referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

1 decembrie 1918

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Nu erau însa şi nu sunt toate lămuririle izvorâte dintr-o cunoştinţă deplina a împrejurărilor, nici dintr-o neprihănită iubire a adevărului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales străinii care nu au văzut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmăresc scopul de a înfăţişa Unirea aceasta în aşa fel încât să trezească în sufletul celor slabi de înger îndoială, spunând că ea nu ar putea să fie trainică sau că nu ar fi izbânda neîndoielnică a vredniciei neamului românesc...

Varianta Printabila 


1  



De la 1 decembrie 1918 – ziua n care s-a vestit lumii, prin hotărrea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor romnilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – şi pnă n timpul de faţă, fiecare cetăţean al Romniei ntrgite a avut prilej să asculte ori să citească diferite lămuriri cu privire la felul cum s-a nfăptuit Unirea aceasta şi la temeiurile care i garantează trăinicia.
Nu erau nsa şi nu sunt toate lămuririle izvorte dintr-o cunoştinţă deplina a mprejurărilor, nici dintr-o neprihănită iubire a adevărului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales străinii care nu au văzut din capul locului cu ochi buni ntregirea Romniei, urmăresc scopul de a nfăţişa Unirea aceasta n aşa fel nct să trezească n sufletul celor slabi de nger ndoială, spunnd că ea nu ar putea să fie trainică sau că nu ar fi izbnda nendoielnică a vredniciei neamului romnesc.
Se ntmplă să auzim cteodată astfel de păreri nu numai din partea străinilor, cu gnduri potrivnice, ci şi din partea unor romni care – deşi socotiţi ca oameni de ispravă şi buni patrioţi – nu-şi vor fi luat osteneala să cugete mai ndelung şi mai pătrunzător, nainte de a fi rostit păreri puţin lămurite cu privire la temeiurile Unirii naţional-politice a tuturor romnilor.
Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie nfăţişată, nici măcar n parte, ca un dar, cobort asupra neamului romnesc din ncrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire ntmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvrşit niciodată mpotriva romnilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpnire ungurească, austriacă sau rusească, stăpnirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze ndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se nălţa la treapta de putere hotărtoare n noua ntocmire a aşezămntului de pace europeană. De aceea, Unirea romnilor trebuie nfăţişată totdeauna – potrivit adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, n cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit   să-şi apere cu uimitoare stăruinţă „ sărăcia şi nevoile şi neamul" (M. Eminescu–„ScrisoareaIII"),rămnnd mpotriva, tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpniri străine, n cea mai strnsă legătură cu pămntul strămoşesc n care, ca ntr-un liman de mntuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.
Astfel, statul romn, ntregit n forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, avnd temeiuri adnci şi nezguduite n alcătuirea geografică a pămntului strămoşesc, n firea poporului romn şi n trăinicia lui nepilduită, n legăturile lui sufleteşti ntărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, n asemănarea nedesminţită a ntocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrni şi, mai presus de toate, n puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri.
Să cercetăm, pe rnd, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare n parte şi toate laolaltă pentru a ntări clădirea de unire naţional-politică a romnilor.
n vara anului 1914, după ce arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, mpreună cu soţia sa Sofia de Chotek, de către studentul srb Gavril Prinkipo, a izbucnit războiul cel mare, zis războiul mondial. Sufletul romnilor subjugaţi din Transilvania, Bucovina şi Basarabia se zbătea cumplit ntre temeri grele şi frumoase nădejdi de izbăvire. Mulţi erau ngroziţi de gndul că vor fi siliţi să lupte sub steaguri străine, mpotriva fraţilor de acelaşi snge şi aceeaşi credinţă. Se mngiau nsă cu nădejdea că nu vor putea fi spulberate n deşert toate jertfele şi suferinţele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va răscumpăra, n sfrşit, ntreg neamul romnesc din jugul robiei de veacuri.
n mintea şi inima tuturor ncolţise presimţirea că războiul acesta va face să răsară şi pentru  ei soarele dreptăţii. Celor ncinşi n hora de moarte a nfricoşatului război le venea cte un cuvnt de mbărbătare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria n ziarul „Neamul Romnesc": „Să fiţi voioşi aceia, care n strigăte de comandă străină sub steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică n măsura, n care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sngele vostru tnăr. El se ridică tot mai nalt, tot mai larg, săltat n sus şi răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a puterii voastre, care se stnge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, n ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care n neştiinţă, n durere şi n ntuneric voi l-aţi nălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi mpreună!".
Regele Carol, ca domnitor constituţional, a ţinut să cunoască n mprejurările grele de atunci părerea celor mai ncercaţi sfetnici ai săi, pe care i-a chemat ntr-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-romn care, n articolul 2, spunea lămurit: „Dacă Romnia ar fi atacată, fără vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligată a-i da n timp util ajutor şi asistenţă mpotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată n mprejurări asemănătoare din vreo parte a statelor vecine cu Romnia, obligaţia de a sări n ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urma". Din cuprinsul acestui articol se vedea că Romnia nu putea fi ndatorată la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese atacată din nici o parte, ci ea pornise la atac mpotriva Serbiei.
La 4/17 august 1916 tratatul de alianţă ntre Romnia, de o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia. De altă parte, a fost semnat. Prin acest tratat Romnia se lega să atace Austro-Ungaria; Puterile Aliate n „nţelegerea cordială" garantau n schimb integritatea teritorială a Regatului Romn, recunoscndu-i totodată dreptul să-şi alipească, la sfrşitul războiului, toate ţinuturile locuite de romni din cuprinsul Monarhiei austro-ungare şi făgăduind să nu ncheie pace separată, nici pace generală dect mpreună şi n acelaşi timp.
Cu 10 zile n urmă, n consiliul de Coroană, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august 1916, şeful guvernului Ion I. C. Brătianu propunea ca Romnia să declare război Austro-Ungariei, arătnd că are datoria morală să facă pasul acesta, chiar dacă s-ar ntmpla să rămnă nvinsă.
După astfel de pregătiri şi de hotărri, n ziua de 15/28 august 1916 a nceput războiul pentru dezrobirea romnilor subjugaţi. Nespus de grea a fost situaţia armatei romne, chiar de la nceput slab sprijinită, iar mai trziu trădată de ruşi, mpinsă la lupte inegale pe frontul de sud mpotriva bulgarilor aliaţi cu germanii şi cu turcii, pe cel de nord mpotriva maghiarilor, austriecilor şi germanilor, iar la sfrşit pe frontul de răsărit mpotriva ruşilor.
Trei luni de zile au luptat vitejeşte, naintnd cu repeziciune uimitoare n Transilvania şi n Banat. După nfrngerile de la Turtucaia, Sibiu şi Neajlov, a fost nsă nevoită a se retrage spre Moldova, lăsnd capitala şi doua treimi din pămntul ţării sub ocupaţia duşmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, ţara şi poporul, fără nici o cruţare. Se mpliniseră 317 ani de cnd oştenii lui Mihai Viteazul, porniţi pe aceeaşi cale a dezrobirii, ncununară la nceput cu biruinţe fulgerătoare naintarea pe care o pndea la scurtă trecere de vreme nfrngerea de la Mirăslău şi uciderea eroului pe cmpia de la Turda. De astă dată, nsă cursul istoriei avea să fie tocmai dimpotrivă: pomenitele nfrngeri ale armatei romne, asupra căreia tăbărseră cele mai oţelite divizii germane, austro-maghiare, bulgare şi turceşti, urmau să fie preschimbate, n timpul celor trei ani de suferinţă şi de jertfe nepregetate ale războiului, ntr-o strălucită izbndă, dintr-odată cu biruinţa hotărtoare a Marilor Aliaţi asupra Puterilor Centrale.
Regele Ferdinand a rămas neclintit n vrtejul celor mai grele ncercări, fără a fi şovăit o clipă şi fără a-i fi părut rău de pasul făcut pentru ntregirea naţional-politică a Romniei.  Răposatul membru al Academiei franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile sale cteva cuvinte pline de nţeles, auzite din nsuşi glasul Regelui Ferdinand. Aceste cuvinte sunt vrednice de amintit, fiindcă ele dau putinţa să se nţeleagă lupta cumplită a unui suflet, care se destăinuia destul de rar. „n trista dimineaţă – scrie de Flers – cnd trupele austro-germane, victorioase pe Argeş, intrau n Bucureşti, l revăd pe Regele Ferdinand n pragul primăriei din Buzău cum se ndreaptă spre unul din ofiţerii noştri şi-l aud: << Colonele, ai să te ntlneşti cu generalul Berthlot? >> Da, Sire! - << Ei bine! Spune-i, te rog, că nu regret nimic şi că ncrederea mea rămne neschimbată!>> - Cele mai grozave nenorociri: nfrngerea, molima şi foametea nu izbutiră să doboare hotărrea Regelui, nici să-i insufle vreo părere de rău.
- Vedeţi, binevoi regele să-mi spună, n cele mai triste zile, orict ar fi de grele ncercările pe care le ndurăm, tot ce am făcut – auziţi-mă bine – aş face din nou. Stătusem pe gnduri nti, nu zărisem o vreme care era adevărata, graua mea datorie, dar cnd m-am convins că Romnia, fiind de rasă şi de chemare latină, şi are locul alături de Puterile nţelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul permanent istoric trebuia s-o aşeze lngă aceste popoare, că ne nesocotind această chemare, ea ar deveni din nou ceea ce fusese timp ndelungat, vasală altei puteri şi că ar renunţa la ceea ce constituie mai presus de toate mndria şi nobleţea unei ţări, independenţa ei – atunci am găsit un mare sprijin, fiindcă vedeam cu siguranţă drumul de urmat. Germanii spun: Germania mai presus de toate… Eu, am zis: Datoria mea mai presus de toate!…"
Astfel a vorbit şi a lucrat Regele Ferdinand, izbutind att n cursul războiului, ct şi n alte mprejurări zbucimate, la toate răspntiile mari ale vieţii, să pună datoria sa de Suveran mai presus de orice altă socotinţă. Aceasta va face ca personalitatea lui să trăiască n amintirea poporului romn nfăşurată n aureola unui mucenic al datoriei. Credinţa creştină din care izvorăşte porunca mplinirii datoriei n orice mprejurare, cu orice jertfe – este trăsătura de căpetenie pentru ntreaga făptură sufletească a Regelui Ferdinand. Aceasta l-a ndemnat să nu dea nici o clipă uitării făgăduinţa ce făcuse la sfrşitul lui septembrie 1914 naintea Reprezentanţei naţionale că va fi bun romn. Şi tot n credinţa aceasta, de care era străbătută nţelepciunea lui regală a aflat izvorul tăriei nebiruite, care l-a ajutat să se nvingă adeseori pe sine, ca să poată nvinge la vreme de nevoie şi pe alţii, orict de puternici şi numeroşi duşmanii-ar fi fost aceşti alţii lui sau ţării, pentru a cărei ntregire n-a stat la ndoială să aducă ntreagă jertfa fiinţei sale sufleteşti.
Armata nfrngerii din toamna anului 1916 s-a schimbat n armata biruinţei din vara anului următor, cnd un martor nepărtinitor ca generalul Monkwitz, şeful statului major al Armatei a IV-a ruseşti, putea face mărturisirea că armata romnă reorganizată era nsufleţită de un măreţ avnt războinic, ofiţeri şi soldaţi aşteptnd cu nerăbdare bătălia, spre a se răzbuna de nfrngerile din 1916 şi spre a dezrobi teritoriul cotropit.
Opera de refacere a armatei romne s-a ncheiat cu cea dinti manifestarea unităţii naţionale depline, cnd prizonierii transilvăneni şi bucovineni din prinsoarea rusească, nrolaţi n batalioane de voluntari, sosiră Iaşi spre a se nfrăţi cu trupele romne şi a porni mpreună la luptă eroică.
Cu toate nenorocirile din toamna şi iarna anului 1916, sufletul mulţimii şi-a păstrat neatinsă puterea şi curăţenia. Şi n retragerea din Moldova, ca şi pe cmpul de bătălie, ostaşul romn a dat dovada celei mai nenfricate mpotriviri, fiind n stare să ndure cu seninătate toate lipsurile, să nfrunte orice primejdie, fără a se revolta, ca tovarăşul său rus, contra celor din adăpostul cartierelor, pe care se mulţumea doar sa-i atingă cu pleasna ironiei n formă de cntec: „Noi suferim amputaţii / Iar ei iau decoraţii…".
Cinstea şi patriotismul soldaţilor simpli a fost n stare să zădărnicească urmările trădării săvrşite de colonelul Sturza, care să fie primite n gărzile din Transilvania, dar i s-a răspuns că sub steag romnesc nu este loc pentru trădători.
Pentru primăvara anului 1917 fusese plănuită ofensiva contra Puterilor Centrale pe ntreg frontul ruso-romn. Izbucnirea revoluţiei ruseşti, n martie, a zădărnicit nsă mplinirea acestui plan de la care armata romnă, refăcută, aştepta cu nezdruncinată ncredere n puterile sale, victoria hotărtoare. Situaţia ce i s-a creat prin trădarea, recunoscută oficial, a armatei ruseşti era fără asemănare n istoria războaielor. Cu toate aceste, romnii au luptat cu vitejie uimitoare, att n ofensiva victorioasă de la Mărăşti, ct şi n defensiva neuitată de la Mărăşeşti şi Oituz, n vreme ce ruşii, demoralizaţi, părăseau frontul, uneori pornind chiar la atacuri pe furiş contra foştilor tovarăşi de luptă.
La Mărăşti, armata romnă, care trecuse timp de 11 luni prin o mulţime de lovituri grele, s-a ridicat deodată la  culmea vitejiei, măsurndu-se cu cele mai solide trupe din lume, necontenit biruitoare pnă atunci, şi izbutind a le nfrnge şi pune pe fugă, cum nu au mai fost fugărite trupele germane n nici un punct al teatrului de luptă, n cursul războiului mondial.
n seara zilei de 6 august 1917, cnd ruşii la Mărăşeşti părăseau frontul, nspăimntaţi de violentul atac al trupelor feldmarşalului prusac Mackensen, pe podul Siretului de la Costeşti se ntlneau cu romnii, hotărţi la suprema jertfă pentru a smulge biruinţa. Fără a se lăsa o clipă măcar abătuţi de spaima retragerii ruseşti, ei alergau spre front şi, ca să poată sosi mai repede n linia de foc, se văzură nevoiţi a-şi face cu mitraliera loc printre ruşii care fugeau n neornduială. Astfel s-a ntmplat că bătălia pe care germanii o ncepuseră la Mărăşeşti mpotriva ruşilor, o sfrşiseră pe acelaşi front ntr-o dramatică ncăierare cu romnii. Generalul german von Morgen arată n memoriile sale că „mpotrivirea romnilor a fost neobişnuit de drză şi s-a arătat prin 61 de contraatacuri n cursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte grele". Iar Hans Carossa scrie n amintirile sale de război: „Ai noştri vorbesc cu admiraţie de dispreţul de moarte cu care luptă romnii: ori de cte ori se pregăteşte un atac, soldaţii se reped ca nebunii".
Campania din vara anului 1917, cu durata ei de 50 de zile, a adus numeroase dovezi de simţul de jertfă şi datorie al armatei romne care, luptnd n mprejurări şi cu mijloace deopotrivă, nu erau ntru nimic mai prejos dect oricare armată. Pe frontul din Moldova a căzut şi eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu (3 septembrie 1917) şi profesorul de istorie, bucovineanul Ioan Grămadă, străpuns de două gloanţe n bătălia de la Cireşoaia (9 – 11 septembrie).
Procesul de destrămare al armatei ruseşti nu a mai putut fi oprit după izbucnirea revoluţiei bolşevice de la Petrograd, cu dualitatea Lenin-Trotzki n frunte (7 noiembrie 1917). Ostilităţile fură ntrerupte pe frontul Siretului, ca şi pe celelalte fronturi ale ruşilor. Generalul Scerbacew se văzu silit să ncheie armistiţiul de la Focşani – salutat cu bucurie de trupele austro-germane, primit nsă cu mnie de armata romnă, nevoită să lase armele „nu nfrntă de duşmani, ci trădată de aliaţi".
ntinsul imperiu al Romanovilor, clădit cu sabia şi menţinut cu cnutul, ncepuse a se risipi n bucăţi. n Basarabia, Sfatul Ţării, alcătuit din 84 de romni şi 36 de reprezentanţi ai minorităţilor etnice, a proclamat, la 15 decembrie 1917, Republica democratică moldovenească. Opera de naţionalizare culturală a Basarabiei a fost ajutată de ardelenii şi bucovinenii pribegi – „adevăraţi misionari ai romnismului peste Prut, unde, la 24 ianuarie 1918, s-a proclamat Republica moldovenească independentă. Cu trei zile mai trziu armata romnă, chemată n Basarabia s-o apere contra bolşevicilor, a intrat n Chişinău şi, după cteva ciocniri, a izbutit a curăţa provincia aceasta de resturile armatei ruseşti, ajungnd pnă la nceputul lui martie să ia n primire şi Cetatea Albă.
Bucovina s-a unit cu Romnia la 28 noiembrie. Regele Ferdinand s-a ntors cu ntreaga-i suită la Bucureşti n ziua de 1 decembrie, cnd romnii din Transilvania şi Banat proclamau, cu nespusă nsufleţire, n Adunarea Naţională de la Alba Iulia, unirea pe veci cu patria mamă.
Italianul Mazzini prorocise romnilor, ncă dinainte de 1848, că nu vor izbuti să-şi cucerească neatrnarea, libertatea şi dreptatea, dect după ce vor fi căzut ţarul Rusiei şi mpăratul Austriei.
Sfrşitul războiului mondial a adus mprejurările de neapărată trebuinţă pentru mplinirea prorociei lui Iosif Mazzini mai presus de cele mai ndrăzneţe speranţe ce ar fi putut nutri Regele Ferdinand n clipa cnd Romnia şi-a nceput războiul de ntregire naţională. Proclamaţia regală nu putea să amintească atunci nici un singur cuvnt despre Basarabia ngenuncheată sub stăpnirea ţarului rusesc. Scopul războiului era hotărt numai n aceste cuvinte: „să scăpăm de sub stăpnirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci". Sprijinindu-şi Romnia, n acest război de ntregire naţională, acţiunea diplomatică şi militară pe alianţa ce se ncheiase cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia, era firesc să-şi aibă ca scop mărturisit numai dezrobirea provinciilor romneşti nglobate n veacurile al XVII – lea şi al XVIII – lea sub pajura cu două capete al monarhiei habsburgice. Chiar speranţa recştigării lor ajunsese, cum am văzut, aproape cu desăvrşire ntunecată de biruinţele armatelor austro-germane, gata să dicteze Romniei o pace umilitoare ori să-i mbie ca ultim loc de adăpost faimosul  „triunghi al morţii" ntre rurile Siret şi Prut n regiunea dintre Iaşi, Vaslui şi Huşi.


1 Atunci, n una din clipele de cea mai grea cumpănă din istoria romnilor, după ce s-a prăbuşit ţarismul rusesc (1917), ncepu să mijească de la răsărit cea dinti rază a soarelui dreptăţii: desfacerea Basarabiei din cătuşele ţariste, spre a se organiza mai nti ca republică democratică moldovenească, apoi ca republică neatrnată, după care a urmat hotărrea de la 27 martie (9 aprilie)1918 prin care Sfatul Ţării din Chişinău „n puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor", a declarat că Basarabia se uneşte pentru totdeauna „cu mama sa Romnia", de care fusese dezlipită fără voia ei ntr-un timp cnd capetele ncoronate se credeau n drept să dispună de soarta ţărilor şi a popoarelor care nu le aparţineau. n textul acestei declaraţii erau cuprinse şi cteva condiţii, asupra cărora Sfatul Ţării a revenit, declarnd după unirea Bucovinei şi a Transilvaniei, că renunţă la ele „fiind ncredinţat că n Romnia tuturor romnilor regimul curat democratic este asigurat" (27 noiembrie – 10 decembrie 1918). Sfatul coloniştilor germani din Basarabia s-a declarat la fel pentru unirea cu Romnia (7 martie 1919).
Prăbuşindu-se revoluţia din octombrie 1918 şi monarhia austro-ungară, li s-a dat romnilor din Bucovina, ca şi celor din Transilvania şi Banat putinţă să-şi rostească şi ei cuvntul, arătnd, n temeiul drepturilor de proprie hotărre, cum vor să fie organizate şi crmuite n viitor provinciile locuite de dnşii. Voinţa lor de viaţă laolaltă, sub o singură stăpnire naţională s-a rostit măreţ prin Congresul general al Bucovinei care, s-a ntrunit n sala sinodală a palatului metropolitan din Cernăuţi la 15 – 28 noiembrie şi „ntrupnd suprema putere legiuitoare, n numele suveranităţii naţionale" a hotărt „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei n vechile ei hotare pnă la Cermuş, Colaciu şi Nistru cu regatul Romniei". n aceeaşi zi, s-a rostit şi Sfatul naţional al germanilor din Bucovina pentru unirea acestei provincii cu Romnia.
n ce priveşte pe transilvănenii şi bănăţenii rămaşi n cuprinsul graniţelor Ungariei, n cursul războiului sub stare de asediu, ei nu aveau putinţa să-şi rostească liber gndul de unire cu fraţii  de peste Carpaţi. Dar cei ce au pornit n pribegie, adăpostindu-se n Regatul Romniei, au luat o parte hotărtoare la adncirea unei mişcări sufleteşti prielnice ideii de libertate şi unitate naţională a tuturor romnilor. Simţind primejdia cel aşteaptă contele Ştefan Tisza, fiind ministru-preşedinte al guvernului de la Budapesta, a stors l a nceputul anului 1917 ctorva arhierei şi intelectuali romni mărturisirea mincinoasă că transilvănenii şi bănăţenii nu vor să fie eliberaţi de sub jugul austro-ungar. Dar aceste declaraţii nu au avut nici o valoare politica deoarece au izvort din spaima unor suflete nelămurite şi care nu au fost mputernicite să facă astfel de mărturisiri politice n numele poporului. Trebuie să menţionăm totuşi faptul că deşi se aflau sub control poliţienesc, ameninţaţi cu deportarea sau privarea de libertate cţiva cărturari romni au avut curajul să nu-şi dea semnătura cnd le-a fost prezentat textul declaraţiei comandate de contele Tisza.  
Cei rămaşi acasă nemaifiind n stare a-şi arăta liber voinţa, n numele lor a nţeles a se rosti, chiar n cursul războiului, mulţimea prizonierilor ardeleni şi bănăţeni concentraţi n marea tabără rusească de la Darniţa. Aici au redactat un memoriu pe care l-au trimis birourilor de presă ruseşti, franceze, engleze, italiene şi romne, mărturisind n cuvinte răspicate convingerea că n cadrul monarhiei austro-ungare orice păreri, orice legi, orice garanţii – nu pot fi socotite dect ca nişte simple minciuni, menite să fie călcate n picioare a doua zi.
La sfrşitul războiului mondial, redobndindu-şi factorii de conducere politică ai romnilor din Transilvania şi Banat libertatea de rostire şi acţiune, au putut să-şi spună şi ei cuvntul potrivit cu dorinţa din tabăra de la Darniţa şi care era intr-adevăr dorinţa milioanelor de suflete romneşti dintre Tisa şi Carpaţi. Comitetul naţional al romnilor din Transilvania şi Banat, ntrunit l a Oradea Mare, n ziua de 12 octombrie 1918, prin condeiul iscusit al lui Vasile Goldiş a făcut o ncheiere, arătnd că numai recunoaşte parlamentului şi guvernului din Budapesta dreptul să reprezinte naţiunea romnă şi cernd pe seama acesteia drepturile nestrămutate şi de nenstrăinat la viaţa naţională deplină. Această ncheiere a fost naintată parlamentului ungar de către Alexandru Vaida, la 18 octombrie, după ce, cu o zi nainte, contele Tisza rostise cuvntul de prohodire: am pierdut războiul – cuvnt despre care prezentatorul ncheierii de la Oradea spunea că ar fi ajutat cauzei romneşti mai mult dect ar fi putut sa-i ajute ei (autorii ncheierii) prin lupte de zeci de ani.
„Adunarea Naţională a tuturor romnilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească", ntrunită la Alba Iulia n ziua de 18 noiembrie (1 decembrie st. n.) 1918, a decretat „Unirea acestor romni şi a tuturor teritoriilor locuite de dnşii cu Romnia". Punctul de căpetenie al Adunării de la Alba Iulia a fost cuvntarea măiastră a lui Vasile Goldiş, care a nfăţişat temeiurile istorice şi politice ale acestei hotărri epocale. Din fiecare frază a clasicului discurs se simte ritmul grăbit al vremii, pornirea năvalnică a sufletelor doritoare să vslească spre limanul mntuirii. Motivarea istorică este mai concisă, mai sintetică, dar n acelaşi timp cuprinzătoare, fiindcă nu se mărgineşte a mbrăţişa numai trecutul Transilvaniei, cum făcea Simion Bărnuţiu n discursul său din 1848, ci priveşte interesele totalităţii neamului romnesc, ncercnd să le aducă n legătură cu istoria lumii: „Naţiunea romnă şi pierde unitatea de Stat, se fărmă prin văi sub dominaţiuni răzleţe şi una de alta neatrnătoare, pierde ncopcierea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie n nisip parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei umane". Cnd ncopcierea pierdută fu regăsită iarăşi, „conştiinţa naţională săvrşi la 1859 Unirea Principatelor Romne sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar sngele vărsat din nou cu atta vitejie mpotriva păgnilor, la 1877, scutură şi cele din urmă zale ale lanţului, care lega Romnia de Constantinopol şi, la 10 mai 1881, Carol de Hohenzolern aşeză pe capul său coroana de Rege al Romniei libere şi independente". Această privire istorică duce numai la ncheierea politică: „Naţiunile trebuie liberate. ntre aceste naţiuni se află şi naţiunea romnă din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii romne de a fi liberată l recunoaşte lumea ntreagă, l recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă n braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc n lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni nseamnă unirea ei cu Ţara Romnească…". Bătrnul Gheorghe Pop de Băseşti, la vrsta de 83 de ani, a avut fericirea să prezideze Adunarea de la Alba Iulia, rostind la sfrşitul ei cuvintele biblice ale dreptului Simion: „Acum slobozeşte, Stăpne, pe robul tău n pace, căci văzură ochii mei mntuirea neamului romnesc!"
Spre deosebire de Congresul general al Bucovinei, care se mulţumise a proclama „Unirea necondiţionată", Adunarea de la Alba Iulia a mai adăugat cteva „principii fundamentale la alcătuirea noului stat romn", principii cuprinse n 6 puncte, despre rostul şi nsemnătatea cărora   s-au format n cursul timpului multe păreri greşite. S-a făcut ncercarea de a le nfăţişa ca puncte dintr-un pretins program de partid.
mpotriva acestei ncercări a protestat nsuşi autorul care, publicndu-şi mai trziu discursul, nsoţit de cteva „adnotaţiuni", spune lămurit că „nu s-a dat prin hotărrea de la Alba Iulia un program politic de partid, ci s-a tlcuit noua evanghelie a civilizaţiei umane… Nu este aici un program, ci este o doctrină, o concepţie de Stat, un ideal… Cei iniţiaţi n studiul ştiinţelor sociale vor găsi lesne documentarea acestui ideal al civilizaţiei. Deci răspunderea istorică şi politică pentru hotărrea de la Alba Iulia n-o are vreun partid politic, ci o are naintea tuturor autorul, care s-a simţit alături de sufletul poporului romn, cu adevărat iubitor de dreptate şi de libertate. Punctul 1 din art. III, acel cu libertate naţională pentru toate popoarelor este transcris aproape textual din broşura aceluiaşi autor, tipărită la Arad n anul 1912, n limba maghiară, despre Problema naţionalităţii. Am propovăduit aceste credinţe, cnd făceam parte dintr-un neam asuprit, nu le-am renegat şi nu le reneg nici acum, cnd cu ajutorul lui Dumnezeu fac parte dintr-o naţiune stăpnitoare asupra sa n statul său propriu" (V. Goldiş, Discursuri, Bucureşti, 1928, pp.24-25).
Dndu-şi seama de urmările politice ale hotărrii de la Alba Iulia, saşii din Transilvania au hotărt la Mediaş pe data de 8 ianuarie 1919 să se considere membrii ai „imperiului romn". La fel au făcut şi şvabii din Banat care, ntrunindu-se la Timişoara n ziua de 10 august 1919.
Astfel s-a desfăşurat procesul de izbăvire a Transilvaniei şi Banatului de sub crmuirea străină, deodată cu acela de prăbuşire a monarhiei habsburgice, lund parte amndouă aceste procese mpreună la ndeplinirea unei porunci istorice, care nu mai putea fi ntrziată prin piedici nefireşti.
Dintre toate manifestările „suveranităţii naţionale", fărmiţate prin graniţele nedrepte ale mpărăţiilor prăbuşite, cea mai măreaţă a fost, fără ndoială, Adunarea de la Alba Iulia, nu numai prin covrşitoarea mulţime care a luat parte la ea, dar şi prin nsufleţirea şi prin demnitatea cetăţenească a celor ce aduceau acum la matca Romniei ntrgite partea cea mai de preţ a Daciei lui Traian, pămntul şi poporul care prin vitregiile soartei a fost ţinut timp mai ndelungat n lanţurile crmuirilor străine şi mpiedicat a-şi urma cursul firesc al unei dezvoltări nestingherite, n cadrele aceleiaşi organizaţii politice cu restul neamului.
Basarabia mitropolitul Gavriil Bănulescu şi a darnicului boier Vasile Stroescu aducea, pe lngă mntuirea suferinţelor de 106 ani sub crmuirea muscălească, bogăţia lanurilor ntinse şi adncimea sufletului pornit spre credinţă, care n straturile ţărăneşti s-a putut păstra mai ferit de nruriri străine dect n cele orăşeneşti. Bucovina Hurmuzăcheştilor şi a lui Silvestru Morariu aducea ndărăt, prin hotărrea sa de unire necondiţionată, la coroana de oţel a Romniei un „diamant din stema lui Ştefan cel Mare", după nimeritul cuvnt al lui Mihail Eminescu. Iar Transilvania lui Gheorghe Lazăr, Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu, mpreună cu Banatul lui Eftimie Murgu veneau să ncoroneze, prin nsufleţita hotărre de la Alba Iulia, cu răsplata dreptăţii nemuritoare, luptele şi suferinţele de veacuri ale unei naţiuni martirizate, n stare să nfrunte n o mie de ani de primejdii fără a-şi pierde nădejdea ntr-o viitoare izbăvire, pe care o aşteaptă de unde i-a şi sosit: de la fraţii de peste Carpaţi! Romnia liberă se obişnuiseră de multă vreme transilvănenii şi bănăţenii s-o cinstească şi iubească n taina sufletului lor ca pe un pămnt al făgăduinţei, spre care se ndreptau toate nădejdile lor de libertate şi de progres.
De aceea, bucuria de care a fost cuprins atunci, la sfrşitul anului 1918, sufletul poporului romn se rostea n cele mai mişcătoare feluri, n toate ţinuturile, n toate centrele culturale şi chiar n toate satele romneşti. Un soare nou li se părea tuturor că a răsărit n iarna aceea aspră, pe orizontul vieţii lor sufleteşti. Şi nu găseau cuvinte să-şi arate ndeajuns mulţumirea şi recunoştinţa faţă de gloriosul ei comandant Ferdinand Dezrobitorul, faţă de Regina Maria şi ntreaga dinastie. n avntul dinastiei. n avntul bucuriei, o ţărancă de pe valea Hrtibaciului chiuia, dănţuia n piaţa Sibiului, frnturi de versuri plăsmuite n clipa aceea şi dintre care unele nu erau lipsite de subnţelesuri politice, ca de pildă: „Vai, săracii unguri / Se uită ca taurii, / Că regina-i ca o floare / Unguru' de ciudă moare…".
La 14 decembrie a fost naintată hotărrea de la Alba Iulia Regelui Ferdinand, care rostea cu mulţumire deplină următoarele cuvinte: „n frumoasa sa cuvntare, d-l Goldiş a spus astăzi că Unirea tuturor romnilor era o necesitate istorică. Această necesitate a fost nţeleasă de toţi oamenii cu inimă patriotică de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, de la Nistru pnă la Tisa. Dar… evoluţia istorică avea nevoie de instrumente. Dumnezeu, care a ocrotit necontenit n cursul veacurilor poporul romnesc, i-a dat bărbaţi care au ţinut sub stindardul ideii naţionale, lor le-a dăruit suflet romnesc, le-a ntărit mintea şi le-a oţelit braţul ca să ducă barca romnismului prin toate vitejiile vremurilor pnă la limanul dorit, unde după attea trude şi suferinţe culegem roadele binemeritate ale unei lupte de veacuri. Azi, cnd vedem… săvrşită clădirea măreaţă ce Mihai Viteazul ncepuse… aduc prinosul meu de recunoştinţă tuturor acelor care n toate colţurile unde sună dulcele grai romnesc au pus sufletul şi puterile lor n slujba idealului naţional. După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Transilvania cu ţinuturile din Ungaria locuite de romni. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care ncoronează marea operă de Unire. Putem privi cu ncredere n viitor, căci temeliile sunt puternice… Ele sunt cimentate prin credinţa nestrămutată a unui şir ntreg de generaţii de apostoli ai idealului naţional, ele sunt şi sfinţite prin sngele vitejilor mei ostaşi, care au luptat şi au murit pentru Unire…".
Dar foştii crmuitori străini nu se puteau mpăca cu noile stări politice făurite n temeiul dreptului de autodeterminare, prin hotărrile de unire de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia, Mediaş şi Timişoara. nfuriaţi de pierderea unor teritorii, pe care se obişnuiseră a le stoarce fără milă, mulţi dintre ei s-au dedat la cruzimi nfiorătoare, omornd cu nemiluita fiinţe nevinovate, cum a fost mpuşcat preotul Opriş (din judeţul Turda) n clipa cnd ieşea de la biserică, ţăranul Ioan Arion n drum spre Adunarea din Alba Iulia, preoţii Cornel Popescu şi Cornel Leucuţa din judeţul Aradului, avocaţii Ioan Ciordaş Şi N. Bolcaş – ngropaţi de vii -, basarabenii Murafa şi Mateevici, precum şi mulţimea ţăranilor de la Beliş (Iosikafalva, azi Bălceşti, aproape de Huedin, judeţul Cluj), unde moşia latifundiarului Urmaczi (care s-a sinucis la Budapesta n 1936) au fost arşi pe rug peste 40 de ţărani romni.
Regele Ferdinand nţelegea greutatea stării n care ajunsese Romnia, mpresurată de bolşevici şi la răsărit pe graniţa Nistrului, şi la apus de-a lungul Tisei. De aceea şi arăta n cuvinte lămurite părerea că, dacă nu va fi mpotrivirea armatei romne destul de puternică, fiinţa Europei ntregi va fi ameninţată.












Proclamarea
Unirii Toturor Romanilor


                                                                         Proclamarea
Unirii Tuturor Romanilor
 
     Extras din stenograma sedintei din 1 Decembrie 1918 Adunarii Nationale de la Alba Iulia
     Este un moment solemn!
     Presedintele Adunarii Nationale, George Pop de Basesti, se ridica si intreaba daca Adunarea Nationala primeste proiectul de la Rezolutiune prezentat de Vasile Goldis (urmeaza aprobari entuziasme si insufletite, adaugatii indelungate)
      In continuare, presedintele



Proclama:
 
      ,,Adunarea Nationala a poporului Roman din Transilvania Banat si Partiile Ungariei a primit rezolutiunea prezentata de Vasile Goldis in intregimea ei si astfel :
      Unirea acestor provincii romanesti cu Tara mama si cu celelalte provincii surori alipite ei este pentru toate veacurile pecetluite."
       (Urmeaza clipe de delir, imbratisari intre frati, sarutarii, urale si nesfarsite aplauze)
 
            Presedinte                                                                           Notar al Adunarii Nationale
 Dl. George Pop de Basesti                                                                 Dr. Laurentiu Oacu


Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica