referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Geto-dacii inaintasii poporului roman

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Întotdeauna a fost o legătură între istoria unui popor şi pământul pe care îl locuieşte. Aşezarea acestui pământ, înfăţişarea şi bogăţia lui determină în bună parte viaţa poporului respectiv. Faptul apare cu atât mai evident cu cât e vorba de o epocă mai îndepărtată. Pe măsură ce sporeşte civilizaţia, adică sporesc mijloacele prin care spune sau modifica mediul fizic, însemnătatea acestuia...

Varianta Printabila 


1
Geto-dacii, naintaşii
poporului romn



    Pămntul romnesc este unul din cele mai frumoase şi mai bogate din ntreaga lume.
    ntotdeauna a fost o legătură ntre istoria unui popor şi pămntul pe care l locuieşte. Aşezarea acestui pămnt, nfăţişarea şi bogăţia lui determină n bună parte viaţa poporului respectiv. Faptul apare cu att mai evident cu ct e vorba de o epocă mai ndepărtată. Pe măsură ce sporeşte civilizaţia, adică sporesc mijloacele prin care spune sau modifica mediul fizic, nsemnătatea acestuia scade; ea nu va dispărea nsă niciodată. De aceea e necesar nainte de a ncepe povestirea vieţii unui popor să cunoaştem locurile pe care a trăit şi trăieşte el.
    „Documentele istorice, descoperirile arheologice atestă faptul că pe teritoriile de bază ale vechii Dacii s-a accentuat procesul de formare şi dezvoltare a poporului romn, acesta continundu-şi aici existenţa neclintit, muncind şi crend, păşind mereu nainte pe calea progresului şi civilizaţiei (…)” – Nicolae Ceauşescu.
    Regiunea carpato-danubiano-pontică a oferit n toate vremurile, condiţii favorabile pentru dezvoltarea omului şi nchegarea societăţii omeneşti. Ea a constituit o unitate fizico-geografică distinctă, caracterizată printr-o proporţie echilibrată a diferitelor forme de relief: munţi, coline, platouri, cmpie, lunci şi litoral. Carpaţii, Dunărea, Marea definesc individualitatea teritoriilor romneşti. n regiunile de munte se găseau peşteri, care au fost primele adăposturi ale omului preistoric, iar pe plaiuri, n depresiuni, pe terase, n apropierea lacurilor şi n special n valea Dunării şi pe litoralul Mării Negre s-au nfiripat de timpuriu aşezări omeneşti, a căror continuitate a durat milenii.  
    Descoperirile arheologice făcute pe teritoriul ţării noastre arată că ncă din cele mai ndepărtate vremuri acum peste un milion de ani existau n aceste părţi ale Europei cele mai vechi dovezi ale prezenţei omului, atunci cnd el se forma prin muncă şi cadrul unei colectivităţi, ea nsăşi n curs de nchegare. Uneltele, att de primitive sub raportul tehnic şi funcţional, găsite n ultimele două decenii pe Valea Oltului, a Argeşului şi a afluenţilor acestora, prezintă cea mai veche mărturie a muncii omului din ntreaga Europă sud-estică şi de ncadrare a regiunii carpato-dunărene n aria de antropogeneză.
    Descoperiri
                  arheologice făcute
                               pe Văile Oltului şi a Argeşului



    Multe milenii, pnă către 10.000 .Hr., dezvoltarea comunităţilor omeneşti a fost nencetată, n ntreaga epocă, numită de specialişti paleolitic, verigile materiale ale acestei epoci acoperă toate zonele ţării, aşa cum atestă descoperirile arheologice.
    La sfrşitul acesteia se trecuse la o viaţă stabilă şi treptat se ajunge la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domestice, cele două forme fundamentale ale economiei epocii numite neolitic, a cărei dezvoltare se ncheie nainte de 2.000 .Hr. Din această epocă a rămas o bogată moştenire n domeniul vieţii materiale şi spirituale, pe care o vor fructifica şi dezvolta mai departe neamurile tracice. n mileniile al V-lea şi al VI-lea .Hr. a nflorit n spaţiul carpato-danubiano-pontic o civilizaţie unitară n aspectele ei generale şi cu particularităţi regionale reprezentate convenţional prin numirile culturilor neo-eneolitice (ultimele din faza de tradiţie spre epoca bronzului) de pe teritoriul ţării noastre: cultura Boian, Vădastra, Gumelniţa, Petreşti, Hamangia, Cucuteni (cu splendida ei ceramică pictată), etc. Moştenirea fondului neolitic şi eneolitic stă la baza perioadei de tranziţie spre epoca bronzului tracic, n ultimele secole ale mileniului al III-lea .Hr. n această perioadă se pun bazele neamurilor tracice, avnd loc şi procesul de indoeuropenizare (fenomen lingvistic).
    La cumpăna dintre mileniul al III-lea şi mileniul al II-lea .Hr., neamurile tracice se constituiseră şi se individualizaseră n masa indoeuropenilor.
    n cursul mileniului al II-lea .Hr., tracii au creat o remarcabilă civilizaţie a epocii bronzului, pe care V. Prvan o compara cu o civilizaţie miceniană din Grecia şi bazinul Mediteranei. n structura sa, această civilizaţie de etnicitate tracică era unitară şi de o mare vitalitate.
    Tracii au exploatat zăcămintele de cupru din Transilvania şi au dezvoltat o avansată metalurgie a bronzului. Produsele atelierelor tracice s-au răspndit, pe calea schimbului intertribal, pnă departe spre vest şi est. Armele tracice de bronz erau renumite şi rivalizau prin formă, decor, eleganţă şi eficienţă cu cele ale civilizaţiei miceniene. Cu foarte mare pricepere meşterii traci din mileniul al II-lea .Hr. şi din primele secole ale mileniului următor lucrau obiecte de aur, ndeosebi podoabe (brăţări, cingători, pandantive, cercei, etc.).  
    ncepnd cu secolele XII-XI .Hr. tracii au nceput să stăpnească cunoştinţele tehnologice legate de metalurgia fierului, care va juca un rol important n dezvoltarea forţelor de producţie. Primele obiecte de fier apar pe teritoriul Romniei după 1.200 .Hr. şi se vor nmulţi mereu, fierul fiind folosit abia n epoca de afirmare a lumii geto-dace.
    n secolele VIII-VII .Hr. se constată n aria de locuire a tracilor cristalizarea unei unităţi de cultură pe care arheologii o numesc cultura Basarabi, după o localitate din judeţul Dolj. Aceasta ocupă o mare arie geografică, al cărei centru era axat pe Carpaţi. Din punct de vedere etnic, această cultură este tracică, n cadrul ei individualizndu-se ramura de nord a tracilor, geto-dacii. Ei constituiau o puternică grupare etnică, lingvistică, economică, de civilizaţie, iar n vremea lui Burebista au njghebat cea mai vastă unitate politică. Şi pe plan spiritual, geto-dacii se manifestau n cadrul aceleiaşi unităţi. Ei locuiau pe ntreaga arie geografică dintre pantele de nord ale Munţilor Haemus (Balcani), Carpaţii Păduroşi la nord, litoralul de nord al Pontului Euxin şi Tyras, spre est, Dunărea mijlocie şi Morava către vest şi sud-vest. Pe această ntinsă vatră, geto-dacii au creat o civilizaţie materială şi spirituală superioară aceleia a neamurilor nvecinate. Poporul romn avea să se formeze, ca grupare etnică, lingvistică şi spirituală, pe toată această arie geografică locuită de geto-daci şi pe care avea să se petreacă, diferenţiat, procesul contopirii, mpletirii celor doi factori fundamentali ai etnogenezei noastre, cel dac şi cel roman.
    Geto-dacii au intrat n lumina istoriei scrise ncă de la sfrşitul secolului al VI-lea .Hr., cnd Darius, regele perşilor, ntreprindea n anul 514 .Hr. expediţia mpotriva sciţilor şi păşea n Balcani; el ntlnea la nord de Haemus pe geţi, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, cum spunea Herodot, istoricul grec din secolul al V-lea .Hr., care a relatat expediţia persană. Dintre toţi tracii, numai geţii s-au opus cu armele „Marelui rege”. Relatarea lui Herodot este deosebit de importantă, ntruct ea dovedeşte că geţii de la nord de Balcani şi dinspre Pontul Euxin dispuneau de organizare militară capabilă să ncerce o opunere „marei armate”  a regelui persan, fapt care postulează existenţa n secolul al VI-lea .Hr. a unor structuri politici-administrative cu premise mai vechi. De aceea, se poate vorbi despre geto-daci ca grupare etnică cel mai trziu n secolul al VI-lea .Hr. Geţii sud-dunăreni sunt menţionaţi de izvoarele scrise ale antichităţii n sec al IV-lea .Hr., şi anume n 339 .Hr., cu prilejul expediţiei lui Filip al II-lea al Macedoniei mpotriva sciţilor. n aceste mprejurări, izvoarele amintesc un „rege al istrianilor”, al geţilor de la Istros, de la gurile Dunării, o căpetenie a unei uniuni tribale getice, care se găsea pe linia tradiţiei organizării social-politice a geţilor din vremea lui Darius I. Continund politica macedoneană a tatălui său, Alexandru Macedon  a ajuns n 335 .Hr. la Dunăre şi a trecut la nord de acest fluviu, unde izvoarele antice menţionează acum prezenţa geţilor, care dispuneau şi de o puternică armată, de 10.000 pedestraşi şi 4.000 călăreţi. Forţa şi coeziunea geţilor se vor resimţi spre sfrşitul secolului al IV-lea .Hr. şi nceputul celui următor, cnd n fruntea unei puternice formaţiuni politice şi militare se va găsi Dromichaites, nvingătorul n două rnduri al lui Lysimach, rege macedonean al Traciei, pe care l-a luat prizonier. Puterea militară şi politică, dar şi viaţa economică prosperă, a făcut ca regii geţi, Zalmodegikos (secolul al III-lea .Hr.) şi apoi Burebista să devină protectorii cetăţilor greceşti, Histria, Tomis şi Callatis, care se ntemeiază ncepnd de la jumătatea secolului al VII-lea .Hr. pe ţărmul Pontului Euxin, n mediul etnic şi de civilizaţie getic. Relaţiile cu coloniile greceşti, cu negustorii greci, au avut un caracter reciproc. Geto-dacii au fost influenţaţi de lumea elenică şi elenistică, dar ei au asimilat n mod creator elementele de civilizaţie şi-au păstrat originalitatea şi varietatea. De asemenea şi contactul cu civilizaţia, dar n special cu arta persană din epoca achemenizilor a stimulat apariţia şi dezvoltarea unei arte proprii traco-getice, fără a diminua puterea de creaţie originală a acestuia. Acelaşi lucru s-a petrecut cu influenţa scitică.
    Geţii şi dacii constituiau acelaşi popor, care vorbeau aceeaşi limbă tracică. Acestei unităţi lingvistice i corespundea unitatea etnică, de civilizaţie şi economică. n afară de descoperirile arheologice, sunt concludente şi relatările autohtonilor antici. Trogus Pompeius făcea precizarea că „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii”, că sunt o mlădiţă a celor dinti. Strabon arată că „dacii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii” – cea tracică. Pliniu cel Bătrn vorbea de geţii „pe care romanii i numesc daci”. Termenul de daci l ntlnim prima dată la Iulius Caesar, cuceritorul Galiei, iar pe acela de Dacia la Tacit şi Agrippa. Strabon relata că „geţii sunt care se ntind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc n partea opusă, spre Germania şi spre Izvoarele Istrului” subliniind prin aceasta deosebirea doar teritorială dintre daci şi geţi. Termenul de geto-daci este folosit ca şi acela de traco-geţi sau traco-geto-daci, pentru a scoate n evidenţă unitatea etnică şi originea tracică a geţilor şi dacilor.
    Pe ntreaga arie de locuire, aceştia au creat o civilizaţie unitară, cu toate nruririle venite din afară. Deosebit de concludentă n această privinţă a fost evoluţia ceramicii, constatndu-se un permanent progres, att n tehnică, n repertoriul de forme, dar şi n ornamentare. Roata olarului e cunoscută ncă din secolul al V-lea .Hr. Alături de imitaţii după prototipuri străine, dar trecute prin sensibilitatea proprie, meşterii olari autohtoni au modelat forme de vase luate din fondul tracic hallstatian (prima epocă a fierului) fie n tehnica tradiţională, cu mna, fie cu cea nouă şi mereu perfecţionată, cu roata olarului. Tradiţiile tracice moştenite din prima epocă a fierului s-au păstrat şi n modul de construcţie, de fortificare a cetăţilor şi aşezărilor geto-dacice, unde se ntlnesc, ca şi n epoca anterioară, folosirea valurilor de pămnt, a şanţurilor de apărare si a palisadelor, n special n regiunile de şes, de dealuri, ba chiar şi n zonele subcarpatice, ca la Ocniţa – Buridava, judeţul Vlcea. Cele mai răspndite aşezări de tip „dava” se aflau n Muntenia şi Oltenia; s-au descoperit „dave” şi n Dobrogea la Beidaud şi Beştepe, care prezintă analogii ca cele de la Popeşti pe Argeş şi de la Tinosu, ele fiind fortificate numai cu şanţuri şi valuri de pămnt. Similitudini se ntlnesc n secolul V-IV şi n Moldova la Stnceşti şi lngă Piatra Neamţ.   
    n societatea geto-dacă din secolul al IV-lea .Hr. s-au petrecut structurări ce au dus la conturarea unei aristocraţii tribale, din mijlocul căreia s-au ridicat unele căpetenii care deţineau o poziţie militară şi economică mai de seamă. Cu această aristocraţie (tarabostes – nume traco-getic al nobililor) ntreţineau legături comerciale negustorii greci din coloniile de la Pontul Euxin, de la Marea Adriatică şi din alte centre elenice. Arta „princiară”, aşa de concret documentată prin importante tezaure de aur şi argint, din morminte sau din alte descoperiri ca acelea de la Agighiol (judeţul Tulcea), Băiceni (judeţul Iaşi), Craiova, Peretu (judeţul Teleorman), Poiana Coţofeneşti (judeţul Prahova) de unde provine binecunoscutul coif de aur, o capodoperă a artei traco-getice, toate aparţin vrfurilor aristocraţiei autohtone şi dnd măsura unei vieţi de bunăstare şi de fast.
    Către sfrşitul secolului al III-lea şi ndeosebi n secolul al II-lea .Hr., se constată n toată aria de locuire a geto-dacilor o creştere a populaţiilor. Hărţile ntocmite cu aşezările deschise, cu cele fortificate, cu cetăţi, necropole (cimitir subteran n antichitate, nekropolis – cetatea morţilor) şi morminte izolate, oglindesc acest fenomen important demografic. La baza progreselor realizate n această perioadă n toate domeniile vieţii materiale şi spirituale a stat, n primul rnd, metalurgia fierului, a cărei dezvoltare a fost favorizată de bogăţia minereului de fier şi de stăpnirea procedeelor tehnologice avansate de către maeştrii locali. n multe regiuni au fost descoperite cuptoare pentru reducerea minereului, ct şi unelte specializate n prelucrarea fierului. n procesul reducerii minereului s-a constatat că dacii erau n posesia unor cunoştinţe superioare acelora ale celţilor. Meşterii locali au folosit, de asemenea, şi argintul, crend opere de mare valoare artistică. Au fost descoperite multe tezaure de argint (fibule, coliere, brăţări, pandantive, lanţuri, vase elegante, etc.), asociate uneori cu monede, care ajută datarea. Unele obiecte de lux erau din argint aurit. Dacii au creat deopotrivă şi remarcabile obiecte de artă lucrate din fier şi frumos mpodobite, spre exemplu, nvelişul scutului descoperit n cetatea Piatra Roşie din Munţii Orăştiei, avnd un decor cu motive ornamentale vegetale, zoomorfe şi cu caracter geometric, de veche tradiţie.
    ncă nainte de epoca lui Burebista, geto-dacii şi-au organizat viaţa socială n jurul unor aşezări fortificate, dar o adevărată arhitectură de piatră, o caracteristică de fort a civilizaţiei dacice, se va dezvolta n perioada clasică a acesteia, adică n secolul I .Hr. şi n secolul I d.Hr, deci n vremea celor două mari personalităţi ale geto-dacilor: Burebista şi Decebal.  
    Ştirile oferite de izvoarele literare privind secolele III-II .Hr. sunt completate şi de o artă categorie de izvoare. Este vorba de cele numismatice, pe baza cărora s-a putut stabili că geto-dacii au avut o monetărie proprie (prototipul monetar fusese luat după moneda macedoneană). Studii aprofundate au determinat tipuri specifice de monede tradiţionale geto-dacice şi s-au ntocmit hărţile de răspndire a acestora, care corespund unei formaţiuni social-politice, de caracter unional-tribal, premergătoare statului dac centralizat de Burebista. Moneda, legăturile comerciale cu negustorii greci şi romani, dezvoltarea meşteşugurilor şi exploatarea unei bogăţii naturale, cum era sarea, a dus la sfărmarea legăturilor gentilice, trecndu-se la constituirea comunităţilor teritoriale, care au facilitat nchegarea politică a statului din vremea lui Burebista şi Decebal. n documentarea numismatică se ntrevăd patru asemenea formaţiuni, care n raport cu statul dac creat de Burebista pot fi considerate prestatale una n partea centrală a Munteniei, a doua n nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei, a treia n Oltenia cu ntindere şi la nord de Carpaţi şi a patra n Transilvania, pe Mureşul mijlociu, şi altele, dar, oricum, particularităţile oricărui tip monetar regional indică o unitate n diversitate, ce se regăseşte şi n alte sectoare. Progresele nregistrate n dezvoltarea culturii materiale şi spirituale a geto-dacilor au creat premisele obiective ale trecerii la o fază superioară de organizare, cu caracter politic: STATUL.      







STATUL  CENTRALIZAT  ŞI  INDEPENDENT  GETO-DAC 
SUB CONDUCEREA  LUI  BUREBISTA 

n perioada secolelor IV-II .Hr şi pnă n pragul secolului I .Hr se realizează progrese nsemnate, att pe tărmul vieţii materiale, şi ct pe acela al celei spirituale, politice şi sociale. Pe măsură ce se dezvoltau forţele de producţie, se adncea structura unitară a civilizaţiei geto-dacice, n care se ncorporau n chip organic elemente de cultură mediteraneană. Se perfecţiona organizarea social-politică şi se intensificau relaţiile economico-comerciale cu lumea din afară. Volumul importurilor elenistice ncepea să scadă treptat, n favoarea celor romane, al căror număr şi diversitate au sporit cu ct ne apropiem de epoca lui Burebista şi n timpul acestuia. Se constată o pătrundere şi continuă creştere a monedei Romei republicane, la care se alătura aceea a oraşelor greceşti de la Marea Adriatică, ceea ce indică o orientare spre lumea romanică vieţii economice a geto-dacilor. Moneda tradiţională a geto-dacilor a dispărut n primele decenii ale secolului I .Hr. şi n locul ei, s-a răspndit moneda republicană romană şi imitaţiile acesteia, ieşite din atelierele dacice, ca cel de la Tilişca judeţul Sibiu. Prin folosirea monedei unice  n epoca lui Burebista şi Decebal se consolida şi entitatea economică a geto-dacilor şi intra n circuitul comercial universal de atunci, care era cel roman.
Din punct de vedere social, geto-dacii se găseau in secolul I .Hr. şi n următorul secol n condiţiile unei societăţi specific structurate. Geto-dacii nu au cunoscut ornduirea sclavagistă. Ei au creat statul lor n condiţiile unei societăţi nesclavagiste. Fără ndoială că n comunităţile geto-dacice puteau să existe sclavi, dar aceştia nu au avut un rol hotărtor n producţie. Izvoarele scrise din vremea lui Burebista nu dau amănunte despre structura societăţii, dar din relatările lui Dio Chrisostomul, contemporan al lui Decebal şi al mpăratului Traian, aflăm că pătura conducătoare a societăţii o formau nobilii, care n limba traco-getică se numeau tarabostes, iar n cea latină pileati (pileus sau pilleus, căciula caracteristică). Alături de aceştia, se găseau membrii păturii celei mai numeroase a oamenilor liberi, capillati sau comati (cu părul n plete căznd pe umeri). Cele două categorii sau pături sociale au apărut reprezentate şi pe Columna lui Traian, pe Monumentul de la Adamclisi şi n alte documente antice. Din rndul nobililor se alegeau regii şi marii preoţi. Masa cea marea a populaţiei, capillati, nu constituia o pătură privilegiată.
Dezvoltarea economică şi socială a Daciei pre-romane s-a
reflectat direct n organizarea politică statală. „Pentru acele vremuri,, diferite formaţiuni statale ale dacilor au cunoscut o viaţă materială şi spirituală avansată – sublinia Nicolae Ceauşescu la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din iunie 1982. Ele au ntreţinut relaţii cu alte popoare şi civilizaţii din vecinătate”. Crearea statului condus de Burebista, şi n secolul I de Decebal, a reprezentat un moment de cea mai mare nsemnătate pentru istoria poporului romn, ntruct ridicarea geto-dacilor n vremea celor doi regi a imprimat un ritm accelerat ntregii dezvoltării ulterioare. Jordanes (istoric got din secolul al VI-lea) aşează nceputul domniei lui Burebista n jurul anului 80 .Hr. Procesul de unificare a nceput mai nainte. Formaţiunile social-politice au fost incluse treptat ntr-un singur stat. „Ajungnd n fruntea neamului său, care era istovit de dese războaie scrie istoricul grec Strabon (secolul I .Hr.), getul Burebista l-a nălţat att de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare de porunci, nct cţiva ani a creat un stat puternic (arh) şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii, ba a ajuns să fie temut de romani…”. Din relatările lui Strabon rezultă că Burebista a pus capăt disensiunile ce aveau loc ntre diferite triburi sau uniuni de triburi care slăbeau puterea geto-dacilor. Concomitent cu opera de consolidare unei mari unităţi politice autohtone, Burebista a dus lupta mpotriva celţilor din părţile de vest şi sud-vest ale Daciei şi mpotriva bastarnilor germanici din estul şi nord-estul Daciei, consolidnd străvechea stăpnire peste ţinuturile geto-dace, n care se instalaseră celţii şi bastarnii. Resturi ale acestor populaţii s-au topit n masa localnicilor. n lumina documentării şi cercetării actuale, nu suntem ncă n măsură să răspundem cu certitudine dacă Burebista a nceput acţiunea de unificare a lumii geto-dace din zona extra-carpatică sau din cea intra-carpatică. Pornind de la modul n care se concentrează tezaurele monetare şi monede izolate, datnd din a doua jumătate a secolului al II-lea .Hr. şi de la nceputul secolului următor, n ţinuturile de centru ale Munteniei, dintre Dunăre şi Carpaţi, se consideră că procesul de nchegare a marii formaţiuni statale a putut ncepe din această zonă. Indiferent de unde s-a iniţiat procesul de unificare din regiunea sud-carpatică sau intra-carpatică cert este că Burebista a reuşit să cuprindă sub autoritatea sa toate zonele locuite de neamul geto-dac, n fruntea căruia s-a găsit aproape patru decenii. n tradiţia antichităţii greco-romane, Burebista apare ca o mare personalitate istorică, asemănătoare contemporanilor săi: Caesar, Pompei, Ariovist, Mithridate al V-lea Eupator şi Vercingetorix. n contextul existenţei şi activităţii acestor mari personalităţi din secolul I .Hr. trebuie să fie nţeleasă şi aşezată marea operă de unificare a lumii geto-dacice, ct şi prestigiul de care se bucura regele geto-dacilor.
Dacă n domeniul vieţii economice se constată tocmai n vremea lui Burebista o masivă penetraţie a importurilor romane, n cel politi regele geto-dacilor a dus o acţiune antiromană , din cauza pericolului care l prezenta naintarea Imperiului spre Dunăre. n vederea prentmpinării unei asemenea naintări, Burebista a nglobat n statul său toate cetăţile greceşti din aria de locuire dacică de pa litoralul nordic şi cel vestic al Mării Negre, de la Olbia (de la gurile Bugului) şi pnă la Apollonia (Sozopol astăzi, n Bulgaria). Prin ncorporarea oraşelor greceşti sporea activitatea economică a statului dac şi se intensificau legăturile comerciale. n interiorul statului dac, negustorii şi meseriaşii greci puteau, de data aceasta, să circule n toată libertatea, să amplifice activitatea lor economică şi socială. Paralel cu consolidarea internă a statului, Burebista a asigurat liniştea şi la frontierele de vest şi sud-vest ale Daciei din vremea lui, fiind distruse, după cum se ştie, centrele celţilor.
Schimbările politice şi militare  generate de expansiunea romană n Balcani l-au determinat pe Burebista să acorde o atenţie sporită desfăşurărilor de la frontiera sudică a statului şi să organizeze o puternică armată, capabilă să stăvilească naintarea legiunilor romane la nord de Dunăre. Geograful şi istoricul Strabon scria că Burebista putea ridica o armată de 200.000 ostaşi, număr impresionant de mare pentru acea vreme. Pentru a evita o confruntare directă cu Roma, Burebista a recurs la mijloace diplomatice, intervenind ntre conflictul dintre Caesar şi Pompei, lund partea celui din urmă. Potrivit inscripţiei lui Acornion, descoperă la Dionysopolis (astăzi Balcic, n Bulgaria), Burebista s-a folosit de aceasta pentru a purta tratative cu Pompei. Este semnificativ pentru poziţia şi prestigiul regelui, caracterizarea sa drept „cel mai mare rege din Tracia”, n amintita inscripţie. De altfel, mărturiile antichităţii scrieri sau inscripţii evidenţiază individualitatea statului dac şi puterea sa.
Ct priveşte organizarea internă, se poate aprecia că Burebista va fi introdus şi un sistem de legi, ctă vreme Strabon menţiona că şi prin „supunere faţă de porunci” Burebista a ridicat neamul său. Tot aşa regele geto-dac a procedat şi la o reformă religioasă ajutat de marele preot Deceneu, care era cel mai apropiat sfetnic, avnd o putere similară cu a unui vice-rege. Deceneu a asigurat continuitatea regalităţii prin faptul că el a devenit unul dintre cei patru, cinci basilei (conducători), păstrnd prin aceasta şi tradiţia statală statornică de Burebista.                

STATUL  GETO-DAC  SUB DECEBAL  ŞI CONFRUNTAREA
SA MILITARĂ CU IMPERIUL ROMAN 

    mpărţirea vremelnică după moartea lui Burebista a statului centralizat nu a afectat unitatea de cultură, lingvistică şi economică a societăţii geto-dacice. Formaţiunile politice desprinse din statul lui Burebista au continuat să conserve n limitele lor teritoriale, aceleaşi structuri sociale şi politice.
    Unificarea lor şi-a asumat-o şi realizat-o regele dac Decebal (87–106), personalitate de mare orizont politic şi remarcabile nsuşiri militare, care a preluat puterea n momentul cnd pericolul cuceririi Daciei de către romani devenise iminent. Acesta i-a determinat pe daci să ia măsuri de prevenire sau, cel puţin, de ntrziere şi ncetinire a naintării romanilor. n legătură cu pericolul roman se explică şi ridicarea, iniţiată de Burebista, a puternicilor cetăţi de piatră din Munţii Orăştiei, potrivit unui plan bine conceput, care va cunoaşte n vremea lui Decebal cea mai mare desfăşurare. Pe ntinsul teritoriu locuit de geto-daci se găseau numeroase aşezări fortificate şi cetăţi de piatră sau de lemn şi pămnt. Acestea erau centre economice, militare, politice şi religioase şi n care limba traco-getică se numeau „dava”, n timp ce autorii greci foloseau termenul de ,,polis’’. Geograful Ptolemeu (secolul al II-lea) nota patruzeci şi patru asemene „davae” n Dacia. Asemene centre fortificate aveau n general un aspect cvasi-urban cu construcţii pentru ateliere şi sanctuare. Capitala regatului lui Decebal, pe care geograful alexandrin Ptolemeu o numea Sarmisegetusa Basileon, adică reşedinţă regală, care prezenta un amplu complex urban, aşa cum se vede şi astăzi prin monumentele ruine de la Grădiştea Muncelului. La geto-daci exista o arhitectură militară, impresionantă, una civilă şi alta religioasă. Centrul sistemului unitar defensiv era n Munţii Orăştiei, de el depinznd şi cetăţile din Munţii Apuseni, cum era cea de la Piatra Craivii şi cea din Carpaţii Orientali (cetatea de la Btca Doamnei – Piatra Neamţ) şi cei Meridionali (Polovraci – Gorj). Lor li s adaugă numeroase cetăţi, din pămnt şi lemn n jurul Carpaţilor, care aveau aceeaşi funcţie de apărare. Cea mai impunătoare dintre cetăţile dacice cercetate pnă acum este cea de la Sarmisegetuza  dacică, a cărei suprafaţă cuprindea aproximativ trei hectare şi se afla la o altitudine de 1.200 m. Complexul militar de aici i aparţinea şi ansamblul impunător al sanctuarelor din incinta sacră, unele avnd un plan rectangular, altele un plan rotund. Att arhitectura militară ct şi cea religioasă, cu toate influenţele elenistice, sud-tracice, sau celtice, se sprijinea pe elemente tradiţionale esenţiale, opere şi ansambluri originale. Arhitectura dacică n piatră, dar şi din lemn, se află n legătură cu dezvoltarea metalurgiei, cu sporirea numărului şi diversificarea uneltelor de tot felul, dar mai ales, cu civilizaţia geto-dacică n ultimele trei secole nainte de cucerirea romană. Arhitectura militară şi aceea religioasă s-au realizat n cadrul unei societăţi bine articulate, coordonată şi apărată de o autoritate statală proprie. Impresionante construcţii de piatră dau şi ele măsura puterii politice, militare şi economice, care s-a sprijinit şi pe unitatea spirituală a geto-dacilor, aşa cum rezultă ea att din izvoarele literare ale antichităţii, ct şi din descoperirile arheologice cunoscute pnă acum.
    Dovezile privind răspndirea şi utilizarea scrierii la geto-daci, ndeosebi după organizarea statului sunt izolate. S-a făcut dovada că scrierea grecească era cunoscută de aristocraţia locală n zona histro-pontică ncă n secolul al IV-lea .Hr. şi că n secolul I .Hr. s-a putut folosi concomitent alfabetul grecesc şi cel latin, ca n secolul I să rămnă n uz numai cel latin. Se cunosc numeroasele litere greceşti de pe blocurile de piatră de la Sarmisegetuza şi inscripţiile n limba greacă de la Ocniţa (vechea Buridava dacică), care redau titlul de basileu al unei formaţiuni politice locale statale din sec I .Hr.
    n vremea lui Decebal romanii s-au stabilit definitiv la Dunăre. Dobrogea era ncorporată n Imperiu. Decebal nu mai stăpnea nici cetăţile greceşti de la Pontul Euxin şi nici aria sud-dunăreană de etnicitate traco-dacică. n plus, pe o zonă adncă la nord de Dunăre, se exercita o supraveghere din partea armatei şi flotei romane pe Dunăre. Romanii şi ntăreau pe fluviu, cu scopul de a preveni incursiuni ale dacilor şi de a slăbi rezistenţa acestora. Se poate chiar susţine că n epoca mpăratului Augustus autoritatea romană se exercita pnă n Subcarpaţii Meridionali. n acea vreme au dispărut şi cetăţile „davae” dacice dintre Dunăre şi Carpaţi şi nu s-au mai refăcut, aşa nct această zonă nu a mai putut intra n sistemul de apărare a Daciei libere din timpul lui Decebal. n schimb, dacii, n epoca acestuia, au fortificat centrele de rezistenţă din Transilvania şi ndeosebi acelea din Munţii Orăştiei.
    n anul 87 armatele romane conduse de Cornelius Fuscus au fost nfrnte de daci şi comandantul a căzut n luptă, iar n anul următor, n 88, dacii au fost nfrnţi la Tapae n Banat. n 89 s-a ncheiat pacea dintre Decebal şi Domiţian. Regele dac a devenind rege clientelar al statului roman. Domiţian se obliga să plătească regelui dac o sumă de bani anual, să-i dea instructori, maiştri, ingineri pentru construirea de fortificaţii şi maşini de război. Lui Decebal i se impunea condiţia de a ngădui trupelor romane de a trece teritoriul dac, n caz de război cu alte neamuri. Tratatul din 89 reprezintă un moment important n desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, n procesul n procesul de contopire a celor doi factori, cel dac şi cel roman.  Se mai evidenţiază marea personalitate a lui Decebal, pe care Dio Cassius l caracteriza n acest fel: „era priceput n ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind cnd să năvălească şi cnd să se retragă la timp, meşter n a ntinde curse, viteaz n luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a ieşi cu bine dintr-o nfrngere, pentru care lucruri a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”. După pacea din 89, cnd Roma nsăşi recunoştea existenţa unui stat dac unic şi a unui singur rege, att statul ct şi regalitatea şi continuau existenţa.
    n urma ncordării eroice din 101-102 şi 105-106 mare parte a Daciei devine provincie romană şi statul dac este desfiinţat. n vara anului 106, Sarmisegetuza este cucerită de romani, iar regele erou Decebal preferă să-şi curme viaţa dect să cadă n captivitate. A nceput o epocă ale cărei urmări n istoria poporului nostru au fost decisive prin simbioza daco-romană din secolele imediat următoare.

CONTINUITATEA DACICĂ SUB STĂPNIREA ROMANĂ  

n cele două războaie cu Imperiul roman, dacii suferiseră pierderi nsemnate, majoritatea populaţiei dacice din Transilvania, Oltenia şi Banat continund să trăiască sub stăpnirea Romei. Dăinuirea autohtonilor este demonstrată de numeroase şi variate documente.
Se cunosc, din diferite izvoare, o scriere de unităţi militare auxiliare de pedestraşi şi de călăreţi formate din daci pe vremea lui Traian şi a mpăraţilor care i-au urmat la tronul Romei. Elementele de origine dacică sunt atestate epigrafic şi n unele legiuni romane. Recrutarea acestor soldaţi se făcea din Dacia romană unde exista o numeroasă populaţie autohtonă.
n inscripţiile latine din provincie apar nume traco-dacice, din care o bună parte aparţin autohtonilor şi nu coloniştilor. Numărul lor este mic: cteva procente din totalul numerelor atestate epigrafic, dar lucrul acesta este firesc. Populaţia dacică locuia mai ales la ţară; ea nu era obişnuită şi nici nu avea mijloace să ridice inscripţii costisitoare. Dacilor care locuiau la oraş, interesele practice le dictau să-şi afişeze ct mai puţin originea. Mulţi daci, n special din aristocraţie, au dobndit cetăţenia romană şi au luat, cu acest prilej, nume curat romane, care abundă n inscripţii. Este semnificativă n această privinţă, existenţa unor Aelii (care au primit cetăţenia de la Hadrian) originari din Napoca sau din teritoriul napocens.
Toponimia atestă prezenţa comunităţilor daco-getice, majoritatea covrşitoare a oraşelor provinciei Dacia poartă numele mai vechilor aşezări dacice, prelucrate de administraţia romană: Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum. Dacice sunt şi numele rurilor: Maris (Mureş), Samus (Someş), Alutus (Olt), Tibiscum (Timiş), Sargetia (Streiul sau Apa Grădiştii)
Deosebit de semnificativ n această privită este cazul capitalei Daciei. ntemeiat n 108-110, acest oraş a puratat la nceput numele Colonia dacică, pe care Hadrian l dezvoltă, adăugndu-i, printre altele, şi apelativul indigen Sarmisegetuza, numele vechii capitale a lui Decebal. Acest gest al mpăratului are sens numai dacă n provincie exista o numeroasă populaţie dacică, pe care Hadrian voia s-o integreze n noile rnduieli şi s-o atragă de partea sa prin sublinierea continuităţii dintre regatul lui Decebal şi stăpnirea romană.
Grăitoare, pe lngă alte argumente este descoperirea, n circa 100 de puncte de pe teritoriul Daciei romane, n special din Transilvania, a urmelor de cultură materială dacică datnd din secolele II–III. Săpăturile efectuate chiar castrele romane de la Augustia (Breţcu, judeţul Covasna), Cumidava (Rşnov, judeţul Braşov), Micia (Veţel, judeţul Hunedoara( Gilău şi Bologa (judeţul Cluj), Buciumi (judeţul Sălaj), Porolissum (Moigrad, judeţul Sălaj), Orheiu Bistriţei (judeţul Bistriţa-Năsăud) au scos la iveală, amestecate cu obiecte romane, vase şi fragmente de vase dacice lucrate cu mna, care nu puteau aparţine dect soldaţilor recrutaţi dintre băştinaşi. Vestigii s-au descoperit şi n alte complexe romane, cum ar fi cele de la Cinciş Sntămăria Orlea (judeţul Hunedoara). Despre multe dintre dintre tezaurele monetare ascunse n pămnt n epoca romană s-a putut stabili că aparţineau autohtonilor, acumularea lor ncepnd nainte de cucerirea traiană.
Datorită săpăturilor din ultimele trei decenii, astăzi se cunosc aşezări rurale aparţinnd populaţiei dacice din provincie; asemenea descoperiri s-au făcut la Lechinţa de Mureş (judeţul Mureş), Coşolţ (judeţul Braşov), Sura Mică şi Slimnic (judeţul Sibiu), Obreja şi Noşlac (judeţul Alba). S-au descoperit şi cimitire dacice, cum sunt cele de la Soporu de Cmpie (judeţul Cluj), Obreja, Moreşti (judeţul Mureş), Locusteni (judeţul Dolj). Uşor de recunoscut după ritul de nmormntare (incineraţia) şi după materialul specific, mai ales ceramic, găsit, aceste necropole cuprinznd sute de morminte din secolele II–III sunt cea mai bună dovadă a dăinuirii masive a dacilor n epoca romană ntre fruntariile provinciei.
Vestigiile dacice din complexele arheologice romane şi vestigiile de factură provincial-romană din complexele arheologice dacice dovedesc contacte strnse, convieţuirea autohtonilor cu coloniştii, condiţie esenţială pentru nfăptuirea procesului romanizării.
Regiunile Daciei neocupate de romani au continuat să fie locuite de cei pe care istoriografia i numeşte ndeobşte daci liberi. Numele unora din aceştia care nu erau sub dominaţie romană sun cunoscute: costobocii n nordul Moldovei şi n Ucraina subcarpatică, carpii n Podişul central moldovenesc, dar şi n ţinutul dintre Prut şi Nistru, precum şi aşa numiţii daci mari de la nord de provincia romană Dacia; pe alţi daci liberi din nord-vestul Daciei l cunoaştem nsă numai datorită descoperirilor arheologice (Medieşu Aurit, Lazori, Călineşti).
Vecinătatea provinciilor romane, Dacia, Moesia Inferioară şi Pannonia a făcut ca pe planul culturii materiale dacii liberi să fie destul de puternic influenţaţi de civilizaţia romană. n absenţa unei colonizări romane şi, deci, a unei convieţuiri ntre coloniştii latinofoni şi dacii liberi, n secolele II-III, procesul romanizării acestora din urmă s-a desfăşurat mai lent. Dimpotrivă, istoria consemnează conflictele relativ frecvente ale Romei cu dacii liberi, mai ales cu carpii, n secolul al III-lea.
Cassius Dio relarează că, n anul 180, guvernatorul Daciei, C. Vettius Sabinianus a supus 12.000 de daci mărginaşi, alungaţi din ţinutul lor de baştină, promiţndu-le că le va da pămnt n provincie. Nu se ştie dacă guvernatorul şi-a respectat promisiunea, iar dovezi arheologice despre asemenea colonizări nu există deocamdată. Totuşi, fenomenul colonizării nu poate fi principal negat; odată produs, grupurile de daci liberi aşezate n provincie au fost, desigur, supuse şi ele procesului romanizării.
Istoricul antic Eutropius relatează că, după cucerirea Dacei, Traian a adus n această provincie „din toată lumea romană, nesfrşite mulţimi de oameni pentru cultivarea ogoarelor şi popularea oraşelor”. Inscripţiile descoperite atestă, ntr-adevăr, prezenţa n Dacia a unor colonişti veniţi din cele două Moesii, din Dalmaţia, din Pannonia, Noricum, Tracia, dar şi din alte ţinuturi, mai ndepărtate: Italia, Grecia, Asia Mică, Siria. Spre deosebire de alte provincii, unde colonizarea a fost mai mult sau mai puţin spontană, n Dacia ea a fost organizată de statul roman, dornic să mpnzească acest bastion naintat al Imperiului cu ct mai multe elemente romane. Desigur, alături de colonizarea oficială a existat şi una privată.
Relatarea lui Eutropius, confirmă descoperirile arheologice, dovedeşte că această colonizare oficială romană a fost masivă şi că ea a cuprins nu numai viitoare centre urbane, ci şi zone rurale ale provinciei. Deosebit de important este faptul, demonstrat documentele epigrafice (circa 2.000 de inscripţii latineşti faţă de numai 35 greceşti şi de cteva palmyriene), că elemente colonizate erau, n marea lor majoritate , latinofone, iniferent de originea lor etnică şi de provincia din care fuseseră aduse. Acest aport masiv de populaţie latinofonă a făcut din Dacia, chiar de la nceput, o provincie de limbă latină, comparabilă, din acest punct de vedere, cu provinciile accidentale ale Imperiului: Hispania, Gallia, Panonia, etc.
Caracterul att urban ct şi rural al colonizării a făcut ca noii veniţi să ajungă, peste tot n provincie, n contact, cu autohtonii daci, mprejurare care a favorizat romanizarea acestora din urmă.     





    

1 SINTEZA  DACO-ROMANĂ  FACTOR  ESENŢIAL
N  CONSTITUIREA  POPORULUI  ROMN  

    Roma a introdus n provincia Dacia o civilizaţie şi tehnică superioară. n agricultură, masivul brăzdar de plug de tip roman, mai productiv, l-a nlocuit cu cel traco-getic; uneltele meşteşugăreşti s-au perfecţionat şi ele, iar meşteşugurile s-au diversificat faţă de epoca anterioară. Productivitatea a crescut, n agricultură ca şi n meşteşuguri, satisfăcnd nevoile unei populaţii considerabil sporite; chiar şi n aşezările autohtone, dacice ceramica de factură romană provincială, de bună calitate, lucrată exclusiv la roata olarului, este foarte frecventă, dacă nu chiar predominantă cantitativ. Au apărut meşteşuguri inexistente n epoca precedentă, cum ar fi fost acela al cioplitorilor de statui şi de inscripţii de piatră, acela de agrimensori, cărămidari, sculptori de geme şi altele. Meşteşuguri altădată exclusiv casnice (de exemplu ţesutul) au nceput să se practice n ateliere specializate. Avntul meşteşugurilor producătoare de marfă a determinat şi dezvoltarea comerţului. S-a construit o vastă şi bine ntreţinută reţea de drumuri, au apărut şi au nflorit oraşe.
n Dacia romană se ridică sute de edificii monumentale de piatră nu numai de caracter militar sau religios, ci şi de caracter civil. Se răspndesc ştiinţa de carte şi utilizarea scrierii, atestate de numeroase inscripţii.
    Nu este mai puţin adevărat că această dezvoltare a provinciei a fost plătită cu preţul greu al jertfelor omeneşti.
    Organizarea provinciei s-a făcut după modelul roman.
    Punndu-e n aspecte pozitive şi negative ale stăpnirii romane n Dacia, nu trebuie să se uite că pe pămntul provinciei s-a petrecut fenomenul romanizării, că a avut loc o sinteză daco-romană, creatoare a unei noi civilizaţii şi a unui nou popor. Aş cum se arată n Programul Partidului Comunist Romn: „cucerirea Daciei şi transformarea ei ntr-o provincie a Imperiului roman cu toate aspectele negative pe care le-au avut au dus la mpletirea celor două civilizaţii, au determinat o nouă nflorire economico-socială a acestor meleaguri, şi-au pus amprenta asupra ntregii evoluţii istorice ulterioare a societăţii din acest spaţiu geografic.”  
    Romanizarea reprezintă, n primul rnd, un fenomen spiritual (acesta reflectndu-se, uneori, şi n vestigiile culturii materiale). O populaţie oarecare poate fi considerată romanizată atunci cnd utilizează n viaţa cotidiană limba latină (indiferent de caracterul popular, rustic, la acesteia) şi cnd a dobndit o modalitate (forma mentis) romană, adoptnd credinţele, obiceiurile şi alte elemente ale culturii spirituale romane.
    Pentru ca procesul romanizării unei provincii să se poată realiza era necesar ca două condiţii principale să fie satisfăcute. Cea dinti era colonizarea intensă cu elemente latinofone, o colonizare care să nu se limiteze la centrele urbane, ci să pătrundă masiv n zonele rurale. A doua condiţie constă n convieţuirea reală şi permanentă a autohtonilor cu elementele colonizate.
    Formarea limbii romne ca limbă romanică şi implicit, formarea poporului romn cu fiinţa sa etnică proprie presupun fenomenul romanizării. Limba romnă nu a derivat din limba dacică; majoritatea fondului ei lexical principal şi structura ei gramatică sunt de origine latină. Etnogeneza romnească are ca premisă fundamentală mpletirea celor două civilizaţii dacice şi romane şi impunerea limbii latine din Dacia.
    n Dacia existau cele două condiţii esenţiale pentru nfăptuirea romanizării: colonizarea masivă, urbană şi rurală, cu elemente latinofone şi convieţuirea autohtonilor daci cu coloniştii Romei.
    n aceste condiţii, dacii din provincie, creatori ei nsăşi ai unei civilizaţii avansate specifice celei de-a doua vrste a fierului, adoptă relativ repede elementele civilizaţiei romane superioare. Se impun mai nti elementele culturi materiale romane (care coexistă, de alminteri, cu cele da factură dacică), apoi elementele de cultură spirituală şi n cele din urmă, limba latină.
    Caracterul oficial al limbii latine, limba armatei, a administraţiei şi a justiţiei, limba procesului de producţie, faptul că ea era singurul eficient de comunicare ntre coloniştii de origini att de diverse, precum şi ntre aceştia şi autohtoni, superioritatea culturii romane care se difuza prin intermediul latinei, toate acestea au favorizat şi au grăbit romanizarea dacilor.
    n procesul de romanizare, rolul principal l-au jucat coloniştii agricultori, deoarece contactul cel mai extins dintre daci şi colonişti s-a produs n zonele rurale. Un rol important i-a revenit şi armatei romane din provincie. Răspndite n ntreaga provincie, n interior ca şi la hotare, castrele (denumire dată taberelor fortificate de-a lungul frontierelor Imperiului roman) au fost, ţinnd seama de lunga durată a serviciului militar, o adevărată şcoală latină pentru soldaţi. Aşa cum au demonstrat descoperirile arheologice din castre, o parte din efectele acestor trupe erau formate din daci. Stabilirea veteranilor lăsaţi la vatră n regiunile unde serviseră ca soldaţi, nrudirea lor cu autohtonii, poziţia superioară pe care o ocupau n aşezările unde se stabileau contribuiau la extinderea procesului de romanizare, conferindu-i un caracter permanent.
    Romanizarea fiind, n primul rnd, un fenomen lingvistic, este mai dificil ca ea să fie sesizată arheologic. Totuşi, compararea datelor lingvistice, epigrafice şi arheologice permite formularea anumitor concluzii.
    Se ştie că un număr de cuvinte (160-170) din limba romnă sunt de origine traco-dacică, ele transmiţndu-se limbii noastre prin intermediul latinei populare. Acest fond lexical este destul de nsemnat, reprezentnd cam 10% din fondul antic al limbii romne; n orice caz, cuvintele romneşti de origine traco-dacică sunt mai numeroase dect, de exemplu, cuvintele de origine celtică din limba franceză.
    Prezenţa acestor cuvinte n limba romnă reprezintă rezultatul simbiozei coloniştilor latinofoni cu autohtonii daci şi al asimilării lingvistice a acestora din urmă.
    Chiar dacă, aşa cum s-a văzut mai sus, numărul antroponimelor autohtone n inscripţiile provinciei este redus, simpla lor existenţă demonstrează că o parte a dacilor a adoptat obiceiul roman de a ridica inscripţii funerare sau votive. De altminteri, trebuie să se ia n considerare şi faptul că cei mai mulţi dintre autohtoni care se romanizaseră ntr-att nct să ridice inscripţii n limba latină şi vor fi schimbat şi vechile lor nume dacice, adoptnd nume romane. Analiza inscripţiilor duce la concluzia că mulţimea unor nume genetice ca Ulpii (cei mai puţini), Aurelii (mai numeroşi) şi Aurelienii (cei mai numeroşi) ilustrează, măcar n parte, dobndirea de către autohtonii daci, ntr-un ritm din ce n ce mai intens, a cetăţeniei romane.
    Progresul ral al romanizării se reflectă şi n crearea succesivă de oraşe (municipia şi coloniae) de-a lungul secolelor II-III.
    Convieţuirea autohtonilor daci cu coloniştii Romei a dus la o adevărată simbioză a lor şi la mpletirea strnsă a celor două civilizaţii: dacică şi romană.   
    Viaţa urbană, cu aportul ei de confort şi de civilizaţie (pe plan material şi spiritual), i-a atras pe dacii locuitori n aceste centre sau n zonele nvecinate. n relaţiile cu administraţia, cu coloniştii, cu armata au geto-dacii nceput să vorbească latineşte; pentru toţi cei care doreau să promoveze n ierarhia socială, cunoaşterea şi utilizarea latinei era o necesitate.
    Către mijlocul secolului al III-lea, Dacia se nfăţişa prin cea mai mare parte dacă nu chiar prin totalitatea populaţiei sale (urmaşi ai primilor colonişti şi autohtoni romanizaţi) ca o provincie puternic şi ireversibil romanizată, ca o parte componentă a zonei litorale a Imperiului.
    La mijlocul secolului al III-lea, criza generală a Imperiului şi face simţite efectele şi n Dacia. Pe vremea mpăratului Gallienus (253-268) se produce o netă nrăutăţire a situaţiei economice, ilustrată de reducerea circulaţiei monetare şi de ncetarea emisiunilor monedelor provinciale. Totuşi, armata Daciei şi face datoria şi atacurilor din afară afectează provincia numai ntr-o măsură redusă. Aceste atacuri supun nsă linia Dunării la opresiune mereu crescndă şi mpăratul Aurelian (270-275) se vede pus n faţa unei grele dileme: să abandoneze Dacia, retrăgnd armatele de aici pe linia Dunării, unde erau mai necesare, fie să păstreze provincia traiană cu riscul de a vedea devastate sau pierdute ţinuturile sud-dunărene. mpăratul optează pentru prima soluţie, sacrificnd Dacia intereselor superioare ale Imperiului. Din ordinul său, trupele şi administraţia romană părăsesc, n anii 271-272, provincia creată de Traian, lăsnd pe loc o numeroasă populaţie latinofonă.         Relatările autohtonilor antici Eutropius, Rufius Festus, Scriptores Historiae Augustae, Iordanes cuprind referiri diverse n privinţa elementelor care au părăsit provincia la retragerea aureliană. Interpretarea lor cea mai raţională este aceea că Aurelian a retras armata, administraţia şi o parte din populaţie, ale cărei interese erau legate de stăpnirea romană; este o interpretare pe deplin confirmată de descoperirile arheologice, care demonstrează categoric continuitatea daco-romană n fosta provincie imperială.
    Deşi Aurelian retrăsese frontiera Imperiului pe Dunăre, armata romană deţinea, n continuare, numeroase puncte ntărite pe ţărmul stng al fluviului, la Gornea (judeţul Caraş-Severin), Dierna, Drobeta, Hinova (judeţul Mehedinţi), Bistreţ (judeţul Dolj) şi Smrdan, Celei (judeţul Olt). Mai mult, sub Constantin I, o parte a teritoriului nord dunărean (pnă la valul numit „Brazda lui Novac”) a fost realipită la Imperiu şi mpăratul a construit mai multe poduri peste Dunăre. După o slăbire datorată năvălirilor gotice şi hunice, legăturile dintre cele două ţărmuri ale Dunării se intensifică din nou pe vremea lui Justinian (527-565).
    n tot acest timp (de al retragerea aureliană pnă la nceputul secolului al VII-lea), Dobrogea a făcut parte integrantă din Imperiul roman (de răsărit), apartenenţă care a avut o certă nsemnătate şi pentru consolidarea romanităţii nord-dunărene.
    De altminteri, retragerea aureliană, care nu s-a efectuat att sub presiunea unor atacuri ndreptate mpotriva Daciei, ci ca urmare a necesităţii de a ntări linia Dunării şi apărarea provinciilor sud-dunărene, a lăsat să dăinuiască şi n Transilvania vechile aşezări. La Sarmisegetuza s-au descoperit ziduri ridicate n secolul al IV-lea şi s-a constatat că, tot atunci, porţile amfiteatrului au fost blocate, ntreaga construcţie fiind transformată ntr-o fortăreaţă, pe care populaţia oraşului, mai redusă acum ca număr, era capabilă s-o apere, deşi nu mai putea străjui zidurile ntinse ale fostei capitale.
    Numeroase obiecte de factură romană posterioare părăsirii au fost descoperite şi la Apulum (acum Alba-Iulia): opaiţe de lut, un pahar conic de sticlă, fibule datnd din secolul al IV-lea. Locuitorii acestei aşezări au nceput, n prima jumătate a secolului al IV-lea, să-şi ngroape morţii n ruinele unor terme romane. Un fenomen asemănător se constată şi la Porolisum, unde, tor n ruinele unei clădiri din epoca romană, s-au descoperit morminte de inhumaţie (unele cu cutie de cărămidă) datnd din secolul al IV-lea. La Napoca (astăzi Cluj-Napoca) sunt de amintit morminte de incineraţie, sigur posterioare retragerii aureliene, descoperite n suburbia Baci, mormintele de inhumaţie din străzile Avram Iancu şi Plugarilor, precum şi două cuptoare romane de olărie care au funcţionat şi n secolul al IV-lea. ntr-o urnă funerară romană descoperită la Iernut (judeţul Mureş), alături de oasele umane calcinate se afla şi o monedă romană de argint, emisă n anul 275, deci după părăsirea provinciei. Viaţa continuă n aşezarea de la Obreja, iar locuitorii de la Taga (judeţul Cluj) se mută, n secolul al IV-lea, cu cţiva kilometri mai departe, ntr-un loc mai ferit. Aşezările daco-romane de la Biertan, Brateiu, Laslea (judeţul Sibiu) şi Sighişoara, aflate ntr-o zonă relativ retrasă pe valea Trnavei Mari, conturează imaginea unui colţ de provincie  după abandonarea oficială a Daciei.  
    Deosebit de semnificative pentru ilustrarea continuităţii sunt monumentele şi obiectele creştine (circa 20 la număr) datnd din secolele IV-V. La Napoca o piatră funerară păgnă a fost transformată n sarcofag şi „creştinată” prin incizarea unei cruci şi a literelor greceşti alfa şi omega. Tot aici, mormintele descoperite la periferia uneia din necropole romane par să fie creştine, judecnd după orientarea lor constantă vest-est. Un monument „creştinat” a fost descoperit şi la Ampelum (astăzi Zlatna, judeţul Alba), n timp ce la Potaissa (astăzi Turda, judeţul Cluj) se cunoaşte o gemă cu scena Bunului Păstor, iar la Apulum şi Dej (judeşul Cluj) cte un opaiţ creştin (primul de lut ars, al doilea de bronz). Foarte important este donariul creştin (o parte dintr-un candelabru de bronz) cu inscripţia latină şi cu crux monogramatica descoperit la Biertan. Asemenea cruci monogramatice se mai cunosc, incizate pe vasele de lut ars, la Sarmisegetuza şi la Porolissum, n ultimul caz simbolul creştin fiind nsoţit şi de o scurtă inscripţie latină.
    Creştinismul ncepe să se răspndească şi să se afirme n Dacia romanizată n secolul al IV-lea, adică după retragerea aureliană. Descoperirile arheologice dovedesc că el se răspndeşte numai n ţinuturile romanizate ale Dacei, adică printre daco-romani. n nici unul din complexele aparţinnd  populaţiilor migratoare şi datnd din secolul al IV-lea nu există obiecte cu caracter creştin; la aceste populaţii (goţi, gepizi), aşezate pe frontierele provinciei traiane, noua credinţă va pătrunde cel puţin un secol mai trziu.
    Continuarea circulaţiei montare pe teritoriul provinciei şi după Aurelian, deşi ntr-o măsură mai redusă faşă de perioada stăpnirii romane, reprezintă o altă dovadă certă a dăinuirii autohtonilor. Elocvent este faptul că majoritatea monedelor post-aureliene descoperite sunt din bronz, iar altele, mai puţine, din argint. Se ştie că populaţiile migratoare nu foloseau şi nu acceptau monedele de bronz, prefernd banii de argint şi, mai ales pe cei de aur. Circulaţia monedelor de bronz se explică, deci, numai prin răspndirea n fosta provincie a unei populaţii daco-romane, obişnuite cu folosirea monedei mărunte pentru nevoile vieţii ei economice locale. La Sarmisegetuza, Cipău (judeţul Mureş), Răcăjdia (judeţul Caraş-Severin) şi n alte locuri s-au aflat chiar tezaure de monede ngropate n secolul al IV-lea; adunarea unora din aceste tezaure, cum sunt cele de la Dierna (Orşova), Hunedoara, Nireş (judeţul Cluj), ncepuse nainte de Aurelian şi continuase după abandonarea oficială a provinciei, aşa nct proprietarii lor nu puteau fi dect daco-romanii rămaşi pe loc.
    n noile condiţii istorice ale Daciei romanizate, cu o economie pe cale de a redeveni rurală, absenţa monumentelor epigrafice nu este de natură să surprindă. Totuşi, mărturiile nu lipsesc cu desăvrşire: inelul de argint de la Micia cu inscripţia „Quartine vivas”, donariul de bronz de la Biertan cu menţionarea numelui donatoriului („Ego Zenovius votum posui” şi nseamnă „Eu Zenovie am făcut această ofrandă”), inscripţia asemănătoare de pe fundul unui vas de la Prolissum şi cărămidă epigrafică de la Gornea (judeţul Caraş-Severin), toate datnd din secolul al IV-lea, nu lasă nici o ndoială asupra limbii vorbite de cei care nu armaseră armata romană n replierea ei la sud de Dunăre; devreme ce Dacia devenise o provincie latinofonă, era absolut firesc ca locuitorii ei rămaşi pe loc să continue să vorbească latineşte. n Transilvania, pe lngă cimitire cu caracter gepid, s-au descoperit şi aşezări, la Moreşti şi Porumbenii Mici (judeţul Harghita) care aparţin populaţiei autohtone locuind mpreună cu gepizii. Există o serie de descoperi arheologice concrete care aparţin autohtonilor daco-romani.
    Dovezi grăitoare al continuităţii daco-romane oferă şi lingvistica. Ea a stabili că numele rurilor Olt, Mureş, Someş, etc. derivă din denumirile foste n epoca romană: Alutus, Maris, Samus. Evoluţia acestor hidronime păstrează urme ale folosirii lor de către slavii aşezaţi pe teritoriul Romniei n secolele VI-VII sau mai trziu, dar nu reprezintă nici o urmă de transmitere prin filieră germanică. Faptul acesta demonstrează că slavii au aflat denumirile rurilor nu de la vre-o populaţie germanică, ci de la daco-romani care vorbeau latineşte şi care păstrau hidronimele utilizate şi n vremea stăpnirii romane.
    Tot lingvistica arată că pe teritoriul fostei Dacii romane, limba latină a fost purtătoarea creştinismului. ntr-adevăr, n romneşte termenii de bază privind doctria creştină sunt de origine incontestabilă latină: cruce, dumnezeu, nger, (a) cumineca, etc. cel mai semnificativ n această privinţă este termenul „biserică”. Numai n limba romnă şi n cea (şi cea reto-romană) s-a păstrat de din latineşte (de la basilica), n celelalte limbi romanice (franceza, italiana, spaniolă, portugheză) el derivnd din termenul grecesc ecclesia (n franceză – glise, n italiană – chiesa, n spaniolă – iglesia). Explicaţia acestui fenomen constă n mprejurarea că n secolul al IV-lea, cnd se produce nlocuirea basilica-ecclesia, daco-romanii nu mai aparţineai Imperiului. Dacă ei ar fi trăit la sud de Dunăre, n cadrul Imperiului ar fi pătruns această inovaţie şi n limba romnă, aşa cum s-a ntmplat la albanezi, care au termenul nou „qesh”.
    Descoperirile arheologice şi numismatice, precum şi date lingvistice demonstrează inconsistenţa teoriei formulate de Robert Roesler n 1871, potrivit căreia romnii ar fi apărut ca popor n Balcani, de unde ar fi migrat la nord de Dunăre abia n secolul al XII-lea; ceea ce ar explica att caracterul sudic (bulgăresc) al elementelor slave din limba romnă şi adoptarea creştinismului n varianta sa ortodoxă slavă, ct şi prezenţa unor cuvinte albaneze sau absenţa elementelor germanice din limba romnă. Această teorie a fost combătută cu o serie de argumente de mai mulţi istorici ai acelui timp cum ar fi A.D. Xenopol şi B.P. Hasdeu.  
    n continuarea procesului de romanizarea la nordul Dunării au jucat, fără ndoială, un anumit rol şi relaţiile continue cu romanitatea sud-dunăreană, care se mai dezvoltă timp de peste trei secole sub scutul armatelor Imperiului. Aceste raporturi sunt dovedite de penetraţia continuă a monedelor romane de bronz (deosebit de puternică n perioada constantiniană) şi a diverselor produse romane.
    Răspndirea creştinismului de limbă latină la nordul Dunării constituie o altă dovadă temeinică a acestor raporturi. n noile condiţii, cnd Dacia nu mai făcea parte din Imperiul roman, propagarea noii credinţe nu putea avea loc dect prin misionari veniţi din dreapta fluviului. Tot din sud, din Imperiu, a ajuns la fosta provincie nord-dunăreană şi timpul specific constantinian de crux monogramatica, atestat prin descoperirile de la Biertan, Sarmisegetuza  şi Porolissum.
    Condiţiile istorice de la Dunărea de jos n secolele IV-VI au permis ca pe lngă circulaţia comercială a oamenilor şi a bunurilor şi pe lngă trecerea temporară a misionarilor spre nord să existe şi fenomenul mutării voluntare şi definitive. Spre nord puteau trece, n anumite momente, cei care fugeau de apăsarea fiscală a aparatului dominator roman sau de sclavie; n alte mprejurări, a putut avea loc o deplasare n sens contrar, adică de la nord spre sud, a celor care fugeau de ameninţarea incursiunilor barbare. De aici concluzia existenţei unor fenomene de admigraţie spre romanitatea nord-dunăreană şi chiar a unor fenomene de intermigraţie.
    Paralel, deşi nu neapărat sincronic, cu continuarea n profunzime a romanizării pe teritoriul fostei provincii are loc un progres de extensiune a romanităţii nord-dunărene, provinciale n ţinuturile neromanizate iniţial. Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor orientali şi meridionali, care a permis, de exemplu, carpilor să pătrundă n Transilvania, a nlesnit şi trecerea elementelor latinofone dinspre provincie spre exterior. Este mai presus de orice ndoială că, n primul rnd, păstorii cu turmele lor au profitat de absenţa unei graniţe păzite de trupe pentru a pendula pe ambele versante ale munţilor.
    Descoperiri arheologice recente au pus n lumină această extindere a populaţiei din Dacia traiană spre exterior. La Şercaia (judeţul Braşov) săpăturile au scos la iveală o aşezare dacică, pe care locuitorii au fost obligaţi s-o părăsească după victoria Romei, căci ea se afla n ţinutul dintre Olt şi Carpaţii meridionali, transformat ntr-o zonă militară de frontieră. După retragerea aureliană, n secolul al IV-lea, pe acelaşi loc se aşează oamenii veniţi din interiorul provinciei, purtători ai unei culturi materiale de factură provincială-romană , foarte probabil latinofoni. La Sărata Monteoru  (judeţul Buzău), n necropola slavă datnd de la sfrşitul secolului al VI-lea şi din secolul al VII-lea, s-a descoperit pe lngă ceramica lucrată cu mna, preponderentă cantitativ şi ceramică lucrată la roata rapidă, foarte, asemănătoare cu cea de la Moreşti. Această ceramică nu poate fi atribuită nici slavilor, care n vremea aceea nu adoptaseră ncă roata rapidă, nici gepizilor, care n-au pătruns niciodată ţinutul Buzăului. Rezultă că, att ceramica descoperită la Moreşti ct şi la Sărata Monteoru a aparţinut autohtonilor daco-romani, care populau dominant acea zonă subcarpatică.
    Procesul de extindere a romanităţii provinciale au durat secole de-a rndul. Etapele sale cronologice şi modalităţi concrete de manifestare urmează ncă să fie stabilite de ştiinţa istorică. Cert este că la romanizarea treptată a ţinuturilor  nord-dunărene, din sera fostei provincii Dacia au contribuit att provincia Moesia Inferioară, ct şi prelungirile acesteia la nord de Dunăre, n zona Barboşi – Şendreni n partea meridională a ţinutului dintre Prut şi Nistru.
    Limba romnă este o limbă romanică; ea este născută cin limb latină populară. Stabilizarea zonei n care s-a petrecut această evoluţie a latinei spre romnă nsemnă rezolvarea problemei ariei etnogenezei romneşti.
    Evoluţia unei limbi se produce neconcomitent, pe nesimţite, ceea ce face imposibilă stabilirea unui moment al trecerii de la o limbă la alta, născută din cea dinti. Se poate stabili nsă o perioadă mai lungă n care deosebirile să fi ajuns destul de numeroase şi de pregnante pentru ca limba cea nouă să fie considerată drept o realitate. Stabilirea acestei perioade, n cazul limbii romne, nseamnă rezolvarea aspectului cronologic al etnogenezei romneşti.
    Cercetările lingvistice confirmă că procesul formării şi desăvrşirii limbii romne a avut loc pe o arie vastă, regiunile de la nordul Dunării, jucnd un rol preponderent. S-a putut stabili că toponimia şi hidronimia Peninsulei Balcanice sun neromneşti, cu excepţia ctorva elemente răsfirate din punct de vedere geografic şi de dată relativ (epoca medievală). n schimb, toponimia şi hidronimia Romniei sunt romneşti n proporţie de 80%. E drept că unele din aceste denumiri pot fi mai noi, din epocile medievală şi modernă, dar nu poate fi acesta cazul tuturor. n adevăr, dacă data apariţiei multor toponime e greu sau chiar imposibil de precizat, dacă numeroase ruri de mărime mijlocie poartă nume slave, cele mai mari ruri ale Romniei poartă nume vechi, dacice, folosite n epoca romană. Folosirea acestor hidronime timp de două mii de ani este o convingătoare demonstraţie a continuităţii de vieţuire.
    Studiul att al fondului latin al limbii romne ct şi al aportului slav pledează iarăşi convingător pentru aria preponderent carpato-dunăreană şi nu balcanică a etnogenezei romneşti.
    ntr-adevăr, limba romnă prezintă, cum e şi firesc, numeroase asemănări cu celelalte limbi romanice: italiana, franceza, spaniola, etc. Există nsă şi trăsături care deosebesc limba romnă de limbile romanice apusene, căci ele s-au dezvoltat n arii geografice diferite.
    Pnă la sfrşitul secolului al XIX-lea , la sud de Dunăre, pe coasta Dalmaţiei, se vorbea o limbă romanică aparte: dalmata. Dacă poporul romn s-ar fi format la sud de Dunăre, n vecinătatea ariei de formare a limbii dalmate, ntre cele două limbi ar trebui să existe asemănări specifice, adică asemănări proprii numai lor şi diferite de limbile romanice apusene. Astfel de asemănări nu există nsă, ceea ce dovedeşte că romna s-a format departe de dalmată.    Elemente lexicale comune din limbile romnă şi albaneză, folosite de adepţii teoriei roesleriene pentru a afirma o geneză sud-dunăreană a romnilor, se explică mult mai firesc  prin substratul traco-dacic al celor două idiomuri. De altminteri, dacă romna s-ar fi format pe acelaşi teritoriu cu albaneza, rezultatul ar fi fost dialecte de aceleaşi limbi şi nicidecum două limbi complet diferite.
    Chiar şi cuvintele slave din limba romnă exclud partea vestică a Peninsulei Balcanice ca teritoriu de formare al poporului romn. Acest elemente lexicale aparţin graiului răsăritean al limbii sud-slave şi prezenţa lor n romnă trebuie explicată prin prezenţa acestor slavi pe teritoriul Romniei şi prin asimilarea lor de către autohtoni.
    Romnii sunt numiţi vlahi n cele dinti izvoare istorice care le atestă prezenţa la nordul Dunării. Vlah este un termen de origine germanică, prin care erau desemnate, n general, populaţiile latinofone sau romanice. n limba slavilor de sud, acest termen apare sub numele de vlah iar n limba slavilor de răsărit, sub forma de voloh. Formaţia sud-slavă a fost mprumutată de la bizantini (Blachos, citit Vlachos), iar n izvoarele medievale scrise n latineşte termenul apare sub forma de Blacus sau Vlachus. Faptul că slavii de răsărit numesc populaţia romanică de la nordul Dunării volohi şi nu vlahi dovedeşte că ei au cunoscut-o dintru nceput şi direct pe meleagurile respective, iar nu prin intermediul slavilor de sud. Dacă romnii ar fi imigrat din sud prin secolele IX-XII, aşa cum pretinde teoria roesleriană, slavii răsăriteni ar fi denumit acest popor, nou pentru ei, cu termenul slav prin care era desmnat n sudul Dunării, adică vlahi.
    Termenul vlah a fost folosit si de alte popoare pentru a-i desemna pe romni. Este de reţinut nsă că romnii nşişi s-au numit ntotdeauna pe sine numai cu termenul romni – rumni (de la latinescul Romanus), iar limba – romnească sau rumnească.
    Se ştie că limba romnească medievală cuprindea un mare număr de cuvinte de origine sud-dunăreană, o parte din ele păstrndu-se n limba romnă pnă astăzi. Cercetările lingvistice au stabilit că aceste cuvinte n-au pătruns n graiul autohtonilor nord-dunăreni dect ncepnd cu secolul al IX-lea. Acesta este motivul pentru care cuvintele respective n-au fost supuse anumitor modificări fonetice, aş cum s-a ntmplat şi cu termenii de origine latină. De aici rezultă că n perioada exercitării influenţelor sud-slave, aceste fenomene fonetice şi ncetează existenţa.
    Acţiunea lor făcuse nsă ca graiul daco-romanilor să se depărteze treptat de limba latină vorbită n epoca romană nct să poată fi considerat drept o latină aparte, o limbă romanică. Această limbă romanică, deosebită att de latină ct şi de romna evului mediu poate fi numită limbă strămoşească sau protoromnească; ea reprezintă cea dinti nfăţişare a limbii romne.
    ntruct influenţele sud-slave se exercită ncepnd cu secolul al IX-lea, rezultă că limba protoromnească este anterioară acestui moment istoric. Se poate afirma, pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice, istorice şi lingvistice că procesul complex al etnogenezei romneşti era n secolul al VIII-lea ncheiat. La aceeaşi concluzie se poate ajunge făcnd apel la antologiile pe care le oferă limbile romanice apusene, pentru care documentaţia ştiinţifică este mul mai bogată.
    Influenţele slave nu s-au exercitat asupra limbii latine populare vorbite n fosta Dacie traiană, ci asupra limbii protoromneşti. Aceste influenţe n-au modificat structura gramaticală a limbii protoromneşti, care cea latină; ele n-au făcut dect să-i mbogăţească fondul lexical, conferindu-i nfăţişarea pe care i-o cunoaştem din documentele şi din cronicile medievale. Cu alte cuvinte, influenţele slave s-au grefat pe o structură pre-existentă, mprejurare care demonstrează că elementul slav a jucat un rol secundar n raport cu elementele de bază dacic şi latin ale limbii romne.
    Evoluţia limbii romne n secolele IV-VI a fost relativ unitară pe ambele maluri ale Dunării, căci fluviul n-a constituit niciodată o barieră de netrecut. Adia n anul 602, o dată cu mare invazie slavo-avară n Peninsula Balcanică, unitatea romanităţii daco-moesice, căreia Dunărea i servea drept ax, s-a rupt. n aceste momente nsă, evoluţia latinei spre protoromnească a fost destul de avansată, ceea ce explică faptul că aromna, limba romanicilor din Peninsula Balcanică, nu este o limbă deosebită de limba romnă, ci este considerată un grai al acesteia.
    Poporul romn s-a format, ntr-un proces de lungă durată, ca un popor romanic, din romanitatea estică, datorită colonizării şi romanizării Daciei traiane. Naşterea poporului romn pe teritoriul patriei sal de astăzi a fost condiţionată de continuitatea de vieţuire a populaţiei latinofone şi după abandonarea administrativă a Daciei. Este sigur că la menţinerea şi la ntărirea romanităţii din Dacia au contribuit efectiv elementele romanizate din Moesia Inferioară (inclusiv Dobrogea), pe care Dunărea nu le despărţea de teritoriile de la nordul cursului său. Aşa cum spunea Nicolae Ceauşescu: „n luptele grele şi n convieţuirea comună, timp de secole, a dacilor şi a romanilor s-a plămădit un popor nou, care a păstrat şi dezvoltat nsuşirile şi virtuţile cele mai bune ale naintaţilor săi.”  


BIBLIOGRAFIE  



Nicolae Braga – Urbanismul Daciei romane – Editura Facla, Timişoara 1980
Nicolae Stoicescu – Continuitatea romnilor – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980
Izvoare şi marturii străine despre strămoşii poporului romn – Editura Academiei Republicii Socialiste Romnia, Bucureşti 1980
Prof. univ. dr. docent Titu Georgescu, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Sociale si Politice; prof. univ. dr. Gheorghe I. Ioniţă; conf. univ. dr. Ioan Scurtu lector univ. Ştefan Ciobanu – Probleme fundamentale ale istoriei Romniei – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti  1983
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica