referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

State nationale si multinationale in a doua jumatate a secolului al XIX-lea

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Europa a fost teatrul mişcărilor liberale, democratice şi naţionale îndreptate împotriva rivalităţilor politice şi sociale ale Vechiului Regim; totodată, acum dezvoltându-se activitatea industrială, o nouă burghezie şi un proletariat ...

Varianta Printabila 


1      STATE NAŢIONALE ŞI MULTINAŢIONALE N A DOUA   
                 JUMTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

n prima jumătate a secolului al XIX-lea, Europa a fost teatrul mişcărilor liberale, democratice şi naţionale ndreptate mpotriva rivalităţilor politice şi sociale ale Vechiului Regim; totodată, acum dezvoltndu-se activitatea industrială, o nouă burghezie şi un proletariat, căruia sindicalismul şi socialismul i furnizează mijloace de apărare. Cea de-a doua jumătate a secolului este marcată de ncercările de realizare a unităţii naţionale de către unele popoare, precum este cazul romnilor, italienilor şi germanilor.

A.    ROMNIA- MODELUL PLEBISCITAR-DIPLOMATIC

Constituirea Romniei moderne, evoluţia statului şi a societăţii se află sub semnul obiectivelor revoluţiei de la 1848 şi al confruntării de idei ntre cele două grupuri politice: liberalii şi conservatorii. Disputa a fost legată, mai ales, de „modelul” care trebuia preluat şi de ritmul schimbărilor. Liberalii susţineau o occidentalizare rapidă, pe cnd conservatorii doreau o schimbare lentă, n concordanţă cu tradiţiile romneşti. Obiectivele Revoluţiei de la 1848 vor constitui repere ale evoluţiei viitoare.
Puternicul curent unionist existent n rndul romnilor, precum şi interferarea intereselor Marilor Puteri n SE Europei au făcut unirea Principatelor Romne să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată la Congresul de pace de la Paris (1856), care punea capăt Războiului Crimeei (1853-1856). Cele 7 puteri prezente la Paris (Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia, Regatul Sardiniei şi al Piemontului, Imperiul Habsburgic) au avut atitudini diferite, dictate de propriile interese: n favoarea unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia, iar mpotrivă s-au declarat Austria şi Turcia. Deciziile adoptate n Tratatul de pace prevedeau intrarea Principatelor Romne sub graniţa colectivă a puterilor europene, alegerea (n Moldova şi Ţara Romnească) a unor Adunări ad-hoc care să exprime atitudinea romnilor n privinţa unirii, integrarea n graniţele Moldovei a 3 judeţe din sudul Basarabiei (teritoriu anexat de Rusia n 1812), libertatea navigaţiei pe Dunăre etc.
Pentru nfăptuirea unirii Principatelor, romnii au folosit cu abilitate calea plebiscitar-diplomatică. Adunările ad-hoc, cuprinznd reprezentanţi aleşi din diverse categorii sociale, au exprimat n 1857 voinţa de unire a Principatelor sub un principe străin şi au solicitat neutralitate politică internaţională. Dar puterile europene ntrunite la Paris n 1858 pentru a lua n discuţie cererile Adunărilor ad-hoc, au adoptat o Convenţie care prevedea o unire formală: statul urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare avnd domn şi nstituţii proprii; se nfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani – elabora proiecte de legi n interes comun, nalta Curte de Justiţie şi Casaţie; se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor n stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea n faţa legii ş.a.). Aşadar, Convenţia de la Paris nu mplinea, dar nici nu anula speranţa de unire a Principatelor Romne.
Pentru nfăptuirea unirii Principatelor, a fost identificată o soluţie care respecta Convenţia de la Paris şi punea puterile europene n faţa faptului mplinit. Astfel, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au ales ca domn aceeaşi persoană, pe cunoscutul revoluţionar paşoptist Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859 n Moldova şi la 24 ianuarie n Ţara Romnească). Se mbinau astfel cu abilitate două căi: cea plebiscitară – susţinerea de către populaţie, att n mod direct, ct şi prin reprezentanţii aleşi n cele două Adunări elective; şi cea diplomatică – respectarea prevederilor Convenţiei de la Paris. 24 ianuarie a devenit ziua Unirii Principatelor şi a formării statului naţional modern romn.
n timpul domniei lui Cuza (1859-1866) s-au pus bazele Romniei moderne, şi s-a consolidat unirea, s-au diversificat instituţiile şi s-a ntărit autonomia ţării n raport cu Marile Puteri.
CONSOLIDAREA UNIRII (1859-1862). n această perioadă, Cuza a desfăşurat o intensă activitate internă şi externă prin care a consolidat Unirea. Pe plan intern, a unificat administraţia telegrafului şi vămile, circulaţia monetară, armata, a unificat stemele, a stabilit capitala la Bucureşti, a iniţiat măsuri pentru uniformizarea legislaţiei. Pe plan extern, a ntreprins diverse acţiuni diplomatice: memorii către puterile europene, vizite la Istanbul. Ca urmare, n decembrie 1861 a obţinut recunoaşterea internaţională a deplinei uniri politice a Principatelor (dar numai pe timpul domniei sale). n acest context favorabil, n ianuarie 1862 s-au format primul guvern unic şi o singură Adunare legislativă. La 24 ianuarie 1862, Principatele Unite şi-au luat numele de Romnia.
MARILE REFORME (1863-1865). Reformele adoptate n anii 1863-1865 au pus bazele organizării instituţionale a statului romn modern. Alături de Cuza, un rol important l-a avut Mihail Kogălniceanu, n calitate de prim-ministru. n 1863 a avut loc secularizarea averilor mănăstireşti, care reprezentau din suprafaţa ţării. Pentru a facilita opera sa reformatoare, Cuza a organizat lovitura de stat din 2/14 mai 1864, prin care a dizolvat Adunarea legislativă dominată de conservatori; a fost adoptată prin plebiscit o Constituţie (numită Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris). Ca urmare, s-a trecut la un regim politic autoritar; se nfiinţau instituţii noi: Corpul Ponderator sau Senatul (Parlamentul devenea bicameral) şi Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului. Votul era cenzitar.
ncepnd cu 1864, s-au adoptat reforme n diverse domenii: n agricultură – Legea rurală (14/26 august 1864), prin care o de milion de ţărani primeau aproape 2 milioane de ha de pămnt, n medie 4 ha pe familie; n administraţie – Legea comunală, Legea pentru nfiinţarea consiliilor judeţene; n justiţie – Codul penal, Codul civil, prin care se garanta libertatea proprietăţii; n nvăţămnt – Legea instrucţiunii publice prin care nvăţămntul primar devenea gratuit şi obligatoriu; n comerţ – Codul Comercial, nfiinţarea Camerei de Comerţ; s-a adoptat sistemul unic de măsuri şi greutăţi. Pentru ntărirea prestigiului extern al ţării, s-a consolidat capacitatea militară, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Romne faţă de Patriarhia de la Constantinopol, s-a nfiinţat Ministerul de Externe (1862). De asemenea, au fost sprijinite aspiraţiile naţionale ale romnilor din celelalte teritorii romneşti şi ale popoarelor vecine. La abdicarea forţată a lui Cuza (11 februarie 1866), Romnia modernă era, n esenţă edificată.
MODERNIZAREA ROMNIEI (1866-1914). Procesul de modernizare a statului romn nceput de Cuza s-a amplificat n vremea domniei lui Carol I (1866-1914). n urma plebiscitului din aprilie 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domn (din 1881 a devenit regele Carol I). Aducerea prinţului străin, nrudit cu suveranii Prusiei şi ai Franţei, a fost determinată de considerente care s-au dovedit a fi realiste: era o soluţie pentru consolidarea statului naţional (deoarece puterile europene recunoscuseră unirea numai pe timpul domniei lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilităţii interne, nlăturndu-se lupta pentru domnie; era o garanţie pentru consolidarea autonomiei şi o speranţă a cştigării independenţei de stat a Romniei.
Viaţa politică s-a fundamentat pe Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866. Comparabilă cu cele mai liberale din Europa, Constituţia cuprindea prevederi importante: separaţia puterilor n stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, parlament bicameral. Se nfăptuia astfel un nou regim politic – monarhia constituţională. Scena politică s-a centrat pe cele două partide importante: Partidul Naţional Liberal (1875), care prezenta n principal interesele burgheziei, şi Partidul Conservator (1880), apărător al intereselor marilor proprietari de pămnt. n anul 1881, Romnia a devenit regat, iar Carol I a devenit primul ei rege.
Pe plan economic şi cultural, statul a adoptat măsuri de modernizare: tarife vamale protecţioniste (1886, 1906), legi de ncurajare a industriei (1887, 1912), dezvoltarea căilor de transport (s-au construit 3.500 km de cale ferată); s-a realizat o balanţă comercială a ctivă, s-a dezvoltat nvăţămntul de toate gradele etc.
Pe plan extern, Romnia s-a remarcat printr-o politică realistă, n slujba idealului naţional. Un eveniment deosebit l-a reprezentat cucerirea independenţei de stat n urma participării, alături de Rusia, la războiul cu Turcia (1877-1878). Izbucnirea răscoalelor antiotomane n Bosnia şi Herţegovina (1875), Bulgaria (1876) şi a războiului declarat de Serbia şi Muntenegru Imperiului Otoman (1876) a redeschis „problema orientală”. Rusia se amestecă n acest război sub pretextul ocrotirii ortodocşilor din Imperiu. La 4 aprilie 1877 este ncheiată Convenţia romno-rusă prin care se reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul Romniei.
La 9 mai 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu declară n faţa Parlamentului că Romnia a devenit stat independent. Respingerea trupelor ruseşti pe frontul de la Plevna determină pe marele duce Nicolae al Rusiei să solicite ajutorul Romniei. Conducerea forţelor militare este preluată de Carol I şi n noiembrie 1877, după organizarea unui asediu, Plevna capitulează. După armistiţiu (1878) au fost organizate Congresele de la San Stefano şi Berlin. Independenţa Romniei a fost recunoscută cu ndeplinirea a două condiţii: Romnia să cedeze Rusiei cele 3 judeţe din sudul Basarabiei, n schimbul Dobrogei, Delta Dunării şi Insulei Şerpilor; modificarea articolului 7 din Constituţia din 1866 prin care se acorda cetăţenia romnă doar locuitorilor de religie creştină.


1 B.    GERMANIA – UNIFICARE PRIN „FIER ŞI SNGE”

CARACTERISTICILE UNIFICRII GERMANIEI. La jumătatea secolului al XIX-lea, germanii trăiau divizaţi n 38 de state, dintre care cele mai puternice erau Prusia şi Austria. Statele germane formau o Confederaţie n care fiecare şi avea propria sa individualitate. Idealul naţionalist al unificării Germaniei va fi realizat de Prusia, unul dintre cele mai conservatoare state germane. n anii ’50 ai secolului al XIX-lea, Prusia deţinea următoarele atuuri: Uniunea Vamală Prusacă (Zollverein), iniţiată ncă din anul 1818 şi care nlătura numeroasele taxe vamale interne, nlocuindu-le cu un tarif perceput la frontiera de stat; armata de a cărei modernizare a fost direct interesat regele Wilhelm I (1861-1888, mpărat 1871- 1888) şi Otto von Bismarck, cancelarul „de fier” al Prusiei (1862-1871), şi mai trziu cancelarul Imperiului German (1871-1890). Bismarck a folosit magistral toate interesele. n plus a ştiut să manevreze ntre interesele Rusiei, Marii Britanii şi Franţei.
ETAPELE UNIFICRII. Unificarea statului german s-a produs pe calea războiului n trei etape: 1864, 1866, 1870-1871.
Mai nti, convinge Austria să participe la o acţiune militară comună mpotriva Danemarcei. Ducatele Schleswig şi Holstein se aflau sub dominaţia daneză de 400 ani. Populaţia din Schleswig era mixtă, danezi şi germani, n timp ce n Holstein erau aproape numai germani. n 1864, o armată prusaco-austriacă intervine n disputa dinastică deschisă n Danemarca. Prin Tratatul de la Viena, din octombrie 1864, ncheiat după capitularea Danemarcei, regele acesteia renunţă la drepturile asupra celor două ducate n favoarea Prusiei şi Austriei, pentru a fi administrate n comun. n realitate, colaborarea dintre aceste state nu mai este posibilă. Confruntarea armată dintre ele ncepe fără o declaraţie formală şi, datorită duratei sale devine cunoscut sub numele de „Războiul de 7 săptămni”. Lupta decisivă s-a dat la Sadova (3 iulie 1866), n podişul Boemiei; a fost o bătălie de amploare, la care au participat de milion de oameni. Prin Pacea de la Praga este remodelat nordul Germaniei, unde se constituie Confederaţia germană de nord, dominată de Prusia şi din care fac parte şi Hessa, Nassau, Hanovra, Frankfurt, Schleswig, Holstein. Ea are la bază o Constituţie n vigoare ncepnd cu iulie 1867, rămasă n mare parte neschimbată, drept constituţie a Imperiului German.
Războiul cu Imperiul Francez (1870-1871) condus de mpăratul Napoleon III este văzut ca necesar pentru asigurarea unităţii confederaţiei, iar Bismarck face n aşa fel nct Franţa să fie privită drept agresor (Telegrama de la Ems). Astfel, Prusia poate pretinde că este atacată şi poate cere sprijinul statelor germane din sud. nfrngerea de la Sedan (2 septembrie 1870) costă Franţa peste 100 000 de oameni şi un mpărat făcuţi prizonieri, despăgubiri de război foarte mari (5 miliarde franci-aur), pierderea provinciilor Alsacia şi Lorena. La acestea se adaugă umilinţa folosirii „Sălii Oglinzilor” din Palatul de la Versailles drept loc de ncoronare la 18 ianuarie 1871, a lui Wilhelm, regele Prusiei, ca mpărat (Kaiser) al Germaniei.
REZULTATELE UNIFICRII. După 8 ani, trecnd prin trei campanii militare glorioase şi printr-o diplomaţie abilă (Realpolitik), sunt unificate n jurul Prusiei, condusă de regele Wilhelm I şi de cancelarul Otto von Bismarck, toate teritoriile germane. Cu 41 milioane de locuitori şi ntins pe o suprafaţă de 541 000 km2, Imperiul German (Al Doilea Reich) reprezintă o federaţie formată din 25 de state, dintre care trei oraşe au statut special: Hamburg, Bremen, Lbeck. Fiecare stat şi păstrează constituţia, guvernul, instituţiile şi armata, aceasta din urmă subordonată totuşi comandantului suprem, mpăratul. Guvernul central se suprapune guvernelor locale; un rol important revine Camerei Deputaţilor (Reichstag), aleasă prin vot universl, Consiliul Federal (Bundesrat) şi, mai ales cancelarului şi mpăratului.
După 1871, Germania a cunoscut o puternică dezvoltare n plan economic, militar şi politic. Ca nivel de dezvoltare economică, se situa pe primul loc n Europa şi pe locul doi n lume, fiind devansată de S.U.A., iar acest fapt era determinat de mai mulţi factori: revoluţia industrială bazată pe tehnici moderne, reformele economice, politica protecţionistă, sporirea capitalurilor, bogăţiile naturale, contribuţia de război din partea Franţei.
Pe plan politic, cancelarul Bismarck a instituit n 1871 un sistem autoritar de guvernare, n care puterea reală o aveau cancelarul şi mpăratul, rolul parlamentului fiind limitat. El a adoptat reforme n scopul modernizării şi consolidării statului – reforma monetară, juridică, administrativă, militară, a nvăţămntului ş.a. Totodată a luat măsuri dure mpotriva mişcării socialiste, ale cărei organizaţii şi publicaţii au fost interzise prin legea excepţională din 1879 (legea a fost abrogată n 1890). Noul mpărat, Wilhelm II (1888-1918) a introdus un „regim personal”. El l-a ndepărtat pe Bismarck n 1890, a ncurajat militarismul, a susţinut măsurile de forţă – reprimarea grevelor, a manifestaţiilor antiguvernamentale, a condus o politică externă agresivă.
C.    AUSTRO-UNGARIA – COMPROMISUL POLITIC                                                             *Franz Josef (1848-1916)

La jumătatea secolului al XIX-lea, Habsburgii domnesc asupra unor regiuni ntinse din jurul Austriei – incluznd Ungaria, Boemia, teritorii italiene, poloneze, romneşti şi ale slavilor sudici - , locuite de circa 12 naţionalităţi. Din cele 35 milioane de locuitori, cei mai numeroşi sunt germanii (9milioane), maghiarii (6,5 mil.) şi cehii (5,5 mil.), urmaţi de slovaci, polonezi, romni, srbi, sloveni, croaţi, italieni etc. Larga răspndire geografică a posesiunilor habsburgice şi diversitatea etnică din aceste teritorii reprezintă nsă obstacole n calea unei guvernări eficiente. Lipsa unei coeziuni geografice şi culturale determină scăderea autorităţii statului n problemele internaţionale, precum şi necesitatea unei anumite flexibilităţi n politica internă, care rămne totuşi una conservatoare, absolutistă. Imperiul şi menţine stăpnirea de-a lungul ntregului secol al XIX-lea, făcnd faţă formidabilei forţe a naţionalismului. Autoritatea este ntruchipată de mpăratul Franz Josef I. Urcat pe tron la 2 decembrie 1848, la vrsta de doar 18 ani, el va conduce autoritar pnă n 1916, ca excelent administrator, fără să aibă nsă, după cum spun unii istorici, „stofă de mare om de stat”. Este de apreciat modul n care mpăratul, bazat pe pilonii tradiţionali (Biserica catolică, aristocraţia, armata şi birocraţia), gestionează un stat multinaţional, n care minorităţile sunt intotdeauna gata să se răzvrătească pentru a-şi redobndi drepturile lor istorice, nerecunoscute.
ntre SOLUŢIILE POLITICE ALE HABSBURGILOR cea dinti aplicată este politica neoabsolutistă, promovată, din ianuarie 1849, de ministrul de interne, Alexander von Bach. Aceasta se traduce prin reprimare, centralizare şi germanizare. Spre exemplu, principatul Transilvania redevine o unitate administrativă depinznd direct de Viena, Banatul, mpreună cu Voivodina srbească alcătuiesc o singură provincie, cu capitala la Timişoara, iar Bucovina devine Mare Ducat, aflat sub jurisdicţia directă a Vienei. n condiţiile luptei naţionale şi ale unor eşecuri n politica europeană, această politică nu poate fi nsă durabilă. Astfel, unificarea germanilor şi a italienilor s-a făcut n defavoarea statului austriac. Drept urmare, acesta se reorientează n politica externă către SE Europei, ar pe plan intern abordează formule noi: liberalismul, n anul 1860 şi dualismul, ncepnd cu anul 1867.
CONSECINŢELE POLITICII DUALISTE sunt sintetizate n formarea unui stat original, dubla monarhie austro-ungară. Despărţite de Leitha, mic afluent al Dunării, Cisleithania (Austria) şi Transleithania (Ungaria) sunt autonome n privinţa problemelor interne. Acest dualism, care i avantaja pe maghiari, are drept scop perpetuarea subjugării celorlalte naţionalităţi din imperiu: i nemulţumeşte pe cehii care pretind un trialism şi refuză, pnă n anul 1879, să participe la Parlamentul (Landtag) al Boemiei; la rndul lor, romnii protestează criticnd dualismul prin Pronunciamentul de la Blaj (1868), prin care se cerea repunerea n drepturi a naţiunii romne din Transilvania. Din punct de vedere al orientării faţă de politica Budapestei, a doua a secolului al XIX-lea a fost dominată de două tabere: pasiviştii (George Bariţiu, Ion Raţiu, adepţi ai neparticipării la viaţa politică) şi activiştii (Andrei Şaguna ş.a. adepţi ai implicării n viaţa politică maghiară). n 1869 au luat fiinţă Partidul Naţional Romn din Transilvania (pasiviştii) şi Partidul Naţional al Romnilor din Banat şi Ungaria (activiştii). n 1881, prin unificarea celor două formaţiuni s-a nfiinţat Partidul Naţional Romn.
n 1892, Comitetul Central al PNR a definitivat şi dat publicităţii un memoriu (Memorandum) care punea sub semnul ntrebării legitimitatea formei statale dualiste, principala nemulţumire a liderilor PNR fiind absenţa autonomiei etnice a romnilor.
Reacţia autoritară maghiară a fost dură: autorii Memorandumului au fost daţi n judecată iar liderii arestaţi. Sistemul dualist a fost o scuză pentru Curtea de la Viena ca să nu intervină n problemele interne ale Budapestei şi, n consecinţă, să arbitreze cele două părţi implicate.
n Cisleithania, guvernul contelui Taafe (1879-1893) ştie să-i mpace pe nobilii diferitelor naţionalităţi şi acordă cteva concesii cehiilor – folosirea alături de germană, a limbii cehe, organizarea unei universităţi cehe la Praga.
n Transleithania, doar croaţii beneficiază de cteva drepturi (Dieta de la Zagreb), iar guvernarea lui Tisza (1875-1890) duce o politică de maghiarizare, care nrăutăţeşte situaţia naţionalităţilor din zona care revenise maghiarilor: romni, slovaci şi srbi.
n ciuda nemulţumirilor acumulate, Imperiul austro-ungar prezintă o faţadă strălucitoare, simbolizată de Viena, cu o bogată viaţă intelectuală şi artistică. ntr-un imperiu ameninţat de nemulţumiri din toate părţile, coeziunea este menţinută prin personalitatea lui Franz Josef I.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica