referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Hegemonia otomana

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

După o pauză de trei decenii, în cursul căreia regiunea Dunării de Jos nu a mai cunoscut confruntări majore, ofensiva otomană şi-a reluat cursul vertiginos în această direcţie în 1521. La adăpostul situaţiei de calm relative pe care o creaseră la frontiera dunăreană a imperiului lor prin acordurile încheiate cu Ungaria, Polonia, Ţara Românească şi Moldova, sultanii Baiazid al II-lea şi în deosebi Selim I au întreprins un şir de mari campanii în Orient, în urma cărora dominaţia otomană s-a extins asupra unor vaste teritorii din Asia şi bazinul răsăritean al Mediteranei...

Varianta Printabila 


1
HEGEMONIA OTOMANĂ (1526 – 1593)






•    INSTAURAREA HEGEMONIEI OTOMANE

•    STATUTUL ŢĂRILOR ROMNE

•    PUTERE NOBILIARĂ ŞI N STAT

•    CONFRUNTĂRI POLITICE N CONTEXTUL RIVALITĂŢII OTOMANO-HABSBURGICE

•    CURENTE SPIRITUALE ŞI CULTURALE





HEGEMONIE = faptul de a avea rolul de conducere, supremaţie, dominaţie, de obicei a unui stat faţă de alte state - din fr. hgmonie


•    INSTAURAREA HEGEMONIEI OTOMANE
După o pauză de trei decenii, n cursul căreia regiunea Dunării de Jos nu a mai cunoscut confruntări majore, ofensiva otomană şi-a reluat cursul vertiginos n această direcţie n 1521. La adăpostul situaţiei de calm relative pe care o creaseră la frontiera dunăreană a imperiului lor prin acordurile ncheiate cu Ungaria, Polonia, Ţara Romnească şi Moldova, sultanii Baiazid al II-lea şi n deosebi Selim I au ntreprins un şir de mari campanii n Orient, n urma cărora dominaţia otomană s-a extins asupra unor vaste teritorii din Asia şi bazinul răsăritean al Mediteranei.
Masiva angajare a turcilor n Orient a dat un impuls proiectelor de acţiune antiotomană n Europa. n 1516, Papa Leon al X-lea a proclamat cruciada antiotomană, insă mai grave pentru Imperiul otoman au fost deciziile Congresului de la Viena (1515), n cadrul căruia Habsburgii au reuşit să-şi asigure, prin convenţiile ncheiate cu Polonia şi Ungaria, succesiunea la coroana ungară. Acest fapt, care anunţa constituirea unei puternice grupări de forţe n Europa Centrală sub conducerea Casei de Habsburg, chemată să preia cu forţe sporite iniţiativa luptei mpotriva Semilunei, a provocat acţiunea preventivă a Imperiului otoman. n 1521, Soliman Magnificul cucereşte Belgradul, iar n 1526 nimiceşte oastea ungară la Mohcs.
Catastrofa de la Mohcs a deschis n Ungaria lupta pentru puterea supremă ntre Habsburgi, care revendicau coroana ungară n virtutea acordurilor de la Viena, şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zpolya, susţinut de majoritatea nobilimii ungare, tradiţional ostilă habsburgilor, şi sprijinită de turci. Dubla alegere regală, cea a lui Ferdinand de Habsburg si cea a lui Ioan Zpolya in cursul anului 1526, a declanşat conflictul armat ntre cei doi pretendenţi.
Cţiva ani mai trziu, ţelurile politicii ungare a sultanului au fost din nou grav subminate, de data aceasta de un acord intre Zpolya şi Ferdinand de Habsburg (Oredea, 24 februarie 1538), care a consacrat dreptul de succesiune al celui din urmă la coroana ungară.
Consecvent cu ţelul politicii sale in europa Centrală, acela de a menţine Ungaria n neutralitate, n afara coaliţiilor antiotomane, Soliman ntreprinde o nouă campanie după moartea lui Zpolya (iulie 1540), ocupă Ungaria Centrală pe care o transformă in paşalc (1541), punnd o barieră fermă expansionismului habsburgic spre Răsărit.
Desprinderea Transilvaniei din Regatul ungar şi integrarea ei n acelaşi sistem internaţional cu Ţara Romnească şi Moldova a consolidate mult raporturile dintre cele trei state şi s-a aflat la originea unor proiecte şi acţiuni commune.
Evenimentele din 1541 au desăvrşit procesul transformării Dunării, de la Buda şi pnă la vărsarea ei n Marea Neagră, n frontieră şi linie strategică a Imperiului otoman.
Deşi nu au reuşit sa realizeze dect intermitent obiectivele lor răsăritene n secolul al XVI-lea, Habsburgii, prin iniţiativele lor, prin nfruntarea lor permanentă, activă sau latentă, cu Imperiul otoman, prin reacţiile pe care acţiunile lor le-au provocat din partea Porţii Otomane, au influenţat puternic desfăşurările politice din ţările romne. Antagonismul dintre Habsburgi şi Otomani pentru succesiunea ungară şi pentru spaţiul carpato-dunărean s-a răsfrnt abundant asupra istoriei romneşti n secolul al XVI-lea.

•    STATUTUL ŢĂRILOR ROMNE
Ţările romne au reuşit să-şi păstreze şi n secolul al XVI-lea existenţa statală, n ciuda raportului nou de forţe creat n Europa Răsăriteană de marile victorii ale sultanului Soliman I. Proiectele sau ncercările Porţii Otomane de a le transforma n teritoriu islamic s-au lovit de o puternică rezistenţă ăi au fost n cele din urmă abandonate. Autonomia statală s-a menţinut aşadar, dar ea a fost sensibil diminuată.
Ţara Romnească şi Moldova au continuat să fie guvernate de principi autohtoni, dar Poarta şi atribuie tot mai mult dreptul de a-i numi, substituindu-se astfel principiului dinastic şi vechiului drept de alegere al boierimii. nvestiţi n domnie cu nsemnele puterii conferite de sultan, domnii tind să fie asimilaţi cu nalţi dregători ai Porţii Otomane. Unii dintre ei guvernează sub protecţia gărzilor turceşti. Teritoriul ţărilor romne e recunoscut intangibil, dar Imperiul procedează n cteva rnduri la amputări teritoriale n folosul său. n schimb, dreptul ţărilor romne de a-şi conseva administraţia şi instituţiile laice şi ecleziastice, care le excludeau pe cele ale islamului, a rămas intact.
Sub presiunea noilor realităţi, Moldova şi Ţara Romnească şi pierd tot mai mult libertatea de acţiune pe plan extern. Acţiunile diplomatice ale domnilor romni fie se ncadrează n sistemul diplomaţiei otomane, fie se desfăşoară fără ştirea Porţii, n ncercările lor de emancipare de sub tutela otomană. După 1526, obligaţia de a furniza ajutor militar Porţii, ocolită n practică adeseori n trecut de domni, devine tot mai mult o realitate, participnd la campanii n interesul acesteia.
Din simbol al recunoaşterii puterii otomane, cum fusese n trecut, tributul (haraci) a devenit o realitate apăsătoare, sporul său care a atins cotele cele mai nalte n deceniul al şaptelea şi al nouălea al secolului al XVI-lea, indicnd gradul de dependenţă a celor două state romneşti faţă de nalta Poartă.
Haraciul nu constituia dect una din modalităţile de exploatare a resurselor economice ale celor două ţări, valoarea lui fiind egalată curnd şi depăşită de cea a peşcheşurilor, daruri către sultan şi dregătorii săi, ocazionale la nceput, dar instituţionalizate cu vremea.
Poziţia Ţării Romneşti şi a moldovei faţă de Imperiul otoman s-a deteriorat considerabil n ultimele decenii ale secolului al XVI-lea din toate punctele de vedere: economic, juridic şi politic. Sporurilor necontenite ale cuantumului tributului şi mai ales ale celorlalte obligaţii n bani şi n natură, livrărilor forţate de produse la preţuri impuse, datoriile imense contractate la Istambul de pretendenţii la domnie, penetraţiei masive a cămătarilor şi negustorilor levantini pe teritoriul celor două ţări le-au corespuns n sfera politică numirea arbitrară a domnilor de către nalta Poartă, aşadar suprimarea drepturilor lor de a-şi alege conducătorii şi degradarea lor progresivă, n fapt, la condiţia de reprezentanţi ai sultanilor asimilaţi nalţilor săi demnitari.
Constituită n principat autonom sub suzeranitate turcescă Transilvania s-a bucurat de un statut superior faţă de cel al Ţării Romneşti şi al Moldovei. Deosebirea de statut se explică n primul rnd prin poziţia principatului, care cuprinde şi Banatul şi un şir de comitate la apus şi nord, denumite Partium.
Autonomia principatului s-a manifestat prin dreptul Dietei de a-l alege pe principe, care era doar confirmat şi nvestit cu nsemnele puterii de către Poarta Otomană. mpreună cu instituţia supremă a puterii, ţara şi conservă şi ntregul ei sistem tradiţional de guvernămnt. Tributul impus principatului era mult mai redus ca şi peşcheşurile şi prestaţiile n produse, faţă de cele impuse celorlalte două ţări romneşti.
Deşi ngrădiţi de suprevegherea Porţii Otomane, principii Transilvaniei au iniţiative de politică externă şi n afara sistemului otoman de interese. Contactele repetate ale principilor cu Habsburgii şi legăturile lor cu Polonia au limitat simţitor dependenţa principatului de Poarta Otomană, sub raportul politicii externe.

•  
1  PUTERE NOBILIARĂ ŞI STAT
Noua conjunctură externă – instaurarea dominaţiei otomane şi agravarea exploatării economice de către Poarta Otomană n cayul Ţării Romneşti şi al Moldovei, luptele ntre Habsburgi şi turci n cel al Transilvaniei – au favorizat n cele trei ţări tendinţa de consolidare a puterii nobilimii pe plan social şi politic. Mai precoce n Transilvania, unde realizase mari progrese ncă din epoca anterioară, ofensiva seniorială şi nobiliară nregistraseră nsemnate succese şi la sud şi la răsărit de Carpaţi, ndeosebi spre sfrşitul secolului al XVI-lea, n ciuda rezistenţei puterii domneşti şi a tradiţiei ei de guvernare autoritară.
Restaurat legal n Ungaria n cteva rnduri de către Dieta regatului sub presiunea puterii centrale, vechiul drept al ţăranilor dependenţi de a părăsi domeniul nu a fost reintrodus şi n Transilvania, unde legarea de glie s-a menţinut necontestată n cursul secolului al XVI-lea. n raporturile sociale, nobilimea transilvană şi impuse categoric interesele, iar principatul nu le-a mai pus n discuţie.
La obligaţiile n muncă şi n redevenţe n natură sau bani către stăpnii de pămnt se adăugau cele către stat, dintre care unele noi, rezultate din situaţia politică modificată a Transilvaniei: contribuţia n bani pentru plata tributului către sultan, dările n bani sau corvoade pentru ntreţinerea fortificaţiilor şi n general pentru susţinerea efortului militar şi divese subsidii impuse de puterea centrală.
Dieta, care apăra interesele celor trei ,,naţiuni” cu drept de reprezentare şi participare la viaţa politică, a legalizat luteranismul (1557), calvinismul (1564) şi antitrinitarismul (1571). mpreună cu catolicismul ele alcătuiesc cele patru ,,religii recepte”, adică oficial recunoscute. Modalitatea nlăturării romnilor, care alcătuiau majoritatea populaţiei, din viaţa politică a principatului a rămas, ca şi nainte confesiunea, ortodoxismul fiind o religie neacceptată de constituţie.
Una din atribuţiile principale ale Dietei era alegerea principelui, alegere ce trebuia ratificată de Istambul, dar şi adoptarea legilor.
Oprimată de o fiscalitate din ce n ce mai apăsătoare, care i smulgea la scurte intervale nsemnate sume de bani, greu lovită de efectele devalorizării rapide a monedei de argint curente, mica proprietate ţărănească din Ţara Romnească şi Moldova cedează n a jumătate a secolului al XVI-lea sub presiunea marelui domeniu laic şi ecleziastic. mpreună cu pămntul, ţăranii şi nstrăinează şi libertatea, intrnd n rndul şerbilor (rumni – vecini).
Absenţa unui principiu succesoral stabil la domnie a dat luptei pentru putere un caracter crud şi sngeros. Domnii, nesiguri pe puterea lor, au recurs frecvent la acţiuni de decimare a boierilor, năbuşind opoziţia lor reală sau potenţială tot mai primejdioasă pe măsura extinderii puterii sociale şi economice a boierimii (Mircea Ciobanul , Alexandru Lăpuşneanu). La rndul lor, boierii nu ezitau să-i ucidă pe domnii potrivnici intereselor şi politicii lor.
Instabilitatea, larg favorizată de politica otomană, a fost trăsătura dominantă a vieţii politice a Moldovei şi Ţării Romneşti n vremea cnd s-au stins dinastiile ntemeietorilor celor două ţări: Basarabii şi Bogdăneştii.
Spre sfrşitul secolului al XVI-lea nsă, idealul statului boieresc se conturează foarte clar n ambele ţări şi cunoaşte un nceput de nfăptuire.

•    CONFRUNTĂRI POLITICE N CONTEXTUL RIVALITĂŢII OTOMANO-HABSBURGICE
Viata politica a tarilor romane a dost dominate in secolul al XVI-lea de imbinarea dintre luptele interne, generate de alternativa regim autoritar sau putere nobiliara, si optiunea intre suzeranitatea otomana si cooperarea cu habsburgii. Din jocul foarte schimbator al fortelor care se confruntau in raport cu aceste chestiuni capitale au rezultat principalele tendinte si evenimente in viata politica a celor trei tari, ale caror legaturi politice s-au consolidate considerabil dupa 1526.
Rolul esential al Transilvaniei in lupta dintre cele doua imperii pentru succesiunea regatului ungar dupa Mohcs a facut din acesta tara teatrul unei puternice concurente politice. Rivalitatea dintre Ioan Zapolya, sprijinit de turci, si Ferdinand de Habsburg a devenit acum realitatea politica principala, in raport cu care s-a fixat atitudinea fortelor in joc.
Anexarea Ungariei Centrale la Imperiul ottoman si constituirea Principatului Transilvaniei nu au pus capat rivalitatii otomano – habsburgice. Dupa moartea lui Ioan Zapolya, lupta pentru putere se intensifica in Transilvania al carei guvernator, episcopul Gheorghe Martinuzzi, impus de sultan, deschide curand negocierile cu Ferdinand. Nici campania otomana din 1542, la care a participat si Petru Rares, reconciliat cu sultanul si readus de acesta in domnia moldovei, nu a reusit sa incline decisive balanta in favoarea fiului minor al lui Zapolya, Ioan Sigismund, si a mamei sale, regenta Isabella.
Pacea turco-imperiala din 1568 care avea sa ramana in vigoare timp de peste doua decenii, instaurarea lui Stefan Bathory la conducerea Transilvaniei, sub protectia otomana, infrangerea rascoalei Moldovei sub Ioan Voda au consolidat mult hegemonia otomana in spatial romanesc. Dominatia otomana, agravata de criza economica a Imperiului, se asaza mai apasator decat in trecut asupra Tarii Romanesti si a Moldovei, care cunosc acum perioada celei mai grele exploatari a resurselor lor.
Opresiunea otomana, devenita insuportabila, a precipitat adeziunea celor doua tari la marea coalitie antiotomana cunoscuta sub numele de Liga Sfanta.

•    CURENTE SPIRITUALE ŞI CULTURALE
Secolul al XVI-lea a cunoscut in lumea romaneasca cea mai mare inflorire a culturii ortodoxe traditionale, de expresie slavona, si inceputul declinului ei. Limba slava continua sa indeplineasca functia ,,sacra” asumata in secolele anterioare. Mijloc de comunicare a adevarurilor bisericii, ea a servit in acelasi timp cancelariei domnesti si, in general, scrierilor inspirate de sfera oficiala a domniei.
In manastiri, in cele din Moldova mai ales , larg sprijinita de domnie, continua cu zel activitatea de transcriere a principalelor texte bisericesti, a unor scrieri laice bizantine in traducere slava si a unor opera juridice.
Inmultirea manuscriselor cuprinzand culegeri cu norme juridice preluate din dreptul bizantin, pravile, exprima de asemenea efortul domniei de a-si impune autoritatea in sfera justitiei prin extinderea dreptului scris in detrimental traditiei si a justitiei orale intemeiate pe traditie.
La comanda directa a unora dintre domnii Moldovei, un sir de clerici invatati au redactat in limba slavona cronici care infatiseaza istoria tarii de la moartea lui Stefan cel Mare pana in ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Aceste scrieri, care fac tranzitia intre analele secolului al XV-lea si cronicile secolului al XVII-lea reflecta ideologia politicii autoritare a domniei si sprijinul de care aceasta s-a bucurat din partea bisericii, cu exceptia situatiilor cand domnii au tradat conditiile pactului originar, cand s-au indepartat de invataturile traditionale ale bisericii pravoslavice sau cand i-au spoliat bunurile. Sub raport formal, cronicile moldovenesti se afla in mare masura sub influenta retorismului modelului din care s-au inspirit, cronica bizantina a lui Manasses in versiunea slava.
Continuitatea istoriografica a fost asigurata in generatia urmatoare de calugarul Eftimie, a carui cronica, intocmita din ordinal lui Alexandru Lapusneanu, expune evenimentele dintre 1551 si 1554, fireste, tot in optica domniei. Cronica justifica executarea boierilor rebeli si exaltata devotamentul domnului fata de biserica.
Scrierile in limba slavona erau accesibile doar infimei minoritati a stiutorilor de carte laici si mai ales oamenilor bisericii. Marea masa a populatiei, necunoscatoare a slavonei, si in general a scrisului, nu avea acces decat la operele literare in limba romana, care circulau oral in cea mai mare parte. Aceasta literature de circulatie orala, ,,ocreatie fara sfarsit” (N.Iorga), a contribuit la mladierea limbii romane, la pregatirea ei pentru functia de limba a literaturii scrise, evolutie care incepe sa-si croiasca drum in secolul al XVI-lea.
Realizarea cea mai originala si impresionanta a artei moldovenesti in secolul al XVI-lea e pictura bisericeasca exterioara, inovatie a epocii lui Petru Rares. Larga desfasurare a acestei picture, in centrul careia se afla tema Judecatii de Apoi, poarta si amprenta tensiunilor politice si confesionale care au dominat societatea moldoveana la mijlocul secolului al XVI-lea. Jocul cromatic original si aparitia elementului folcloric dau o puternica amprenta locala acestei ramificatii inseminate a picturii de traditie bizantina.
In 1521, un orasean din Campulung-Muscel, pe nume Neacsu, a trimis judelui Brasovului. Johannes Benckner, un mesaj scris in limba romana cu vesti importante privitoare la pregatirile militare ale sultanului Soliman al II-lea. Scrisoarea lui Neacsu dezvaluie aptitudinile scrisului laic din acea vreme de a inlatura invelisul slavon in care se afla constrans de cateva secole, puternic aparat de traditia oficialitatilor laice si ecleziastice. Expansiunea in Europa central- rasariteana a curentelor Reformei declansate de Martin Luther in Germania, extindere care nu a ocolit spatial romanesc, a precipitat daca nu chiar a declansat un effort sustinut de introducere a limbii romane in biserica, de inlaturare a monopolului slavonei in scrisul si cultul bisericesc.
Dupa cateva carti aparute la mijlocul secolului al XVI-lea la Targoviste, carti de cult tiparite in slavona, tiparul din Tara Romaneasca a emigrat in Transilvania, poate si din cauza suspiciunii turcesti fata de cuvantul tiparit. O data cu tiparul a trecut muntii sic el mai de seama slujitor al sau in lumea romaneasca a secolului al XVI-lea, diaconul Coresi.
Sub influenta directa sau indirecta a Reformei, luterana sau calvina, au aparut tipariturile in limba romana. Textele sacre au format obiectul acestor tiparituri au fost poate traduse inca dinainte, din initiativa unor curente straine ortodoxiei; dar tiparirea traducerilor a fost opera cercurilor reformate din Transilvania si a clericilor romani care au aderat la initiative lor.
Curentului reformat ii apartin: Catehismul( Sibiu-1544), Tetraevanghelul (Brasov-1561), care argumenteaza pe baza textelor testamentare necesitatea folosirii limbii poporului in savarsirea ritualului bisericesc; Pravila (Brasov-1560), Apostolul (Brasov-1566, Cazania, Molitvenicul, Psaltirea (Brasov-1570), Liturghierul (Brasov-1570), Palia (Orastie-1582).
Consolidarea Contrareformei in spatial romanesc in ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, cooperarea curentului de restauratie catolica cu reactia ortodoxiei impotriva curentelor novatoare in biserica au pus capat efervescentei scrisului si tiparului romanesc.
Desi incercarea Reformei de a impune limba romana in biserica s-a incheiat cu un esec, marele current de traducere in limba romana a textelor sacre, dintre care cele considerate mai insemnate  au fost multiplicate prin tipar, a lasat urme adanci in cultura romaneasca, pregatind mare opera de romanizare a scrisului in secolul urmator.




Bibliografie:
-Mihai Barbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Serban Papacostea, Pompiliu Teodor - ,,Istoria Romaniei”, editura Corint, Bucuresti, 2005
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica