterminare a persoanelor cu handicap mental sau cu handicap fizic sever.
n aşa-numitul program de eutanasiere, care a nceput n toamna anului 1939, doctori nazişti au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorţi, majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Mulţi alţii au fost ucişi n dube de gazare. n august 1941, Hitler a ordonat ncetarea programului de eutanasiere ntruct producea nelinişte n rndul opiniei publice germane. Experienţa acumulată a fost folosită pentru soluţia finală, numele sub care a rămas cunoscut programul de ucidere a evreilor din Europa ocupată de nazişti. Dubele de gazare şi personalul care activa n programul de eutanasiere au fost mutate n estul Europei şi puse la dispoziţia lui Odilo Globocnik, ofiţerul SS care răspundea de zona Lublin - n Polonia ocupată.
Cnd echipele de eutanasiere au ajuns n est, la sfrşitul anului 1941, au nceput planificarea construirii unor adevărate instalaţii de ucis. Din septembrie pnă n decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otrăvitor. n septembrie 1941 au desfăşurat experimente de gazare la Auschwitz, ucignd 600 de prizonieri de război ruşi prin folosirea cianidei, un gaz obţinut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic. n noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost ucişi ntr-o maşina de gazare n lagărul de concentrare de la Sachsenhausen, n nordul Berlinului. n lagărul de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc n vestul Poloniei, gazarea a nceput să fie folosită la 8 decembrie 1941.
Odată ce şi-au mbunătăţit tehnicile de gazare, naziştii au decis deportarea tuturor evreilor din Europa ocupată pentru a fi ucişi n est. Ţările din care evreii erau deportaţi includeau ţări sub ocupaţie germană: Norvegia, Franţa, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca şi ţări aliate Germaniei: Italia şi Ungaria. La 20 ianuarie 1942, o ntrunire a oficialilor cu rang nalt prezidată de Heydrich s-a desfăşurat ntr-o locuinţă aparţinnd SS-ului, n cartierul berlinez Wannsee. ntlnirea a rămas cunoscută sub denumirea Conferinţa Wannsee. Ataşat nştiinţării de a participa la conferinţă apărea un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregăti la nivel european soluţia finală pentru problema evreiască. Heydrich le-a comunicat participanţilor la conferinţă ca evreii care nu puteau munci trebuiau să fie omorţi, iar cei care supravieţuiau muncii forţate datorită rezistenţei lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau să fie şi ei omorţi. Conferinţa Wannsee a fost un moment important n evoluţia politicii de exterminare pentru că, cu această ocazie, participanţii au fost instruiţi să-si coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor.

1 La scurt timp după "conferinţă", exterminarea evreilor europeni s-a intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. n iulie 1942, Himmler a fixat un program pentru eliminarea acestora n lagăre ale morţii. Pentru această operaţiune, cu nume de cod Operaţiunea Reinhard, s-au construit trei centre principale de gazare: Belzec şi Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin, şi Treblinka, n nord-estul Varşoviei. Gazarea a nceput n cele trei lagăre n perioada martie – iulie 1942. ntre 750.000 şi 950.000 de evrei au fost gazaţi la Treblinka; ntre 500.000 şi 600.000 la Belzec şi in jur de 200.000 la Sobibor. Alte lagăre au fost construite pe principiul combinării muncii forţate cu sistemul de exterminare. Două lagăre au fost construite lngă Auschwitz, un orăşel din Silezia Superioară. Lagărul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagărul mai mare a fost numit Auschwitz 2, cunoscut şi ca Birkenau. Mare parte a operaţiunilor de exterminare s-au desfăşurat n lagărul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazării, nfometării sau bolilor.
n timp ce evreii polonezi erau exterminaţi n aceste lagăre, programul deportării evreilor din alte părţi ale Europei ocupate către est fusese pus n mişcare. n diverse ţări europene, echipe SS erau trimise să conducă adunarea şi deportarea evreilor cu trenul spre centrele de execuţie şi lagărele de concentrare din Polonia. Aceste operaţiuni erau supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, căruia i se ncredinţase aducerea la ndeplinire şi coordonarea soluţiei finale. Sarcina lor a fost ndeplinită pe etape: mai nti au fost adunaţi membrii sărăci ai comunităţii evreieşti, apoi evreii străini şi refugiaţii şi, la sfrşit, ceilalţi membrii ai comunităţii evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost transportaţi mai nti n ghetourile din est, iar abia apoi n lagărele de concentrare. Alţii au fost trimişi direct n centrele de exterminare.
Rezistenţa evreilor mpotriva naziştilor
Rezistenţa evreilor mpotriva naziştilor nu a fost extinsă, dar a existat. Evreii din Europa ocupată de nazişti erau complet dezarmaţi, iar naziştii au făcut totul pentru a-i convinge pe oameni că evreii sunt doar deportaţi n tabere de muncă. Rezistenţa evreilor a fost ngreunată de faptul că populaţia locală, din cauza concepţiilor anti-semite, a temerilor faţă de represiunea nazistă sau chiar din indiferenţă, nu i-a susţinut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau naziştilor şi ocupării ţărilor lor au organizat mişcări de rezistenţă. Acestea primeau instrucţiuni de la guvernele aflate n exil n Anglia sau n alte ţări aliate, ca şi provizii de la forţele aliate - o coaliţie de naţiuni care lupta mpotriva Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern n exil şi aliaţii nu au făcut nimic pentru a-i susţine.
n ciuda agresiunilor şi piedicilor copleşitoare, au existat multe exemple ale rezistenţei armate a evreilor. n ghetourile din estul Europei s-au format grupări de luptători evrei, iar evreii care au reuşit să fuga din ghetouri s-au alăturat partizanilor (mişcării de rezistenta anti-nazistă) n păduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat n rndurile partizanilor ruşi. Revolte armate au avut loc n cteva ghetouri, cea mai nsemnată fiind cea din Varşovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varşovia au murit luptnd. Chiar şi n lagărele morţii de la Sobibor, Treblinka şi Auschwitz au izbucnit revolte. n ţările din vestul Europei aflate sub ocupaţie, evreii s-au alăturat mişcărilor naţionale de rezistenţă. Ei şi-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei şi trecerea evreilor peste frontieră pentru a putea găsi refugiu n ţări neutre ca Elveţia şi Spania.
Răspunsul altor naţiuni
n partea Europei ocupată de Germania, evreii erau trimişi n lagăre ale morţii indiferent de atitudinea populaţiei locale. n unele tari aflate sub ocupaţie, ca Belgia, şi chiar n unele ţări aliate Germaniei, ca Franţa neocupata - sub guvernul de la Vichy, cţiva oficiali ai Bisericii au protestat cnd evreii au fost adunaţi. n Estonia, Lituania şi Letonia, pe de alta parte, mii de oameni s-au alăturat voluntar echipelor de ucigaşi nazişti, la fel cum au făcut mulţi croaţi, ucrainieni şi slovaci. Evreii erau uneori protejaţi din raţiuni economice, aşa cum s-a ntmplat n Ungaria pnă n 1944, cnd Eichmann a nceput să supravegheze distrugerea evreilor unguri. Bulgarii au protestat mpotriva cooperării oficialilor lor guvernamentali cu naziştii, iar Guvernul de la Vichy a trimis aproximativ 70.000 de evrei străini şi refugiaţi către lagărele de concentrare, dar numai cţiva din proprii săi cetăţeni evrei.
Italia a avut un guvern fascist şi a fost aliata lui Hitler. Cu toate acestea, anti-semitismul era rar printre italieni si putini evrei au fost daţi pe mna naziştilor. Italia s-a predat trupelor aliate n 1943, dar germanii ocupau ncă jumătatea nordică a ţării, situaţie care le-a permis să adune mulţi evrei italieni. n Olanda şi Belgia, majoritatea cetăţenilor erau anti-nazişti şi nu puţini au fost aceia care i-au ajutat pe evrei să se ascundă. n Norvegia se afla la putere un guvern marionetă a naziştilor, dar rezistenţa norvegiană a ajutat mulţi evrei să scape n Suedia neutră. n Danemarca, n ciuda ocupaţiei germane, evreii erau protejaţi de guvern. Cnd naziştii au ncercat să i adune, populaţia daneză i-a ajutat pe majoritatea evreilor să treacă n siguranţă n Suedia.
Un număr relativ mic de bărbaţi şi femei şi-au riscat viaţa pentru a-i ajuta pe evreii persecutaţi. Aproape 18.000 dintre ei au fost omagiaţi de statul Israel cu titlul de Cei Drepţi ntre Naţiuni. Printre aceştia se numără diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a emis 4500 paşapoarte de protecţie pentru a-i salva pe evreii din Ungaria, şi industriaşul german Oskar Schindler, care i-a protejat pe evreii care munceau pentru el n Polonia.
Documentele istorice au arătat că guvernele aliate au fost informate despre politica nazistă de exterminare. ncă din noiembrie 1941, rapoartele codate trimise la Berlin cu privire la omorurile n masă desfăşurate de echipele de acţiune din URSS au fost interceptate şi decodate de serviciile de spionaj britanice. n august 1942 organizaţiile evreilor din Elveţia au trimis oficialilor guvernamentali din Anglia şi Statele Unite rapoarte privind deportarea şi exterminarea evreilor n ţările ocupate de nazişti. La mijlocul anului 1944, doi evrei de origine slovacă ce evadaseră de la Auschwitz au descris exterminarea sistematică a evreilor de acolo. Cu toate acestea, guvernele aliate erau reticente n ceea ce privea salvarea evreilor. După război, oficiali ai guvernului englez au declarat că nu doreau să se descopere ca agentii lor puteau decodifica mesajele germanilor, iar liderii armatelor aliate au spus că operaţiunile de salvare n zone aflate att de departe n est au fost considerate fără sorţi de izbndă. Ca parte a campaniei strategice de distrugere a capacitătii de război a Germaniei, aliaţii au bombardat fabricile de la Auschwitz, dar nu au nimerit şi camera de gazare.
Alte victime ale nazismului
Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului n timpul celui de-al doilea război mondial. Mulţi germani şi locuitori din ţările ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de ideologie au fost arestaţi şi trimişi n lagăre de concentrare. Printre aceştia se numărau adversari politici, mai ales comunişti şi socialiştide, membri disidenţi ai clerului, membrii ai 'sectei' Martorii lui Iehova. De asemenea, naziştii i-au individualizat pe ţigani, pe cei care sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca şi pe germanii homosexuali.
Dintre victimele ne-evreieşti, două categorii au fost trimise n centrele de exterminare: ţiganii şi cei cu handicap sever mental sau fizic. Naziştii nu păreau la fel de hotărţi n a-i elimina total pe aceştia, aşa cum era cazul evreilor. Nu mai puţin, acţiunile lor mpotriva ţiganilor reprezintă un genocid conform definiţiei data de Naţiunile Unite n Convenţia internaţională pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid.
Naziştii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca nefiind demnă de a fi trăită. n toamna anului 1939 a nceput programul de eutanasiere n cadrul căruia medicii nazişti au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, n şase centre de exterminare. Reacţia publică l-a determinat pe Hitler să oprească programul n august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise n spitale după această dată, n ciuda stopării oficiale a programului. Naziştii i vedeau pe ţigani ca fiind o rasă inferioară, o ameninţare la adresa "purităţii" rasei germane şi o problemă de rezolvat prin omorrea n masă. La nceputul celui de-al doilea război mondial, pe teritoriul Germaniei locuiau aproximativ 40.000 de ţigani. Cteva mii au fost sterilizaţi şi mai multe mii au fost deportaţi n centrele de exterminare din Polonia. n diverse ţări din estul Europei, ţiganii erau adunaţi şi mpuşcaţi. n lagărul Auschwitz-Birkenau există un perimetru special pentru ţigani, care cuprindea aproape 20.000 de persoane. Pe toata durata persecuţiei naziste au fost ucişi aproximativ 200.000 de ţigani.
ncepnd din 1941, naziştii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de război ruşi, majoritatea prin nfometare, alţii prin mpuşcare sau gazare, n tabere de prizonieri de război, centre de muncă forţată şi lagăre de concentrare. Polonezii, care erau consideraţi subumani şi o piedică pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea ucişi. Pentru a nrobi populaţia poloneză, naziştii au ucis mii de intelectuali polonezi, lideri politici şi membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau consideraţi de origine germană au fost răpiţi şi trimişi n Germania pentru a fi crescuţi de părinţi adoptivi. n jur de 1.5 milioane de civili polonezi au murit n timpul celui de-al doilea război mondial ca rezultat al invaziei naziste şi ocupării Poloniei.
Bilanţul şi testamentul Holocaustului
La sfrşitul celui de-al doilea război mondial, n 1945, ntreaga cultură laică şi religioasă a evreilor din Europa fusese distrusă şi ntre 5.6 şi 5.9 milioane de evrei fuseseră exterminaţi. Dintre aceştia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. După război, Aliaţii au organizat la Nuremberg, n Germania, un Tribunal Militar Internaţional pentru a-i judeca pe liderii nazişti care supravieţuiseră, pentru crime de război şi crime mpotriva umanităţii. n cele mai importante procese al crimelor de război, desfăşurate n 1945 şi 1946, 22 de lideri marcanţi ai Germaniei naziste au fost găsiţi vinovaţi şi 12 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte. Pe lngă acestea, tribunale civile şi militare din multe ţări au desfăşurat sute de alte procese. Guvernele de ocupaţie instalate de Aliaţi n Germania au nlăturat zeci de mii de nazişti din poziţiile lor oficiale. Numai n Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de război. Mai trziu, n 1948, o rezoluţie a Naţiunilor Unite a stabilit ca orice crimă mpotriva umanităţii se supune legilor internaţionale, fără a se putea prescrie urmărirea celor acuzaţi de astfel de crime. n baza acestei rezoluţii Franţa a condamnat un număr de foşti nazişti, iar Statele Unite au revocat cetăţenia ctorva colaboratori nazişti care emigraseră n această ţară.
Supravieţuitorii Holocaustului şi statul Israel
După război, circa 250.000 de supravieţuitori evrei s-au ndreptat spre taberele de refugiaţi organizate de Aliaţi n Germania, Austria şi Italia. Ei au făcut presiuni asupra armatei americane şi guvernului să fie lăsaţi să emigreze n Palestina, pe atunci sub conducere engleză, şi guvernul american - la rndul său - a făcut presiuni asupra Marii Britanii să accepte aceşti refugiaţi. Anglia a refuzat, nsă, şi mii de supravieţuitori evrei s-au mbarcat pentru a imigra clandestin n Palestina. Suferinţa supravieţuitorilor, care nu aveau unde să se duca, şi politica statului englez de a opri navele şi a-i trimite pe supravieţuitori n tabere de detenţie n Cipru, a determinat un val de revoltă din partea opiniei publice mondiale. Evreii din Statele Unite s-au mobilizat n favoarea rezolvării problemei refugiaţilor prin crearea unui stat evreiesc n Palestina. Sub presiunea refugiaţilor evrei şi a opiniei publice, englezii au fost nevoiţi să ceară Naţiunilor Unite să rezolve pretenţiile evreilor şi arabilor asupra Palestinei. n 1947, Organizaţia Naţiunilor Unite a votat mpărţirea Palestinei ntre statul evreu şi arabi. Statul evreu Israel a luat naştere n mai 1948.
Compensaţii şi restituţii pentru Holocaust
n anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, unele proprietăţi ale evreilor, sume de bani şi alte bunuri furate de nazişti au fost returnate supravieţuitorilor Holocaustului sau urmaşilor acestora sau, n cazul n care nu existau nici supravieţuitori, nici moştenitori, organizaţiilor de caritate evreieşti. Mulţi evrei au afirmat că valoarea bunurilor returnate nu poate n nici un caz compensa pierderile suferite, pentru că nu exista nici o modalitate echitabilă de a evalua, economic sau n orice alt mod, suferinţa şi pierderile de vieţi omeneşti, iar observatorii au subliniat că nici o restituţie nu va putea fi făcută pentru a compensa tragedia evreilor europeni n Holocaust.
La nceputul anilor ‘50, negociatori din partea guvernului Germaniei de Vest şi ai statului Israel, ca şi reprezentanţi ai Conferinţei asupra pretenţiilor materiale ale evreilor mpotriva Germaniei (un grup ce reunea 22 de organizaţii ale evreilor), au căzut de acord ca numai pierderile materiale pot fi luate n considerare pentru compensaţii. Aceste pierderi materiale au fost estimate la 14 miliarde de dolari. Ca rezultat al nţelegerilor cu Conferinţa asupra pretenţiilor materiale ale evreilor şi cu statul Israel, guvernul Germaniei de Vest a adoptat n 1952 Legea de indemnizare a Germaniei Federale. Potrivit acestei legi, Germania de Vest a consimţit să furnizeze statului Israel bunuri n valoare de aproximativ 720 milioane de dolari, pe o perioada de 12 ani, şi să plătească suma de 100 de milioane de dolari pentru reconstrucţia comunităţilor evreieşti din Europa. Plăţi aditionale au fost făcute către evreii care au depus muncă forţată. După reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, n 1990, Conferinţa Pretenţiilor şi Organizaţia mondială de restituţie a evreilor au nceput negocierile cu guvernul german şi alte guverne europene, ca şi cu băncile elveţiene, agenţiile de asigurări şi industriile germane, pentru stabilirea unui program adiţional de compensaţii pentru supravieţuitorii Holocaustului. Negocierile se refereau la restituirea proprietăţilor imobiliare ale evreilor, precum şi a altor proprietăţi care au fost confiscate sau vndute cu forţa n anii regimului nazist. De asemenea, negocierile au avut n vedere crearea n ţările europene a cadrului legal cu privire la conturile bancare furate, la operele de artă şi furturile săvrşite n lagăre. n plus, n august 1998 s-a ajuns la o nţelegere cu băncile elveţiene; acestea au constituit un fond n suma de 1.25 miliarde de dolari pentru compensaţii n favoarea supravieţuitorilor Holocaustului ale căror bunuri furate au fost regăsite n băncile elveţiene sau care au fost obligaţi să presteze munca forţată pentru firme elveţiene sau pentru companii care aveau bunuri depozitate n Elveţia.
Acţiunile Bisericii
n anii ‘60, ca rezultat al iniţiativei Papei Ioan al XXIII-lea, al Doilea Consiliu al Vaticanului a elaborat declaraţia numită n vremea noastră (n latină: Nostra Aetate), n care deplngea "ura, persecuţiile şi manifestările de anti-semitism ndreptate mpotriva evreilor". n anii 1990, conferinţe ale episcopilor catolici din Ungaria, Germania, Polonia si Franţa au adoptat rezoluţii care cenzurau nvăţăturile anti-semite şi condamnau tăcerea Bisericii Catolice n timpul Holocaustului. n martie 1998, sub Papa Ioan Paul al II-lea, Vaticanul a emis declaraţia Ne amintim: O reflecţie asupra Shoah n care a cerut iertare n mod deschis pentru crimele şi greşelile comise n numele Bisericii, iar n martie 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Yad Vashem, memorialul Holocaustului situat n Ierusalim, pentru a aduce un omagiu milioanelor de evrei care au fost ucişi n Holocaust.
Declaraţiile Bisericii Catolice din anii ‘90 arată că Biserica respinge acuzaţiile privind răspunderea sa din punct de vedere istoric pentru rolul pe care l-a jucat persecuţia anti-semită n timpul celui de-al doilea război mondial. Totuşi, prin denunţarea anti-semitismului, exprimarea regretelor pentru Holocaust şi iertarea cerută pentru tăcerea creştinilor care au fost martori la această crimă n masă, declaraţiile făcute de Biserică la sfrşitul secolului XX au fundamentat un teren nou pentru mbunătăţirea relaţiilor intre religii şi lupta mpotriva prejudecăţilor. ncepnd cu anii 1970, o schimbare similară a avut loc n snul Bisericilor germane protestante. Mulţi teologi germani au denunţat tradiţia anti-evreiasca a Bisericilor protestante şi au recunoscut lipsa lor de atitudine n timpul Holocaustului.
Monumentele memoriale ale Holocaustului
Monumente şi muzee dedicate Holocaustului s-au ridicat n ntreaga lume. n Germania şi n ţările europene care s-au aflat sub ocupaţie nazistă, rămăşitele multor lagăre de concentrare şi centre de execuţie au fost transformate n muzee şi monumente. n ţările care nu au fost implicate n evenimentele Holocaustului, guvernele şi organizaţiile supravieţuitorilor au ridicat, de asemenea, monumente şi muzee. Printre aceste organizaţii se numără Yad Vashem, Autoritatea pentru Comemorarea Martirilor şi Eroilor Holocaustului, care a fost nfiinţată n 1953 la Ierusalim printr-un act al Parlamentului israelian pentru a comemora evreii ucişi de nazişti. n Statele Unite, două muzee au fost deschise n 1993: Muzeul Memorial al Holocaustului, n Washington, care este destinat prezentării istoriei Holocaustului, şi Muzeul Tolerantei, n Los Angeles, California, care este dedicat luptei mpotriva prejudecăţilor, intoleranţei, ncălcării drepturilor omului şi genocidului.
Studierea Holocaustului
Cercetătorii au nceput investigaţiile sistematice asupra Holocaustului n anii 1960. Studii privind rolul anti-semitismului n ideologia nazistă, accederea naziştilor la putere şi structura regimului nazist au fost publicate n anii 1960 şi 1970. Tot n acea perioada au nceput să se dezvolte şi iniţiativele de revizuire ale opiniei oficiale despre Holocaust.
Istoricii independenţi care au ntreprins şi ntreprind această "revizuire" au primit numele de "revizionişti" şi fac obiectul embargoului şi presiunilor din partea organizaţiilor evreieşti. Un subiect abordat de revizionişti este existenţa camerelor de gazare, precum şi numărul real al victimelor din lagărele de concentrare. Celebre n domeniu sunt cele două rapoarte ale inginerului american Fred Leuchter, specialist n camere de gazare americane. Acesta a ntreprins studii fizico-chimice la ncăperile prezentate la Auschwitz şi n alte lagăre ca fiind "camere de gazare" şi a tras concluzia nu doar că acele ncăperi nu au fost folosite niciodată la gazarea unor oameni, dar nici nu ar fi putut fi folosite pentru aşa ceva, data fiind construcţia lor total improprie (lipsa oricăror etanşări şi măsuri de siguranţă necesare la lucrul cu un gaz toxic).
De asemenea, o altă afirmaţie a revizioniştilor este că cifra reală a evreilor morţi la Auschwitz este de puţin peste 30.000, nu de 4 milioane cum se afirmă oficial. Chiar cifra oficială a suferit ajustări n jos, ajungnd n ziua de astăzi la 1,5 milioane de evrei morţi la Auschwitz. Cifra avansată de revizionişti se bazează pe Registrele cu decese (n germană: Totenbuch) oficiale ale lagărului, capturate de Armata Sovietica la eliberarea lagărului. n prezent există o intensă dispută ideologică n jurul acestor subiecte, ntre organizaţiile evreieşti şi aşa-numiţii revizionişti.
Studierea Holocaustului n anii 1980 a fost marcată de o dezbatere ntre aşa-numiţii "internaţionalişti", care susţineau că soluţia finală a fost rezultatul planului nazist de a-i ucide pe evrei, şi aşa-numiţii "funcţionalişti" care susţineau că naziştii au ajuns la soluţia finală prin ncercări repetate, fără un plan dinainte stabilit.
n anii 1990 punctul de interes s-a mutat asupra motivelor criminalilor şi asupra comemorării victimelor şi reprezentării Holocaustului. Problema unicităţii şi universalităţii Holocaustului, ct şi politica de genocid constituie centrul cercetărilor la nceputul secolului XXI. Astăzi, cercetătorii pun n discuţie dacă există diferenţe ntre genocid, n general, şi Holocaust, dacă şi alte victime ale naziştilor au fost victime ale Holocaustului şi dacă au existat diferenţe ntre politica nazistă faţă de evrei şi politica faţă de celelalte victime.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica