referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Revolutia franceza (1789-1795)

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

În cele două secole de domnie şi guvernare a dinastiei de Bourbon (1589-1789), societatea franceză a dat apartenenţa unei evoluţii lente, în care iniţiativele de reformă s-au confruntat cu puternice tendinţe de apărare a privilegiilor. Vechiul Regim a fost cuprins în ultimele sale decenii de o criză complexă: economică, socială, financiară...

Varianta Printabila 


1                            Revolutia Franceza

n cele două secole de domnie şi guvernare a dinastiei de Bourbon (1589-1789), societatea franceză a dat apartenenţa unei evoluţii lente, n care iniţiativele de reformă s-au confruntat cu puternice tendinţe de apărare a privilegiilor. Vechiul Regim a fost cuprins n ultimele sale decenii de o criză complexă: economică, socială, financiară, administrativă şi morală. Considerată n istorie ca o manifestare atipică, revoluţia se declanşează cnd toate tentativele de reformare sunt epuizate. Amploarea crizei şi ineficienţa reformelor au determinat ca Revoluţia Franceză să fie necesară, inevitabilă şi la fel de complexă.

    Premisele izbucnirii revoluţiei

n cursul secolului XVII, Franţa a nregistrat, o dată cu ntreaga populaţie a Europei, o importantă creştere demografică (de la 14-22 mil locuitori spre 23-28 milioane locuitori), chier dacă s-a situat sub media europeană a acelor vremuri.
Ţărănimea a continuat să reprezinte 85% din populaţie şi, deşi cea mai mare parte a ei era liberă, lipsa pămntului şi dependenţa faţă de nobilul proprietar, de Biserică şi de Stat i mpovărau viaţa. Producţia agricolă a fost nsă ntr-o creştere continuă, nu ntotdeauna n funcţie de tehnologii noi sau de uneltele folosite. Industria a excelat cu deosebire n domeniul textil, fiind puternic susţinută de construcţia de drumuri.
Din Evul Mediu, societatea franceză şi-a păstrat structurile tradiţionale: regele n fruntea ierarhiei, urmat de cele două stări privilegiate – clerul şi nobilimea – şi starea a III-a, alcătuită din burghezie, ţărănime, muncitorii din manufacturi, etc. Originea celor trei ordine datează din Evul Mediu, cnd s-a ivit deosebirea ntre cei care se roagă – oratores, cei care se luptă – bellatores, cei care muncesc pentru a asigura traiul celorlalţi – laboratores.
Clerul, nsumnd circa 130 000 de persoane, se proclama el nsuşi cea mai naltă treaptă a Regatului. Se bucura de nsemnate privilegii politice, fiscale şi juridice. Membrii clerului superior, episcopii şi abaţii (=titlu purtat de şefii unei mnăstiri catolice) se recrutau din rndurile nobililor. Fastul şi grandoarea n care trăiau principii bisericii egalau luxul marilor nobili laici. n schimb, preoţii de ţară, cuprinznd 50 000 de parohi, duceau o existenţă modestă alături de enoriaşii (=persoană care, practicnd o religie, ţine de o anumită parohie) lor.
Alături de nobilimea de snge sau de spadă, n secolele XVI-XVIII s-a format nobilimea judiciară, a magistraţilor, care cumpărau acest titlu şi intrau n rndurile nobilimii de robă. Instanţele judiciare supreme, care se numeau parlamente, constituiau un monopol al acestor aristocraţii de funcţionari. Profitnd că n Franţa Vechiului Regim legile intrau n vigoare abia după ce erau nregistrate n condica Parlamentului din Paris, nobilimea judiciară respingea sistematic reformele, devenind garantul menţinerii privilegiilor. Populaţia Franţei n preajma revoluţiei număra aprox. 25 milioane locuitori, dintre care 350 000 erau nobili, dar cu structură foarte eterogenă. Nobilimea de curte, cca. 4 000 de persoane, locuia la Versailles şi forma anturajul regelui. Trăia n mare lux, din pensiile şi ajutoarele acordate din bugetul statului, din soldele militare sau din veniturile slujbelor ndeplinite la curte. Totuşi marea nobilime era parţial ruinată. Risipa, luxul şi viaţa de la curte implicau cheltuieli mult mai mari dect veniturile, iar majoritatea domeniilor au fost amanetate (=a garanta un mprumut cu o proprietate) sau vndute. Cu totul alta era situaţia nobilimii provinciale, ruinată şi ducnd o viaţă modestă pe domeniile ei. Principala sursă de venituri consta n perceperea drepturilor feudale de la ţărani, chiar dacă valoarea lor scăzuse foarte mult n secolul XVIII.
Starea a III-a cuprindea burghezia alcătuită din 2 milioane de bancheri, industriaşi, negustori şi liber-profesionişti (avocaţi, medici, notari). Ţărănimea, care număra 20 milioane de agricultori, forma cea mai mare parte a stării a treia. Tot n această categorie socială se mai găseau 2 milioane de muncitori, meşteşugar, mici comercianţi, ucenici şi calfe care locuiau la oraşe şi alcătuiau o forţă socială explozivă.
Teoretic, regele deţinea puterea n mod absolut. Statul era domeniul său, pe care l-a primit moştenire de la antecesori şi pe care-l guverna după bunul său plac. Regele declara război şi ncheia pace, numea n toate funcţiile militare şi civile, putea ncarcera orice persoană printr-o simplă „Lettre de cachet” (ordin scris, sigilat cu pecetea sa). n fapt, autoritatea regală era mult slăbită de modul haotic n care funcţionau principalele instituţii ale statului.
Centralizarea coexista cu o mulţime de privilegii şi autonomii. Justiţia, spre exemplu, era exercitată concomitent de funcţionarii regali, de seniorii care au moştenit dreptul de a face dreptate pe proprietăţile lor şi de tribunalele ecleziastice. Vămile interne stnjeneau comerţul, impozitele erau repartizate inegal.
Criza monarhiei absolutiste franceze a nceput după 1715, anul morţii lui Ludovic al XIV-lea. Finanţele erau secătuite de desele războaie, iar populaţia vlăguită şi profund nemulţumită. Regele Ludovic al XV-lea a antrenat ţara ntr0o serie de războaie inutile avnd ca rezultat scăderea prestigiului Franţei şi o criză financiară care va dăinui pnă la revoluţie. Politica falimentară a lui Ludovic al XV-lea a fost ilustrată de ncheierea umilitoarei păci din 1763, cnd Franţa pierdea n favoarea Angliei teritorii precum Canada, Louisiana şi India. n schimb, monarhia franceză a sprijinit lupta de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, dar cu preţul adncirii crizei finanţelor publice.
Regele Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a eşuat n toate ncercările de a reforma finanţele ţării. Rnd pe rnd miniştrii Turgot, Necker şi Calonne care au ncercat să legifereze impozitarea nobilimii au fost demişi la presiunile privilegiaţilor. Se produce aşa-numita „revoltă a nobilimii”, prin care s-a respins orice ncercare  de reformare a instituţiilor aristocratice. La fel ca şi n Anglia, cauza imediată a declanşării revoluţiei a fost criza financiară şi mpotrivirea la reforme a categoriilor privilegiate. n plan intelectual circulau idei noi, promovate de filosofii epocii „luminilor”, care criticau absolutismul monarhic şi susţineau un regim al libertăţii şi egalităţii.
    
    Drumul de la monarhia absolutistă la republică

Interesată să rezolve criza şi să salveze statutul, monarhia a găsit de cuviinţă să convoace un organism reprezentativ (care nu mai fusese convovat din 1614), din care făceau parte şi neprivilegiaţii – Adunarea Stărilor Generale (5 mai 1789).
Restabilirea Adunării Stărilor Generale a declanşat n Franţa o efervescenţă socială şi politică fără precedent: regele solicitase alcătuirea unor caiete de doleanţe, care ngăduiau nobilimii, clerului şi stării a III-a, să-şi formuleze revendicările sub forma unor cereri adresate suveranului. Cele mai multe solicitau desfiinţarea absolutismului, o reformă completă a fiscalităţii şi justiţiei, constituirea unei adunări reprezentative care să decidă asupra legilor şi impozitelor, introducerea unei constituţii.
REVOLUŢIA POLITICĂ (mai-iulie 1789). ncă de la nceput s-a văzut limpede că regele nu dorea reformă sau constituţie, aşa cum ceruseră insistent „caietele de doleanţe”. Obiectivul său, urmărit asiduu de mai multă vreme, era doar acoperirea deficitul bugetar printr-o politică de impozite acceptată de toate trei stările şi menţinerea absolutismului.
Drumul de la vechea adunare medievală la Adunarea Naţională Constituantă modernă a fost deschis de diferendul dintre rege şi reprezentanţii stării a III-a: să se voteze pe stări (ar fi fost n avantajul privilegiaţilor) sau individual (evident, n favoarea majorităţii neprivilegiate). Delegaţii stării a III-a, la propunerea abatelui Sieys, considernd că reprezintă 96% din naţiune, s-au proclamat Adunare Constituantă (17 iunie 1789), iar membrii ei au jurat să rămnă uniţi pnă ce vor da Franţei o constituţie. Ludovic XVI a acceptat inevitabilul şi a invitat deputaţii celorlalte ordine să i se alăture. Adunarea, cuprinzndu-i acum pe toţi membri Stărilor Generale, s-a proclamat Adunare Naţională Constituantă (9 iulie 1789). Monarhia absolutistă a sucombat. Suveranitatea naţională nlocuieşte suveranul de drept divin. Guvernarea Franţei se va face n baza unui contract ncheiat ntre suveran şi naţiune. n acest stadiu, se poate vorbi de o monarhie moderată, după model englez.
Regele, rău sfătuit, concentrează trupe n jurul Parisului. Acest fapt provoacă revolta maselor populare. Parizienii se narmează şi alcătuiesc Garda Naţională condusă de marchizul La Fayette. Se instituie o municipalitate revoluţionară n frunte cu savantul Bailley. La 14 iulie 1789 e atacată şi cucerită Bastilia, simbolul absolutismului monarhic.
REVOLUŢIA SOCIALĂ (iulie-august 1789). Acţiunile antiabsolutiste de la Paris şi din marile oraşe au creat un precedent pe care lumea rurală l va urma fără ezitare. Recoltele proaste, cu consecinţa lor imediată – creşterea preţului pinii şi şomajul lucrătorilor cu ziua – au creat ncă din primăvara anului 1789 condiţiile unei mari răscoale ţărăneşti.
La sate se dorea mpărţirea echitabilă a grnelor, evident, n detrimentul celora care deţineau prea mult (seniorii laici şi ecleziastici, dar şi proprietari din rndul burgheziei) şi ştergerea impozitelor către stat, precum şi a obligaţiilor feudale. Acest program a fost dezvoltat n vara anului 1789, cnd n cursul unor răscoale au fost distruse arhive care consemnau datorii şi au fost atacate şi incendiate numeroase castele nobiliare.
Starea generală de anarhie produsă de această răzvrătire nu putea rămne fără urmări. Constituanta, speriată de tumultul satelor, a desfiinţat n noaptea de 4 august 1789, toate privilegiile feudale, statundu-se deplina egalitate ntre toţi francezii, deveniţi acum, din vechi participanţi la ordine medievale, cetăţeni.
Cum o nouă constituţie nu se putea naşte de la o zi la alta, o Declaraţie a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată la 26 august 1789, stabilea principiile pe baza cărora urma să se nfăptuiască reconstrucţia ţării. Din păcate, rău sfătuit, regele Ludovic al XVI-lea a refuzat iniţial să accepte att decretele din noaptea de 4 august, ct şi Declaraţia, fiind obligat să o facă, după o nouă răscoală a populaţiei pariziene, care l-a dus, mpreună cu toată familia, la palatul Tuileries din Paris. Legislaţia feudală va fi nlocuită prin decretarea libertăţii economice, a desfiinţării breslelor şi vămilor interne, prin reforma impozitelor. Franţa a fost mpărţită n 83 de departamente formate, la rndul lor din districte, cantoane şi comune.

1 PRIMA CONSTITUŢIE. Anii care au urmat (1789-1791) sunt caracterizaţi de o situaţie foarte complexă. n absenţa partidelor politice, două grupări se arată foarte influente: Clubul Iacobinilor (Societatea Prietenilor Constituţiei), dominat de Maximilian Robespierre, şi Clubul Cordelierilor (Societatea amicilor drepturilor omului şi cetăţeanului), frecventat de Danton, Marat, foarte apreciat de mica burghezie, meseriaşi şi muncitori industriali.
La 12 iulie 1790 a fost adoptată Constituţia civilă a clerului, organiznd Biserica ca pe o instituţie naţională, independentă de papă. Nemulţumiţi s-au arătat att Papa Pius VI, ct şi regele Ludovic XVI, care a găsit bun prilej ca să fugă din Paris, spre a reveni cu trupe ca să restabilească absolutismul. La Varennes a fost nsă recunoscut şi obligat să se ntoarcă (21 iunie 1791). Noul regim politic – monarhia constituţională – era instituit prin Constituţia promulgată la 3 septembrie 1791, din care decurg următoarele prerogative ale celor trei puteri: puterea executivă era exercitată de un guvern condus de monarh care avea rol de prim-ministru (conducea diplomaţia, administraţia, comanda armata, percepea impozite, propunea legi, asigura poliţia); puterea legislativă o deţinea Adunarea legislativă, aleasă pe 2 ani, prin vot cenzitar (controla guvernul, avea iniţiativa legilor, vota legi, ratifica tratate şi decreta impozite); puterea judecătorească era exercitată de Tribunalele judecătoreşti (pedepsea răufăcătorii, arbitra conflictele dintre cetăţeni, potrivit codurilor şi legilor votate de puterea legislativă).
La 30 septembrie 1791 s-a ţinut ultima şedinţă a Adunării Constituante, căci la 1 octombrie 1791, aceasta se proclamă Adunare legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792).
DECLANŞAREA RĂZBOAIELOR REVOLUŢIONARE. Adunarea legislativă s-a ntrunit la 1 oct. 1791, fiind alcătuită din două grupări distincte de deputaţi: feuillantii – susţinătorii monarhiei constituţionale şi iacobinii şi girondinii – adepţii republicii. Adoptarea noii constituţii nu a rezolvat dect n parte problemele ţării, conducnd treptat la concluzia că doar un război cu suveranii Europei ar fi putut stabiliza situaţia.
Dorit de rege, care spera să reinstaureze astfel absolutismul, dar şi de forţele revoluţionare şi de monarhiile vecine, războiul, nceput la 20 aprilie 1792 mpotriva Austriei, a mers rău pentru Franţa ncă din primul ceas. Armata, prost organizată şi practic, lipsită de comandă (mulţi ofiţeri monarhişti) dezertaseră, a pierdut bătălie după bătălie, dezastrul fiind evitat doar datorită slăbiciunilor taberei adverse. Conspiraţia familiei regale cu forţele inamice a devenit din ce n ce mai evidentă. Intrarea n război a Prusiei a complicat şi mai mult situaţia şi, n disperare de cauză, Adunarea legislativă a decis să aducă n Paris 20 000 de „federaţi”, membrii ai gărzii naţionale. Pentru aceasta, a declarat „patria n primejdie” şi ntr-un elan patriotic de nestăvilit, de pretutindeni s-au nrolat voluntari pentru a rezista armatelor absolutiste.
PROCLAMAREA REPUBLICII. n noaptea de 9-10 august 1792, circumscripţiile electorale pariziene au luat cu asalt reşedinţa regelui şi au instituit n capitală „Comuna insurecţională” (o conducere revoluţionară).
Ludovic al XVI-lea s-a retras n mijlocul Adunării legislative, care, intimidată de mulţime, l-a suspendat pe suveran; acesta a fost arestat mpreună cu ntreaga familie şi transportat la nchisoarea Temple. Desfiinţarea monarhiei constituţionale a pregătit noul regim, a cărui lege fundamentală avea să fie elaborată de o Convenţie.
n răstimp, singura autoritate legală n stat, Adunarea, a adoptat, sub presiunea Comunei, o serie de decizii mpotriva duşmanilor revoluţiei, constituindu-se ceea ce istoricii francezi au numit „Prima Teroare”, cu victime mai ales din rndurile clerului. Au fost adoptate, nsă, şi reglementări cu caracter democratic: a fost decretat votul universal, prin care urma să fie aleasă viitoarea adunare, au fost desfiinţate, fără răscumpărare, toate vechile drepturi feudale.
La 20 septembrie 1792, trupele revoluţionare au obţinut prima victorie mpotriva forţelor intervenţioniste la Valmy. Noua putere n stat, Convenţia, aleasă prin vot universal, a desfiinţat monarhia şi a proclamat Republica Franceză, una şi indivizibilă (21 sept. 1792).

 
 
    Anii Convenţiei

CONVENŢIA GIRONDINĂ (1792-1793). n istoria Convenţiei se disting trei etape: girondină, iacobină şi thermidoriană. Situaţia revoluţionară din 1792 a impus la conducerea Franţei o adunare alcătuită exclusiv din republicani. Două grupuri şi dispută preponderenţa n Convenţie: girondinii (conduşi de Roland, Brissot, Condorcet) şi montagnarzii sau iacobinii, numiţi aşa după poziţia ocupată pe băncile aşezate n partea de sus a sălii de şedinţă (n fruntea lor aflndu-se Robespierre, Danton, Marat).
Pentru nceput, Convenţia, n care girondinii deţineau putere, a trebuit să hotărască soarta regelui. Deşi ar fi dorit să-l salveze, sub presiunea probelor care i-au dovedit complicitatea cu monarhiile absolutiste mpotriva revoluţiei, aceştia au fost obligaţi să-l trimită pe eşafod, la 21 ianuarie 1792. Decizia a avut pe termen scurt grave consecinţe. mpotriva Franţei revoluţionare s-a constituit o coaliţie de puteri (Austria, Prusia, Anglia, Rusia), cu scopul de a restaura vechiul regim. Războiul care continua, şi pentru care au fost mobilizaţi 300 000 de soldaţi, tulburările din Vendeea (regiunile din NV ţării), unde ţăranii instigaţi de nobili, s-au ridicat impotriva noii puteri, situaţia economică n continuă degradare au alimentat conflictul dintre girondini şi montagnarzi. n urma unor noi manifestaţii a parizienilor (31 mai – 2 iunie 1793), girondinii sunt ndepărtaţi de la Putere şi din Convenţie şi ghilotinaţi (2 iun. 1793). Eliminarea lor a dat o lovitură grea parlamentarismului care a nvrăjbit Parisul revoluţionar cu ţara.
CONVENŢIA IACOBINĂ (1793-1794). Ca să salveze revoluţia, iacobinii au fost nevoiţi să recurgă la măsuri excepţionale. Au folosit dictatura puterii executive şi teroarea pentru combaterea contrarevoluţionarilor. Comitetul Salvării Publice, condus de Robespierre, acţiona ca putere executivă, iar Comitetul Siguranţei Generale alături de Tribunalul revoluţionar i urmăreau pe duşmanii revoluţiei. Puterea legislativă şi autoritatea supremă aparţineau Convenţiei Naţionale dominate de iacobini. A fost elaborată Constituţia anului I (1793). Ea stabilea că „scopul societăţii este fericirea generală”. Nu a fost aplicată niciodată datorită războiului. n plan economic, au fost desfiinţate toate obligaţiile feudale, au fost mproprietăriţi ţăranii fără răscumpărare, s-au fixat produse maximale la produsele de primă necesitate, n vreme ce creşterea salariilor a fost blocată. Organizatorul victoriei n plan militar a fost Lazare Carnot. n cteva luni, teritoriul Franţei este eliberat şi se trece la ofensivă n Belgia. Paradoxal, marile victorii vor dezbina tabăra iacobinilor. Hbert, partizan al terorismului n guvernare, stăruia să se meargă „cu ghilotina n frunte”. Hebertiştii erau puternici n clubul cordelierilor şi n foburgurile (=cartier mărginaş ntr-un mare oraş) Parisului, unde conduceau secţiile de sanchiloţi (=revoluţionari proveniţi din cartierele mărginaşe ale oraşelor). Legea suspecţilor, adoptată la 17 septembrie 1793, a permis arestarea numai la Paris a peste 5000 de persoane din rndul vechii aristocraţii şi a burgheziei, dar şi dintre oamenii de rnd, mulţi sfrşind pe eşafod. Se estimează că peste 1600 de persoane au fost executate n provincie. Pentru a lovi n preoţime şi n catolicism, ei au iniţiat mişcarea ateistă, au impus introducerea Cultului Raţiunii şi au nceput descreştinarea. Catedrala Notre-Dame din Paris a fost transformată n Templul Raţiunii. Au introdus calendarul republican n 7 octombrie 1793. Danton, Hbert şi alţi adversari ai lui Robespierre au fost ghilotinaţi. Marea Teroare din ultimele săptămni ale dictaturii iacobine a ngustat pnă la dispariţie sprijinul popular pentru Robespierre. Prin complotul de la 9 thermidor / 27 iulie 1794 acesta şi susţinătorii ei au fost ghilotinaţi.    
CONVENŢIA THERMIDORIANĂ (27 iulie 1794-26 octombrie 1795). Această Convenţie a fost dominată de cei proaspăt mbogăţiţi. Thermidorienii, adepţi ai spiritului republican moderat, au ridicat restricţiile impuse de iacobini presei, economiei, culturii sau religiei catolice. Anularea Legii maximului (dec. 1794) a redat comerţului libertatea cerută de burghezie. S-a renunţat la rigorismul iacobin şi viaţa cotidiană a celor bogaţi a revenit la efervescenţa din timpul Vechiului Regim. Tonul l dădeau celebre curtezane, precum Tereza Cabarrus (Notre Dame de Thermidor), devenită doamna Tallien etc. Două erau pericolele care ameninţau Convenţia Thermidoriană: iacobinii şi regaliştii. Ultimele ncercări ale adepţilor iacobinilor de a răsturna noua putere au fost năbuşite de armată n mai 1795. Emigranţii regalişti sprijiniţi de Anglia au debarcat n Bretania n iunie 1795, dar vor fi nfrnţi de trupele generalului Hoche. O altă răscoală regalistă, octombrie 1795, i-a oferit prilejul tnărului general N. Bonaparte să se remarce şi să candideze cu succes la comanda unei armate a Directoratului.
Politica externă a thermidorienilor o continua pe cea iniţiată de iacobini. Olanda a fost cucerită (ianuarie 1795) şi transformată n Republica Batavă, una dintre numeroasele republici-surori cu care se va nconjura Franţa. Prusia, dorind să participe la a III-a mpărţire a Poloniei (1795), va ncheia pacea de la Basel (1795), recunoscnd Rinul ca hotar cu Franţa şi neutralitatea Germaniei de nord. Tot la Basel se semnează pacea cu Spania, ţară care părăseşte coaliţia antifranceză. Printre ultimele măsuri luate de thermidorieni a fost adoptarea Constituţiei anului III, care organiza Franţa sub forma Directoratului.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica