referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Arta baroca

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

În secolul al XVII-lea, Italia a ramas o tara de prima importanta ca centru al ideilor si practicilor artistice si Roma, în mod deosebit, a atras pictori si sculptori din întreaga Europa. Curentele artistice care au luat nastere în Italia au continuat sa aiba rasunet international. Dupa renasterea târzie, în secolul al XVI-lea, a urmat manierismul, un curent artificial. Acest curent a tinut relativ putin si barocul dinamic care i-a succedat a durat de-a lungul secolului XVII si chiar XVIII, raspândindu-se în întreaga Europa catolica si chiar peste ocean, în America Latina...

Varianta Printabila 


1







BIBLIOGRAFIE: -Arborele lumii
                                                   -Dicţionar enciclopedic
                                                   -Manual de istoria artei.Renaşterea. Barocul. -Editura  
                                                    Meridiane, Bucureşti, 1985, autor George Oprescu                              










ARTA BAROCĂ




REFORMĂ ŞI REÎNNOIRE.    3
O FORŢĂ MAJORĂ.    4
STILUL DIRECT, PĂMÂNTEAN.    4
O ILUZIE.    5
GENIILE BAROCULUI.    5
INFLUENŢA BAROCĂ.    6



ARTA BAROCĂ

Plină de culoare şi dramatism, arta barocă a fost creată mai ales pentru a servi religiei. Ea trebuia să încânte şi să copleşească dar mai presus de orice să implice spectatorul în miracole, extaze şi momente ale triumfului creştinătăţii.
În secolul al XVII-lea, Italia a rămas o ţară de primă importanţă ca centru al ideilor şi practicilor artistice şi Roma, în mod deosebit, a atras pictori şi sculptori din întreaga Europă. Curentele artistice care au luat naştere în Italia au continuat să aibă răsunet internaţional. După renaşterea târzie, în secolul al XVI-lea, a urmat manierismul, un curent artificial. Acest curent a ţinut relativ puţin şi barocul dinamic care i-a succedat a durat de-a lungul secolului XVII şi chiar XVIII, răspândindu-se în întreaga Europă catolică şi chiar peste ocean, în America Latină.
Acest stil artistic s-a dezvoltat în Europa şi în ţările catolice, ca artă a Contrareformei în secolele XVI, XVII şi XVIII.

REFORMĂ ŞI REÎNNOIRE.

Arta barocă, cu toate că nu a fost exclusiv religioasă, a reflectat spiritul contra-reformei, din sânul bisericii catolice, care a reînsufleţit propria conştiinţă, în lupta împotriva protestantismului.
Dacă  elementul clasic în arta renascentistă tindea să fie echilibrat şi rece, menţinând o distantă emoţională între artă şi spectatori, barocul era imperios şi neliniştit, având tendinţe spre contemplare şi implicare a privitorului. În pictura lui Annibale Carraci (1560-1609) se simte un clasicism reînviat. Frescele lui, care au decorat Galeria Farnese din Roma, îşi datorau sursele de inspiraţie frescelor Capelei Sixtine, realizate de Michelangelo, cu toate că sunt departe de a crea o atmosferă sobră.
Barocul a fost un curent de dramatism intens atingând deseori efecte strălucitoare, prin combinarea picturii, sculpturii, arhitecturii şi muzicii, într-un singur spectacol. Acest gen de “teatru” este prezent în marea Biserică Sfântul Petru din Roma şi nu este o întâmplare faptul că epoca barocă a dat naştere unui nou tip de spectacol, opera.
În arhitectură, barocul a inclus toate elementele clasicismului, cum ar fi coloanele, frontoanele triunghiulare şi arcurile, dar s-a distins de clasicism printr-o trăsătură aparte şi anume dramatismul şi mişcarea create prin curbe dominante şi prin influenţarea reciprocă a maselor şi spaţiilor.
A apărut mai întâi în Italia (L. Bernini, F. Borromini, P. Dacartona), s-a răspândit apoi în Germania(fraţii Asam, J. L. von Hildebrandt, B. Neumann, J. Fischer von Erlach); în Spania capătă aspectul unei arte naţionale (stilul churrigueresc), formă sub care a fost ulterior introdusă în America Latină.
 În arhitectura Ţărilor Române, barocul apare în Moldova secolului XVII. Insinuat în decoraţia unor monumente de epocă brâncovenească, stilul baroc nu va afecta în mod evident expresia arhitecturii din Ţara Românească, în schimb, în varianta Constantinopolitană, va influenţa plastica monumentală din Moldova secolului XVIII. Transilvania a cunoscut în secolul XVIII o puternică afirmare a artelor plastice de stil baroc. În pictură el nu a pătruns decât în anume elemente de recuzită decorativă. Sculptura de stil baroc, ca şi pictura, are în Ţările Române o prezenţă discontinuă. În Ţara Românească, epoca brâncovenească şi secolul XVIII manifestă o evidentă atracţie pentru repertoriul înflorit al acestui stil, dar adaptându-l unei ordonanţe mai clare. Dintre artele decorative şi aplicate, cel mai mult a suportat influenţa stilului baroc argintăria.


1 În literatură, stilul baroc  se manifestă printr-o  viziune antitetică asupra lumii (viaţă şi moarte, timp şi eternitate, aparenţă şi iluzie), prin instabilitate, patetism, extravaganţă şi nelinişte; aduce o intrigă diversificată şi complicată, în stil dilatat, ornamentat excesiv, cu metafore surprinzătoare. Fixat în genere între sfârşitul sec.XVI şi prima jumătate a sec.XVIII, se regăseşte într-o serie de curente (eufuism, gongorism, conceptism, culteranism, marinism, rococo) la poeţii metafizici, în opera lui Lope de Vega, Fernando de Herrera, Garcilaso de Vega, Torquato Tasso.
În muzică, barocul este considerat ca o periodă intermediară între Renaştere şi Clasicism. Începe prin afirmarea monodiei acompaniate, în special în operele lui Monteverdi, atingând punctul culminant în creaţia instrumentală şi vocală a lui J.S. Bach.


O FORŢĂ MAJORĂ.

Caravaggio (1573-1610), primul mare pictor baroc italian, a fost un personaj neobişnuit de turbulent, într-o dispută permanentă cu poliţia. El a lucrat la Roma până în anul 1606 când şi-a înjunghiat adversarul dintr-o partidă de tenis şi a fost obligat să fugă din oraş. Ajungând în Malta, el a fost admis în Ordinul Sfântul Ioan dar s-a dezonorat din nou, implicându-se într-o altă bătaie. A fost arestat dar a reuşit să evadeze şi a fost urmărit prin Sicilia şi Italia de agenţii Ordinului. El era încă un evadat când a decedat din cauza unei febre la vârsta de 37 ani.


STILUL DIRECT, PĂMÂNTEAN.

Este destul de surprinzător că un asemenea om a pictat lucrări de o mare intensitate dramatică, accentuând momentul crucial al luării unei decizii în, de exemplu, Chemarea Sfântului Matei şi Convertirea lui Pavel. Mai neobişnuit este stilul direct, pământean.
Caravaggio a abandonat elementele simbolice care se găsesc în mod obişnuit în pictura religioasă, alegând, în locul acestora, decoruri obişnuite pentru episoadele extraordinare pe care le imortaliza. El a renunţat şi la pictarea unor personaje idealizate, atât de caracteristice tradiţiilor Clasicismului şi Renaşterii târzii. Zvonurile, conform cărora pictorul folosea ca modele ţărani şi prostituate, au reprezentat un motiv al proastei lui reputaţii. Astfel, Matei, culegătorul de texte biblice, este portretizat în Chemarea Sfântului Matei ca un contemporan al lui Caravaggio, luând în considerare exact confuzia creată în momentul în care personajul este chemat să devină discipolul lui Iisus. În Convertirea o mârţoagă obişnuită şi un bărbat istovit aşteaptă, în timp ce o izbucnire divină de lumină coboară asupra persecutorului Saul şi-l preschimbă în Apostolul Pavel.
În căutarea originalităţii, Cavaraggio a pictat direct după model, uimindu-i pe contemporanii obişnuiţi ca pictorii să-şi facă desene preparatorii foarte elaborate. Cea mai ciudată tehnică a pictorului a fost însă folosirea clarobscurului (chiaroscuro), a contrastului dintre lumini şi umbre. Prin alegerea personajelor plasate în conuri de lumină, în contrast cu planul îndepărtat întunecat, Caravaggio a creat capodopere de o forţă dramatică nemaiîntâlnită până la acea dată.
Chiar şi în decursul vieţii lui tumultuoase, “caravaggismul” s-a răspândit în lume. Destul de ciudat, el a reuşit să prindă rădăcini în Italia, cu toate că unul dintre succesorii italieni ai lui Caravaggio a fost Artemisia Gentileschi (1593-1652), prima femeie artist cunoscută. Printre francezii şi spaniolii caravaggişti au existat însă câteva personalităţi remarcabile. Marele pictor Rembrandt a fost şi el, la rândul lui, influenţat de compatrioţii care adoptaseră stilul maestrului italian.
Cel mai talentat contemporan italian al lui Caravaggio a fost Guideo Reni (1575-1642) însă cel mai mare pictor baroc a fost un flamand, pe nume Peter Paul Rubens (1577-1641) care, oricum, şi-a petrecut o mare parte a vieţii, studiind în Italia.


O ILUZIE.

În generaţia care a urmat, Guercino (1591-1666)şi Pietro da Cortona (1596-1669) au excelat într-o tehnică caracteristică stilului baroc: crearea de iluzii, adică pictau astfel încât spectatorul avea impresia că asistă la un eveniment real. Această tehnică nu era doar o problemă de reprezentare fotografică ci şi eliminarea cadrului, ceea ce lăsa impresia de real. Cel mai simplu mod de a crea o iluzie era ceea ce aparent părea să fie o uşă sau o fereastră, prin care se puteau observa diferite privelişti, dar care se dovedeau a fi doar picturi realizate pe un perete compact. Această metodă se numeşte trompe l’oeil (“păcăleşte ochiul”, în franceză). Cele mai spectaculoase exemple ale barocului sunt picturile realizate pe tavan create cu atâta măiestrie încât este aproape imposibil să remarci locul în care se termină pereţii; camera pare a fi deschisă spre cer şi creaturi înaripate se înalţă sau coboară, de obicei acompaniind un monarh glorificat sau vreo personalitate nobilă sau religioasă. Cerul albastru luminos şi creaturile care par să plutească generează optimism şi vitalitate, de fapt “mesajul” barocului.


GENIILE BAROCULUI.

Cel mai mare geniu al baroclui a fost Gianlorenzo Bernini (1598-1680), cunoscut mai ales ca sculptor, el fiind însă şi arhitect, pictor şi poet. Legenda spune că a compus o operă pentru care a scris textul, a compus muzica, a proiectat decorurile şi chiar a produs recuzita scenică. S-a născut la Napoli dar, încă din vremea copilăriei sale, tatăl, de meserie sculptor, s-a mutat la Roma, unde adolescentul Bernini şi-a găsit patronul în cardinalul Scipione Borghese şi a devenit faimos. Papa Urban VIII a devenit următorul patron al artistului, pe vremea când acesta avea doar 26 ani, şi în 1629 a fost numit arhitectul Bisericii Sfântul Petru, cea mai mare biserică din lumea creştină care s-a înălţat încet de-a lungul secolului. După aceasta el nu a mai privit înapoi; a lucrat aproape în exclusivitate în Roma şi multe dintre marile monumente şi simboluri ale oraşului i se datorează parţial sau chiar în totalitate.
Ca sculptor, Bernini a fost un virtuoz în pur stil baroc. Textura pielii personajelor sale şi a draperiilor sunt extraordinar de vii, deseori draperiile părând a adia în bătaia brizei. Spre deosebire de sculptorii care i-au precedat, operele maturităţii au fost create cu intenţia vădită de a fi privite dintr-un singur unghi (nu de jur-împrejur), fiind plasate, de obicei, într-un aranjament arhitectural din care ies la iveală către spectatori. După cum se obişnuia des în acea perioadă, artistul vroia să-şi implice privitorul în mod direct, emoţional, ceea ce era imposibil de realizat dacă îl lăsa să se plimbe nestingherit în jurul operelor sale.
Dintre lucrările de mari proporţii ale lui Bernini din interiorul Bisericii Sfântul Petru cea mai impresionantă piesă este Baldachinul, un baldachin imens (29 m. înălţime) poleit cu bronz înălţat deasupra locului unde se presupune că ar fi îngropaţi Sfântul Petru şi Sfântul Pavel. Coloanele sale răsucite simbolizează continuitatea creştinismului, sugerând întoarcerea în timp, via Constantinopole până la anticul Templu al lui Solomon din Ierusalim; ele sunt însă caracteristice barocului care se juca cu conceptele clasice, severe ale coloanelor, de dragul noutăţii şi al efectelor spectaculoase. Sculpturile şi suprasculptura de deasupra baldachinului, el însuşi baldachinul cu ciucurii din bronz sunt realizate în aşa fel încât totul să pară abundent – îl definesc drept cel mai extraordinar monument al barocului.
Există puţine privelişti care se ridică la nivelul de grandoare pură al celor două colonade construite de Bernini pe laturile pieţei ovale din faţa Bisericii Sfântul Petru din Roma. Însuşi Bernini declara că cele două colonade erau ca braţele materne ale bisericii “care-i îmbrăţişează pe catolici pentru a le întări crezurile”. Printre alte lucrări celebre ale lui Bernini mai putem aminti Fântâna celor patru râuri din piaţa Novena întruchipând patru personaje grandioase. Ele reprezentau ceea ce se credea atunci a fi cele mai mari fluvii din lume (Dunărea, Nilul, Gangele şi Rio Plata), fiecare erau aranjate în jurul unui obelisc antic, care se înălţa deasupra lor.
La început pietrele sculptate, palmierii şi plantele fântânii erau colorate. Pictarea sculpturilor sau utilizarea materialelor colorate a fost o altă inovaţie a lui Bernini (cu toate că ea fusese anticipată de către grecii antici)şi una care se menţinea în cadrul baroc, acea de a atinge un maxim al grandorii şi de a crea efectul iluziilor. Culori îndrăzneţe şi efecte de lumină sunt folosite şi în Capela Cornaro, care adăposteşte Extazul Sfintei Tereza realizată de Bernini, probabil încununarea carierei sale ca sculptor.
În Fântâna celor patru râuri statuia care reprezintă Nilul are faţa acoperită – se presupunea că pentru a nu privi faţada Bisericii Sf. Agnese proiectată de Francesco Borromini (1599-1667). Povestea nu este adevărată dar ne dezvăluie câte ceva despre rivalitatrea dintre aceştia. Borromini era, prin naştere, de o condiţie mult mai umilă şi lucra ca pietrar chiar şi după sosirea la Roma, la 20 ani. El a devenit asistentul şef al lui Bernini înainte de a izbândi pe cont propriu şi a deveni cel mai original sculptor al barocului italian. Borromini a fost un geniu greu de stăpânit, care şi-a şocat contemporanii cu neortodoxismul său, creând clădiri cu linii ondulate şi un simţ al spaţiului şi al mişcării, asemănând cu nişte sculpturi uriaşe. Printre capodoperele lui sunt bisericile San Ivo şi San Carlo alle Quattro Fontane, ambele din Roma.


INFLUENŢA BAROCĂ.

Barocul a reprezentat un curent catolic şi al sudului cu o influenţă pronunţată în Flandra şi un impact mai mic în restul Europei de nord. În Franţa flamboiantul barocului nu a fost utilizat în scopuri religioase, ci pentru a glorifica monarhia absolută a Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea. În orice caz, tradiţiile clasicismului şi spiritul restrictiv erau încă foarte puternice în Franţa şi nici chiar grandiosul palat al lui Ludovic de la Versailles nu a fost construit într-un stil pur baroc. Această trăsătură era şi mai evidentă în Anglia protestantă unde Sir Cristopher Wren şi succesorii lui au învăţat multe de la modelele lor de pe continent dar au păstrat o cale de mijloc, o combinaţie între baroc şi clasic.
Stilul baroc a fost utilizat până în secolul al XVIII-lea în mod deosebit în Germania şi în Austria. Mănăstiri şi biserici superbe au fost construite de Jacob Prandtauer (1660-1726), J,B, Fischer von Erlach (1656-1723), Johann Balthasar Neumann (1687-1753) şi alţii. Interioarele sunt decorate cu tencuielei albe, strălucitoare, culori pastelate şi care dau imresia generală de aerat şi de delicateţe care crează o mare diferenţă faţă de barocul italian. Atmosfera acestor locuri este de fapt, mai apropiată de stilul contemporan rococo, din Franţa, care era identificat cu grandoarea şi ambiţiile unei epoci trecute.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica