referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Imperiul colonial

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Bazele imperiilor coloniale datau din secolul XV, când Columb a ajuns în cele doua Americi, iar portughezii au descoperit o ruta maritima.spre India. La fel cum au facut cu micile colonii din Asia, europenii au început cucerirea si colonizarea Lumii Noi. În secolul al XVIII-lea, America Centrala si de Sud erau împartite între Spania si Potugalia, iar Marea Britanie si Franta se luptau pentru stapânirea Americii de Nord, pâna când Marea Britanie a iesit victorioasa din Razboiul de Sapte Ani (1756-1763)...

Varianta Printabila 


1    IMPERIUL COLONIAL

Începută de Columb şi Vasco da Gama, expansiunea europeană a atins apogeul la sfârşitul secoluluui XIX, când marile puteri occidentale au creat imperii coloniale uriaşe, dominând întreaga lume.
De-a lungul istoriei au existat mai multe imperii, de la asirieni la imperiul european al lui Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Majoritatea acestora erau  relativ compacte, create prin expansiuni teritoriale în zonele învecinate. Imperiile coloniale ale principalelor puteri europene implicau dominaţia acestora asupra popoarelor îndepărtate, ne-europene. Imperiile cuprindeau aproape întreaga lume şi se bazau pe superioritatea economică şi tehnologică. Apogeul acestui proces, atins în secolul XIX este adesea denumit Epoca Imperialismului.
Bazele imperiilor coloniale datau din secolul XV, când Columb a ajuns în cele două Americi, iar portughezii au descoperit o rută maritimă.spre India. La fel cum au făcut cu micile colonii din Asia, europenii au început cucerirea şi colonizarea Lumii Noi. În secolul al XVIII-lea, America Centrală şi de Sud erau împărţite între Spania şi Potugalia, iar Marea Britanie şi Franţa se luptau pentru stăpânirea Americii de Nord, până când  Marea Britanie a ieşit victorioasă din Războiul de Şapte Ani (1756-1763).
“Primul Imperiu Britanic”  s-a destrămat atunci când coloniştii americani au respins conducerea britanică şi au fondat S.U.A. Această revoluţie a americanilor a demonstrat faptul că europenii stabiliţi aici erau imposibil de controlat de la aşa mari distanţe, decât dacă aceştia simţeau că guvernele de acasă acţionează în favoarea propriilor lor interese; şi chiar şi aşa , aceştia aveau să insiste să-şi câştige independenţa. Acest lucru s-a întâmplat la începutul secolului XIX, când coloniile spaniole şi portugheze din America s-au revoltat şi şi-au dobândit independenţa. Exemplul lor a fost urmat de britanici, care s-au hotărât să acorde guvernare proprie coloniilor Australia, Noua Zeelandă, zona de sud a Africii de Sud şi Canada , unde se stabiliseră foarte mulţi europeni. În mod surprinzător, dezvoltarea acestor state era în mare parte o consecinţă a condiţiilor mizerabile din Marea Britanie, care au făcut ca emigrarea spre coloniile americane să fie pentru milioane de oameni mai atrăgătoare decat viaţa pe pământurile lot natale.



APOGEUL IMPERIULUI
În 1815 britanicii posedau deja un imperiu imens de expansiune, în timp ce majoritatea rivalilor lor – spaniolii, portughezii şi olandezii – păreau să stagneze. Prin urmare în ultima fază a imperialismului european din secolul XIX, când cea mai mare parte a Asiei şi Africii a fost colonizată, Marea Britanie era în frunte. Cu toate acestea, vechea sa rivală, Franţa, a devenit şi ea extrem de activă şi au apărut şi câteva puteri coloniale noi.
În Asia, presiunile Marii Britanii asupra Indiei s-au intensificat, până când întregul sub-continent (Pakistanul, India şi Bangladeshul de azi) a fost supus direct sau indirect conducerii britanice. Până la Răscoala Indiană din1857, India era responsabilitatea Companiei India de Est, după care a fost preluată de Coroană. India a fost în curând privită ca  “Bijuteria Coroanei”, vastă şi exotică, în timp ce Armata Indiană a devenit expresia autorităţii şi prestigiului britanic în Orient.



COMERŢ ŞI POLITICĂ
Comerţul şi politica au dus la o continuă răspândire a influenţei britanice. Singapore a fost fondat în anul 1819, însă urmatoarea mişcare importantă a avut loc după o jumătate de secol, când Burma şi Malaya (astăzi Birmania, respectiv Malaezia) au fost cucerite după o serie de războaie şi tratate. Franţa a cucerit Indo-China (Vietnam, Cambodgia şi Laos), în mod asemănător. Expansiuni şi mai importante au fost înregistrate în Asia Centrală, de către ruşi, care au pătruns în Persia şi Afganistan. De vreme ce noile lor teritorii au fost încorporate în statul rus, formând o masă neîntreruptă de teritorii, era uşor de trecut cu vederea faptul că acestea erau, la urma urmei, colonii aflate sub stăpânirea ruşilor, nu doar pe timpul ţarilor, ci în perioada sovietică. Deoarece succesele ruşilor păreau  să pună în pericol India britanică, rivalitatea anglo-rusă a devenit foarte intensă la sfârşitul secolului XIX. Din aceasta cauză, state ca Persia, Afganistan şi Tibet aveau o independenţă fragilă, deşi cele două mari puteri au căzut în cele din urmă de acord asupra unei diviziuni în “sfere de influenţă”, în care fiecare dintre ele putea interveni, dacă interesele îi erau ameninţate. China, de asemenea, şi-a păstrat o independenţă nominală, deşi a fost obligată să cedeze teritorii Rusiei şi să-şi deschidă porturile pentru comerţul cu Occidentul, trebuind să facă concesii una după alta. Istoria Chinei din secolul XIX a fost presărată cu numeroase umilinţe, rezultate din Războiul Opuilui (1841-1842), când britanicii i-au silit pe chinezi să importe drogul, până la înfrângerea sa (1894-1895) de către Japonia, un stat asiatic, care reuşise să se adapteze mai bine la noile realităţi ale lumii moderne.
În Africa, ca şi în Asia, s-a înregistrat o activitate colonială redusă în prima jumătate a secolului XIX, deşi francezii începuseră cucerirea Algeriei în jurul anului 1830. În acea perioadă, mulţi britanici erau sceptici faţă de valoarea coloniilor, iar un scriitor devenit politician, Benjamin Disraeli, le-a calificat drept : “pietre de moară agăţate la gâturile noastre”. Mai, târziu, acesta şi-a schimbat părerea şi, în calitate de prim-ministru, a făcut din Marea Britanie cel mai mare acţionar al Canalului Suez (1875) şi, printr-un gest imperialistic extravagant, a proclamat-o pe Regina Victoria Împărăteasă a Indiei (1877). Însa abia dupa 1880 imperialismul a început să facă parte din conştiinţa britanică, popularizat prin povestirile şi poeziile lui Rudyard Kipling şi sărbătorit în stil mare în timpul celor două jubilee ale Reginei Victoria (1887 şi 1897).



1 AGITAŢIA PENTRU AFRICA
Acestea au coincis cu un ultim proces de colonizare, început în anii 1880 – “Cearta pentru Africa”. Majoritatea coloniilor înfiinţate înainte se aflau în zonele de coastă, însă acum exploratorii şi misionarii avansau spre interiorul continentului. Guvernele europene nu erau întotdeauna de acord cu asemenea expediţii, dar erau de multe ori convinse de administratorii imperialişti şi aventurieri, care întreprindeau aceste expediţii . Şi, având în vedere rivalităţile dintre puterile europene, expansiunea colonială a uneia dintre ele era suficientă pentru a le alarma şi a le activa şi pe celelalte, doar de dragul prestigiului.
Printe ultimii întemeietori de imperii s-au numărat Germania şi Italia. Italienii s-au cencentrat pe Cornul Africii, înfiinţând colonii în Eritreea şi Somalia. Încercările lor de cucerire a Etiopiei au eşuat, suferind o înfrângere umilitoare în bătălia de la Adowa (1896). Germanii, nerăbdători să-şi exercite noul statut de supunere, au înfiinţat coloniile din sud-vestul Africii, Tongo şi Kamerun (Africa de Vest) şi Africa de Est  germană (ţinutul Tanzania).
Acordurile anglo-germane din 1886 şi 1890 prevedeau împărţirea Africii de Est între aceste două mari puteri, britanicilor revenindu-le Kenya şi mai târziu Uganda. În ciuda divergenţelor, întreaga “Ceartă pentru Africa” s-a terminat fără izbucnirea unui război între marile puteri. Cele mai grave conflicte au avut loc între cele mai active state, Franţa şi Marea Britanie. Franţa a creat, cu un scop precis, un imperiu uriaş în Africa de Nord şi de Vest. Preocupată de alte probleme , Marea Britanie şi-a consolidat târziu poziţia în Africa de Vest, însă a reuşit  să ocupe Coasta de Aur (Ghana) şi Nigeria.
Între timp, Marea Britanie stabilise un protectorat asupra Egiptului (1882) şi, după mai multe împrejurări nefavorabile, a cucerit Sudanul (1897-1898). Aici, a avut loc o luptă anglo-franceză decisivă, la Fashoda, care a adus cele două ţări în prag de război, însă francezii s-au retras, abandonându-şi  ambiţiile de cucerire în Sudan.

DE LA CAPE LA CAIRO
Englezii înaintau spre nord, spre colonia Cape. Unul dintre cei mai înflăcăraţi imperialişti era milionarul în diamante Cecil Rhodes, primul ministru al coloniei Cape, îndemnat de o viziune despre o ruta continentală britanică între Cape şi Cairo. Rolul pe care l-a avut în expansiunea nordică a fost atât de important încât două colonii au fost denumite după numele său: Rhodesia de Nord (Zambia) şi Rhodesia de Sud (astăzi Zimbabwe). Teritoriul britanic a fost în cele din urmă limitat la două republici: Transvaal şi Statul Liber Orange, care fuseseră înfiinţate de descendenţi ai coloniştilor olandezi în Cape. În anii 1830, aceşti afrikaneri, sau buri, au preferat să se îndrepte spre interiorul continentului, decât să rămână sub conducere britanică. Neînţelegerile dintre ei şi englezi au început din nou, în special după ce s-a descoperit aur pe teritoriul lor, fapt ce a atras britanici şi alţi străini, căutători de aur. Conflictele dintre aceştia au culminat în Războiul Bur din 1899-1902, care s-a sfârşit cu anexarea statelor de afrikaneri.

CONTROLUL COMPANIILOR
Din secolul XVI, comerţul şi colonizarea au început să fie sprijinite frecvent de companii privilegiate – companii cărora li se acordase monopolul regal pentru a opera într-o anumită regiune. Organizaţii cum erau Compania India de Est britanică şi olandeză au stabilit avanposturi, au purtat războaie şi au condus teritorii întinse, uneori timp de secole, înainte ca autoritatea lor să fie înlocuită cu cea a guvernelor de acasă.
Acelaşi exemplu a fost urmat şi în Africa de Compania Britanică Africa de Sud a lui Cecil Rhodes, deşi guvernele de acasă tindeau să preia aici puterea, mult mai rapid ca în oricare altă parte. O excepţie scandaloasă a fost Asociaţia Internaţională a Congo-ului, recunoscut ca stat independent de marile puteri (1885), cu regele belgian Leopold ( nu al statului belgian), în calitate de proprietar al acestuia.
Repetatele crime şi exploatarea nemiloasă a companiilor autorizate de Leopold au fost în cele din urmă descoperite la începutul anilor 1900, iar în 1908 Congo a fost anexat de Belgia.
În anii 1900, “Cearta pentru Africa” aproape se terminase, însă mai rămăseseră câteva zone bogate: francezii au ocupat Marocul şi Mauritania, iar italienii au cucerit Tripoli (Libia). La pragul dintre secole a luat naştere cel mai tânăr imperiu colonial. În 1898, S.U.A. a înfrânt Spania, preluând conducerea asupra coloniilor acesteia, Filipine şi Puerto Rico, urmate în curând de Hawaii şi alte  insule din Pacific. Regiunea pe care fusese proiectat canalul Panama a intrat de asemenea în posesia americanilor, S.U.A devenind astfel “puterea supremă” în Emisfera Vestică.

CELE MAI PUTERNICE
Imperiile coloniale au fost iniţial create din mai multe motive, printre care rivalităţile între puteri, expansiunea planificată sau neplanificată prin implicarea în conflictele locale şi nevoia de a asigura materii prime şi pieţe de desfacere pentru produsele celor mai mari puteri. În spatele acestor motive se afla puterea Occidentului, evidenţiată prin produse de utilitate imediată şi invenţia mitralierei, în 1883, care a făcut, probabil, ca unele forme ale imperialismului să fie inevitabile.
Natura guvernării coloniale varia foarte mult de la o regiune la alta. Aceasta s-a întâmplat în special cu conducerea britanică, care se manifesta fie prin exercitarea unui control direct şi emiterea legilor (ca şi în cadrul  unei colonii ce aparţinea Coroanei), fie prin grade diferite de  “protecţie”, asigurată de un tratat, prin care conducătorul local accepta un consilier britanic. În secolul XIX puterile coloniale se considerau responsabile de aducerea civilizaţiei în regiunile îndepărtate  (“datoria albului”). Într-adevăr, în colonii au fost introduse căile ferate, medicamentele şi alte facilităţi, însă economia acestora era menită să aducă beneficii puterii guvernamentale decât să satisfacă nevoile locale, iar instruirea popoarelor supuse în vederea unei guvernări proprii a cunoscut un ritm atât de lent (cu majoritari) încât independenţa coloniilor era practic amânată la infinit. Consecinţa gravă a cuceririi coloniale este indicată de numărul mare de războaie şi rebeliuni, în timpul cărora băştinaşii făceau eforturi pentru a rezista sau a se elibera de sub dominaţia imperialistă.

REDESENAREA HĂRŢILOR
Între 1914-1918, Primul Război Mondial a dus la redesenarea vechilor hărţi coloniale, datorită faptului că Germania şi Turcia, fiind înfrânte, şi-au pierdut imperiile.
Cele două mari puteri, Anglia şi Franţa, erau principalii beneficiari ai noii lumi, dobândind noi teritorii (aşa-zise mandate, deţinute sub tutela Ligii Naţiunilor), în Africa şi Orientul Mijlociu. Şi, deşi dominioanele de albi ale Imperiului Britanic erau recunoscute ca partenere egale de către ţara-mamă, în multe alte privinţe, sistemul colonial părea să fie la fel de puternic ca întotdeauna.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica