1 decembrie 1918, proclamarea marii uniri nationale
Categoria: Referat
Istorie
Descriere:
De la 1 decembrie 1918 - ziua în care s-a vestit lumii, prin hotarârea
Adunarii Nationale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub
sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I - si pâna în timpul de fata,
fiecare cetatean al României întrgite a avut prilej sa asculte ori sa
citeasca diferite lamuriri cu privire la felul cum s-a înfaptuit Unirea
aceasta si la temeiurile care îi garanteaza trainicia... |
|
|
1
1 decembrie 1918, proclamarea Marii Uniri Naţionale
De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub
sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – şi până în timpul de faţă,
fiecare cetăţean al României întrgite a avut prilej să asculte ori să
citească diferite lămuriri cu privire la felul cum s-a înfăptuit Unirea
aceasta şi la temeiurile care îi garantează trăinicia.
Nu erau însa şi nu sunt toate lămuririle izvorâte dintr-o cunoştinţă
deplina a împrejurărilor, nici dintr-o neprihănită iubire a adevărului
istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales străinii care nu au văzut din
capul locului cu ochi buni întregirea României, urmăresc scopul de a
înfăţişa Unirea aceasta în aşa fel încât să trezească în sufletul celor
slabi de înger îndoială, spunând că ea nu ar putea să fie trainică sau
că nu ar fi izbânda neîndoielnică a vredniciei neamului românesc.
Se întâmplă să auzim câteodată astfel de păreri nu numai din partea
străinilor, cu gânduri potrivnice, ci şi din partea unor români care –
deşi socotiţi ca oameni de ispravă şi buni patrioţi – nu-şi vor fi luat
osteneala să cugete mai îndelung şi mai pătrunzător, înainte de a fi
rostit păreri puţin lămurite cu privire la temeiurile Unirii
naţional-politice a tuturor românilor.
Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie
înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului
românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o
alcătuire întâmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri.
Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvârşit niciodată împotriva
românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpânire ungurească,
austriacă sau rusească, stăpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit să
se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi
croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de
putere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană.
De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna – potrivit
adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de
ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a
izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă „ sărăcia şi
nevoile şi neamul" (M. Eminescu–„ScrisoareaIII"),rămânând împotriva,
tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea
mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman
de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.
Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit
ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi nezguduite
în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului
român şi în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufleteşti
întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi
datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor şi
aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea
morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure
toate celelalte temeiuri.
Să cercetăm, pe rând, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de
sprijinul adus de fiecare în parte şi toate laolaltă pentru a întări
clădirea de unire naţional-politică a românilor.
În vara anului 1914, după ce arhiducele Francisc Ferdinand,
moştenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, împreună cu
soţia sa Sofia de Chotek, de către studentul sârb Gavril Prinkipo, a
izbucnit războiul cel mare, zis războiul mondial. Sufletul românilor
subjugaţi din Transilvania, Bucovina şi Basarabia se zbătea cumplit
între temeri grele şi frumoase nădejdi de izbăvire. Mulţi erau
îngroziţi de gândul că vor fi siliţi să lupte sub steaguri străine,
împotriva fraţilor de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Se mângâiau
însă cu nădejdea că nu vor putea fi spulberate în deşert toate jertfele
şi suferinţele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va răscumpăra, în
sfârşit, întreg neamul românesc din jugul robiei de veacuri.
În mintea şi inima tuturor încolţise presimţirea că războiul acesta va
face să răsară şi pentru ei soarele dreptăţii. Celor încinşi în
hora de moarte a înfricoşatului război le venea câte un cuvânt de
îmbărbătare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în
ziarul „Neamul Românesc": „Să fiţi voioşi aceia, care în strigăte de
comandă străină sub steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică
în măsura, în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele vostru
tânăr. El se ridică tot mai înalt, tot mai larg, săltat în sus şi
răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a puterii voastre, care se
stânge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda puterilor lumii, sub
acest steag pe care în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi
înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună!".
Regele Carol, ca domnitor constituţional, a ţinut să cunoască în
împrejurările grele de atunci părerea celor mai încercaţi sfetnici ai
săi, pe care i-a chemat într-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data
de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-român
care, în articolul 2, spunea lămurit: „Dacă România ar fi atacată, fără
vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligată a-i da în
timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă
Austro-Ungaria ar fi atacată în împrejurări asemănătoare din vreo parte
a statelor vecine cu România, obligaţia de a sări în ajutor se va
prezenta imediat pentru aceasta din urma". Din cuprinsul acestui
articol se vedea că România nu putea fi îndatorată la nici un fel de
ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese
atacată din nici o parte, ci ea pornise la atac împotriva Serbiei.
La 4/17 august 1916 tratatul de alianţă între România, de o parte,
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia. De altă parte, a fost semnat.
Prin acest tratat România se lega să atace Austro-Ungaria; Puterile
Aliate în „Înţelegerea cordială" garantau în schimb integritatea
teritorială a Regatului Român, recunoscându-i totodată dreptul să-şi
alipească, la sfârşitul războiului, toate ţinuturile locuite de români
din cuprinsul Monarhiei austro-ungare şi făgăduind să nu încheie pace
separată, nici pace generală decât împreună şi în acelaşi timp.
Cu 10 zile în urmă, în consiliul de Coroană, prezidat de Regele
Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august 1916, şeful guvernului Ion I. C.
Brătianu propunea ca România să declare război Austro-Ungariei, arătând
că are datoria morală să facă pasul acesta, chiar dacă s-ar întâmpla să
rămână învinsă.
După astfel de pregătiri şi de hotărâri, în ziua de 15/28 august 1916 a
început războiul pentru dezrobirea românilor subjugaţi. Nespus de grea
a fost situaţia armatei române, chiar de la început slab sprijinită,
iar mai târziu trădată de ruşi, împinsă la lupte inegale pe frontul de
sud împotriva bulgarilor aliaţi cu germanii şi cu turcii, pe cel de
nord împotriva maghiarilor, austriecilor şi germanilor, iar la sfârşit
pe frontul de răsărit împotriva ruşilor.
Trei luni de zile au luptat vitejeşte, înaintând cu repeziciune
uimitoare în Transilvania şi în Banat. După înfrângerile de la
Turtucaia, Sibiu şi Neajlov, a fost însă nevoită a se retrage spre
Moldova, lăsând capitala şi doua treimi din pământul ţării sub ocupaţia
duşmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, ţara şi poporul,
fără nici o cruţare. Se împliniseră 317 ani de când oştenii lui Mihai
Viteazul, porniţi pe aceeaşi cale a dezrobirii, încununară la început
cu biruinţe fulgerătoare înaintarea pe care o pândea la scurtă trecere
de vreme înfrângerea de la Mirăslău şi uciderea eroului pe câmpia de la
Turda. De astă dată, însă cursul istoriei avea să fie tocmai
dimpotrivă: pomenitele înfrângeri ale armatei române, asupra căreia
tăbărâseră cele mai oţelite divizii germane, austro-maghiare, bulgare
şi turceşti, urmau să fie preschimbate, în timpul celor trei ani de
suferinţă şi de jertfe nepregetate ale războiului, într-o strălucită
izbândă, dintr-odată cu biruinţa hotărâtoare a Marilor Aliaţi asupra
Puterilor Centrale.
Regele Ferdinand a rămas neclintit în vârtejul celor mai grele
încercări, fără a fi şovăit o clipă şi fără a-i fi părut rău de pasul
făcut pentru întregirea naţional-politică a României. Răposatul
membru al Academiei franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile
sale câteva cuvinte pline de înţeles, auzite din însuşi glasul Regelui
Ferdinand. Aceste cuvinte sunt vrednice de amintit, fiindcă ele dau
putinţa să se înţeleagă lupta cumplită a unui suflet, care se
destăinuia destul de rar. „În trista dimineaţă – scrie de Flers – când
trupele austro-germane, victorioase pe Argeş, intrau în Bucureşti, îl
revăd pe Regele Ferdinand în pragul primăriei din Buzău cum se
îndreaptă spre unul din ofiţerii noştri şi-l aud: << Colonele, ai
să te întâlneşti cu generalul Berthlot? >> Da, Sire! - <<
Ei bine! Spune-i, te rog, că nu regret nimic şi că încrederea mea
rămâne neschimbată!>> - Cele mai grozave nenorociri: înfrângerea,
molima şi foametea nu izbutiră să doboare hotărârea Regelui, nici să-i
insufle vreo părere de rău.
- Vedeţi, binevoi regele să-mi spună, în cele mai triste zile, oricât
ar fi de grele încercările pe care le îndurăm, tot ce am făcut –
auziţi-mă bine – aş face din nou. Stătusem pe gânduri întâi, nu zărisem
o vreme care era adevărata, graua mea datorie, dar când m-am convins că
România, fiind de rasă şi de chemare latină, îşi are locul alături de
Puterile Înţelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul permanent
istoric trebuia s-o aşeze lângă aceste popoare, că ne nesocotind
această chemare, ea ar deveni din nou ceea ce fusese timp îndelungat,
vasală altei puteri şi că ar renunţa la ceea ce constituie mai presus
de toate mândria şi nobleţea unei ţări, independenţa ei – atunci am
găsit un mare sprijin, fiindcă vedeam cu siguranţă drumul de urmat.
Germanii spun: Germania mai presus de toate… Eu, am zis: Datoria mea
mai presus de toate!…"
Astfel a vorbit şi a lucrat Regele Ferdinand, izbutind atât în cursul
războiului, cât şi în alte împrejurări zbucimate, la toate răspântiile
mari ale vieţii, să pună datoria sa de Suveran mai presus de orice altă
socotinţă. Aceasta va face ca personalitatea lui să trăiască în
amintirea poporului român înfăşurată în aureola unui mucenic al
datoriei. Credinţa creştină din care izvorăşte porunca împlinirii
datoriei în orice împrejurare, cu orice jertfe – este trăsătura de
căpetenie pentru întreaga făptură sufletească a Regelui Ferdinand.
Aceasta l-a îndemnat să nu dea nici o clipă uitării făgăduinţa ce
făcuse la sfârşitul lui septembrie 1914 înaintea Reprezentanţei
naţionale că va fi bun român. Şi tot în credinţa aceasta, de care era
străbătută înţelepciunea lui regală a aflat izvorul tăriei nebiruite,
care l-a ajutat să se învingă adeseori pe sine, ca să poată învinge la
vreme de nevoie şi pe alţii, oricât de puternici şi numeroşi
duşmanii-ar fi fost aceşti alţii lui sau ţării, pentru a cărei
întregire n-a stat la îndoială să aducă întreagă jertfa fiinţei sale
sufleteşti.
Armata înfrângerii din toamna anului 1916 s-a schimbat în armata
biruinţei din vara anului următor, când un martor nepărtinitor ca
generalul Monkéwitz, şeful statului major al Armatei a IV-a ruseşti,
putea face mărturisirea că armata română reorganizată era însufleţită
de un măreţ avânt războinic, ofiţeri şi soldaţi aşteptând cu nerăbdare
bătălia, spre a se răzbuna de înfrângerile din 1916 şi spre a dezrobi
teritoriul cotropit.
Opera de refacere a armatei române s-a încheiat cu cea dintâi
manifestarea unităţii naţionale depline, când prizonierii transilvăneni
şi bucovineni din prinsoarea rusească, înrolaţi în batalioane de
voluntari, sosiră Iaşi spre a se înfrăţi cu trupele române şi a porni
împreună la luptă eroică.
Cu toate nenorocirile din toamna şi iarna anului 1916, sufletul
mulţimii şi-a păstrat neatinsă puterea şi curăţenia. Şi în retragerea
din Moldova, ca şi pe câmpul de bătălie, ostaşul român a dat dovada
celei mai neînfricate împotriviri, fiind în stare să îndure cu
seninătate toate lipsurile, să înfrunte orice primejdie, fără a se
revolta, ca tovarăşul său rus, contra celor din adăpostul cartierelor,
pe care se mulţumea doar sa-i atingă cu pleasna ironiei în formă de
cântec: „Noi suferim amputaţii / Iar ei iau decoraţii…".
Cinstea şi patriotismul soldaţilor simpli a fost în stare să
zădărnicească urmările trădării săvârşite de colonelul Sturza, care să
fie primite în gărzile din Transilvania, dar i s-a răspuns că sub steag
românesc nu este loc pentru trădători.
Pentru primăvara anului 1917 fusese plănuită ofensiva contra Puterilor
Centrale pe întreg frontul ruso-român. Izbucnirea revoluţiei ruseşti,
în martie, a zădărnicit însă împlinirea acestui plan de la care armata
română, refăcută, aştepta cu nezdruncinată încredere în puterile sale,
victoria hotărâtoare. Situaţia ce i s-a creat prin trădarea,
recunoscută oficial, a armatei ruseşti era fără asemănare în istoria
războaielor. Cu toate aceste, românii au luptat cu vitejie uimitoare,
atât în ofensiva victorioasă de la Mărăşti, cât şi în defensiva
neuitată de la Mărăşeşti şi Oituz, în vreme ce ruşii, demoralizaţi,
părăseau frontul, uneori pornind chiar la atacuri pe furiş contra
foştilor tovarăşi de luptă.
La Mărăşti, armata română, care trecuse timp de 11 luni prin o mulţime
de lovituri grele, s-a ridicat deodată la culmea vitejiei,
măsurându-se cu cele mai solide trupe din lume, necontenit biruitoare
până atunci, şi izbutind a le înfrânge şi pune pe fugă, cum nu au mai
fost fugărite trupele germane în nici un punct al teatrului de luptă,
în cursul războiului mondial.
În seara zilei de 6 august 1917, când ruşii la Mărăşeşti părăseau
frontul, înspăimântaţi de violentul atac al trupelor feldmarşalului
prusac Mackensen, pe podul Siretului de la Costeşti se întâlneau cu
românii, hotărâţi la suprema jertfă pentru a smulge biruinţa. Fără a se
lăsa o clipă măcar abătuţi de spaima retragerii ruseşti, ei alergau
spre front şi, ca să poată sosi mai repede în linia de foc, se văzură
nevoiţi a-şi face cu mitraliera loc printre ruşii care fugeau în
neorânduială. Astfel s-a întâmplat că bătălia pe care germanii o
începuseră la Mărăşeşti împotriva ruşilor, o sfârşiseră pe acelaşi
front într-o dramatică încăierare cu românii. Generalul german von
Morgen arată în memoriile sale că „împotrivirea românilor a fost
neobişnuit de dârză şi s-a arătat prin 61 de contraatacuri în cursul
celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta,
care au pricinuit germanilor pierderi foarte grele". Iar Hans Carossa
scrie în amintirile sale de război: „Ai noştri vorbesc cu admiraţie de
dispreţul de moarte cu care luptă românii: ori de câte ori se
pregăteşte un atac, soldaţii se reped ca nebunii".
Campania din vara anului 1917, cu durata ei de 50 de zile, a adus
numeroase dovezi de simţul de jertfă şi datorie al armatei române care,
luptând în împrejurări şi cu mijloace deopotrivă, nu erau întru nimic
mai prejos decât oricare armată. Pe frontul din Moldova a căzut şi
eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu (3 septembrie 1917) şi profesorul
de istorie, bucovineanul Ioan Grămadă, străpuns de două gloanţe în
bătălia de la Cireşoaia (9 – 11 septembrie).
Procesul de destrămare al armatei ruseşti nu a mai putut fi oprit după
izbucnirea revoluţiei bolşevice de la Petrograd, cu dualitatea
Lenin-Trotzki în frunte (7 noiembrie 1917). Ostilităţile fură
întrerupte pe frontul Siretului, ca şi pe celelalte fronturi ale
ruşilor. Generalul Scerbacew se văzu silit să încheie armistiţiul de la
Focşani – salutat cu bucurie de trupele austro-germane, primit însă cu
mânie de armata română, nevoită să lase armele „nu înfrântă de duşmani,
ci trădată de aliaţi".
Întinsul imperiu al Romanovilor, clădit cu sabia şi menţinut cu cnutul,
începuse a se risipi în bucăţi. În Basarabia, Sfatul Ţării, alcătuit
din 84 de români şi 36 de reprezentanţi ai minorităţilor etnice, a
proclamat, la 15 decembrie 1917, Republica democratică moldovenească.
Opera de naţionalizare culturală a Basarabiei a fost ajutată de
ardelenii şi bucovinenii pribegi – „adevăraţi misionari ai românismului
peste Prut, unde, la 24 ianuarie 1918, s-a proclamat Republica
moldovenească independentă. Cu trei zile mai târziu armata română,
chemată în Basarabia s-o apere contra bolşevicilor, a intrat în
Chişinău şi, după câteva ciocniri, a izbutit a curăţa provincia aceasta
de resturile armatei ruseşti, ajungând până la începutul lui martie să
ia în primire şi Cetatea Albă.
Bucovina s-a unit cu România la 28 noiembrie. Regele Ferdinand s-a
întors cu întreaga-i suită la Bucureşti în ziua de 1 decembrie, când
românii din Transilvania şi Banat proclamau, cu nespusă însufleţire, în
Adunarea Naţională de la Alba Iulia, unirea pe veci cu patria mamă.
Italianul Mazzini prorocise românilor, încă dinainte de 1848, că nu vor
izbuti să-şi cucerească neatârnarea, libertatea şi dreptatea, decât
după ce vor fi căzut ţarul Rusiei şi împăratul Austriei.
1
Sfârşitul războiului mondial a adus împrejurările de neapărată
trebuinţă pentru împlinirea prorociei lui Iosif Mazzini mai presus de
cele mai îndrăzneţe speranţe ce ar fi putut nutri Regele Ferdinand în
clipa când România şi-a început războiul de întregire naţională.
Proclamaţia regală nu putea să amintească atunci nici un singur cuvânt
despre Basarabia îngenuncheată sub stăpânirea ţarului rusesc. Scopul
războiului era hotărât numai în aceste cuvinte: „să scăpăm de sub
stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile
Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci". Sprijinindu-şi
România, în acest război de întregire naţională, acţiunea diplomatică
şi militară pe alianţa ce se încheiase cu Franţa, Anglia, Italia şi
Rusia, era firesc să-şi aibă ca scop mărturisit numai dezrobirea
provinciilor româneşti înglobate în veacurile al XVII – lea şi al XVIII
– lea sub pajura cu două capete al monarhiei habsburgice. Chiar
speranţa recâştigării lor ajunsese, cum am văzut, aproape cu
desăvârşire întunecată de biruinţele armatelor austro-germane, gata să
dicteze României o pace umilitoare ori să-i îmbie ca ultim loc de
adăpost faimosul „triunghi al morţii" între râurile Siret şi Prut
în
regiunea dintre Iaşi, Vaslui şi Huşi.
Atunci, în una din clipele de cea mai grea cumpănă din istoria
românilor, după ce s-a prăbuşit ţarismul rusesc (1917), începu să
mijească de la răsărit cea dintâi rază a soarelui dreptăţii: desfacerea
Basarabiei din cătuşele ţariste, spre a se organiza mai întâi ca
republică democratică moldovenească, apoi ca republică neatârnată, după
care a urmat hotărârea de la 27 martie (9 aprilie)1918 prin care Sfatul
Ţării din Chişinău „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam,
pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor",
a declarat că Basarabia se uneşte pentru totdeauna „cu mama sa
România", de care fusese dezlipită fără voia ei într-un timp când
capetele încoronate se credeau în drept să dispună de soarta ţărilor şi
a popoarelor care nu le aparţineau. În textul acestei declaraţii erau
cuprinse şi câteva condiţii, asupra cărora Sfatul Ţării a revenit,
declarând după unirea Bucovinei şi a Transilvaniei, că renunţă la ele
„fiind încredinţat că în România tuturor românilor regimul curat
democratic este asigurat" (27 noiembrie – 10 decembrie 1918). Sfatul
coloniştilor germani din Basarabia s-a declarat la fel pentru unirea cu
România (7 martie 1919).
Prăbuşindu-se revoluţia din octombrie 1918 şi monarhia austro-ungară,
li s-a dat românilor din Bucovina, ca şi celor din Transilvania şi
Banat putinţă să-şi rostească şi ei cuvântul, arătând, în temeiul
drepturilor de proprie hotărâre, cum vor să fie organizate şi cârmuite
în viitor provinciile locuite de dânşii. Voinţa lor de viaţă laolaltă,
sub o singură stăpânire naţională s-a rostit măreţ prin Congresul
general al Bucovinei care, s-a întrunit în sala sinodală a palatului
metropolitan din Cernăuţi la 15 – 28 noiembrie şi „întrupând suprema
putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale" a hotărât
„Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare
până la Cermuş, Colaciu şi Nistru cu regatul României". În aceeaşi zi,
s-a rostit şi Sfatul naţional al germanilor din Bucovina pentru unirea
acestei provincii cu România.
În ce priveşte pe transilvănenii şi bănăţenii rămaşi în cuprinsul
graniţelor Ungariei, în cursul războiului sub stare de asediu, ei nu
aveau putinţa să-şi rostească liber gândul de unire cu fraţii de
peste
Carpaţi. Dar cei ce au pornit în pribegie, adăpostindu-se în Regatul
României, au luat o parte hotărâtoare la adâncirea unei mişcări
sufleteşti prielnice ideii de libertate şi unitate naţională a tuturor
românilor. Simţind primejdia cel aşteaptă contele Ştefan Tisza, fiind
ministru-preşedinte al guvernului de la Budapesta, a stors l a
începutul anului 1917 câtorva arhierei şi intelectuali români
mărturisirea mincinoasă că transilvănenii şi bănăţenii nu vor să fie
eliberaţi de sub jugul austro-ungar. Dar aceste declaraţii nu au avut
nici o valoare politica deoarece au izvorât din spaima unor suflete
nelămurite şi care nu au fost împuternicite să facă astfel de
mărturisiri politice în numele poporului. Trebuie să menţionăm totuşi
faptul că deşi se aflau sub control poliţienesc, ameninţaţi cu
deportarea sau privarea de libertate câţiva cărturari români au avut
curajul să nu-şi dea semnătura când le-a fost prezentat textul
declaraţiei comandate de contele Tisza.
Cei rămaşi acasă nemaifiind în stare a-şi arăta liber voinţa, în numele
lor a înţeles a se rosti, chiar în cursul războiului, mulţimea
prizonierilor ardeleni şi bănăţeni concentraţi în marea tabără rusească
de la Darniţa. Aici au redactat un memoriu pe care l-au trimis
birourilor de presă ruseşti, franceze, engleze, italiene şi române,
mărturisind în cuvinte răspicate convingerea că în cadrul monarhiei
austro-ungare orice păreri, orice legi, orice garanţii – nu pot fi
socotite decât ca nişte simple minciuni, menite să fie călcate în
picioare a doua zi.
La sfârşitul războiului mondial, redobândindu-şi factorii de conducere
politică ai românilor din Transilvania şi Banat libertatea de rostire
şi acţiune, au putut să-şi spună şi ei cuvântul potrivit cu dorinţa din
tabăra de la Darniţa şi care era intr-adevăr dorinţa milioanelor de
suflete româneşti dintre Tisa şi Carpaţi. Comitetul naţional al
românilor din Transilvania şi Banat, întrunit l a Oradea Mare, în ziua
de 12 octombrie 1918, prin condeiul iscusit al lui Vasile Goldiş a
făcut o încheiere, arătând că numai recunoaşte parlamentului şi
guvernului din Budapesta dreptul să reprezinte naţiunea română şi
cerând pe seama acesteia drepturile nestrămutate şi de neînstrăinat la
viaţa naţională deplină. Această încheiere a fost înaintată
parlamentului ungar de către Alexandru Vaida, la 18 octombrie, după ce,
cu o zi înainte, contele Tisza rostise cuvântul de prohodire: am
pierdut războiul – cuvânt despre care prezentatorul încheierii de la
Oradea spunea că ar fi ajutat cauzei româneşti mai mult decât ar fi
putut sa-i ajute ei (autorii încheierii) prin lupte de zeci de ani.
„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească", întrunită la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1
decembrie st. n.) 1918, a decretat „Unirea acestor români şi a tuturor
teritoriilor locuite de dânşii cu România". Punctul de căpetenie al
Adunării de la Alba Iulia a fost cuvântarea măiastră a lui Vasile
Goldiş, care a înfăţişat temeiurile istorice şi politice ale acestei
hotărâri epocale. Din fiecare frază a clasicului discurs se simte
ritmul grăbit al vremii, pornirea năvalnică a sufletelor doritoare să
vâslească spre limanul mântuirii. Motivarea istorică este mai concisă,
mai sintetică, dar în acelaşi timp cuprinzătoare, fiindcă nu se
mărgineşte a îmbrăţişa numai trecutul Transilvaniei, cum făcea Simion
Bărnuţiu în discursul său din 1848, ci priveşte interesele totalităţii
neamului românesc, încercând să le aducă în legătură cu istoria lumii:
„Naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi sub
dominaţiuni răzleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopcierea cu
fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip
parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei umane". Când încopcierea
pierdută fu regăsită iarăşi, „conştiinţa naţională săvârşi la 1859
Unirea Principatelor Române sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar
sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor, la 1877,
scutură şi cele din urmă zale ale lanţului, care lega România de
Constantinopol şi, la 10 mai 1881, Carol de Hohenzolern aşeză pe capul
său coroana de Rege al României libere şi independente". Această
privire istorică duce numai la încheierea politică: „Naţiunile trebuie
liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria,
Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl
recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de
veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei
sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei
naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească…". Bătrânul Gheorghe Pop
de Băseşti, la vârsta de 83 de ani, a avut fericirea să prezideze
Adunarea de la Alba Iulia, rostind la sfârşitul ei cuvintele biblice
ale dreptului Simion: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace,
căci văzură ochii mei mântuirea neamului românesc!"
Spre deosebire de Congresul general al Bucovinei, care se mulţumise a
proclama „Unirea necondiţionată", Adunarea de la Alba Iulia a mai
adăugat câteva „principii fundamentale la alcătuirea noului stat
român", principii cuprinse în 6 puncte, despre rostul şi însemnătatea
cărora s-au format în cursul timpului multe păreri greşite.
S-a făcut
încercarea de a le înfăţişa ca puncte dintr-un pretins program de
partid.
Împotriva acestei încercări a protestat însuşi autorul care,
publicându-şi mai târziu discursul, însoţit de câteva „adnotaţiuni",
spune lămurit că „nu s-a dat prin hotărârea de la Alba Iulia un program
politic de partid, ci s-a tâlcuit noua evanghelie a civilizaţiei umane…
Nu este aici un program, ci este o doctrină, o concepţie de Stat, un
ideal… Cei iniţiaţi în studiul ştiinţelor sociale vor găsi lesne
documentarea acestui ideal al civilizaţiei. Deci răspunderea istorică
şi politică pentru hotărârea de la Alba Iulia n-o are vreun partid
politic, ci o are înaintea tuturor autorul, care s-a simţit alături de
sufletul poporului român, cu adevărat iubitor de dreptate şi de
libertate. Punctul 1 din art. III, acel cu libertate naţională pentru
toate popoarelor este transcris aproape textual din broşura aceluiaşi
autor, tipărită la Arad în anul 1912, în limba maghiară, despre
Problema naţionalităţii. Am propovăduit aceste credinţe, când făceam
parte dintr-un neam asuprit, nu le-am renegat şi nu le reneg nici acum,
când cu ajutorul lui Dumnezeu fac parte dintr-o naţiune stăpânitoare
asupra sa în statul său propriu" (V. Goldiş, Discursuri, Bucureşti,
1928, pp.24-25).
Dându-şi seama de urmările politice ale hotărârii de la Alba Iulia,
saşii din Transilvania au hotărât la Mediaş pe data de 8 ianuarie 1919
să se considere membrii ai „imperiului român". La fel au făcut şi
şvabii din Banat care, întrunindu-se la Timişoara în ziua de 10 august
1919.
Astfel s-a desfăşurat procesul de izbăvire a Transilvaniei şi Banatului
de sub cârmuirea străină, deodată cu acela de prăbuşire a monarhiei
habsburgice, luând parte amândouă aceste procese împreună la
îndeplinirea unei porunci istorice, care nu mai putea fi întârziată
prin piedici nefireşti.
Dintre toate manifestările „suveranităţii naţionale", fărâmiţate prin
graniţele nedrepte ale împărăţiilor prăbuşite, cea mai măreaţă a fost,
fără îndoială, Adunarea de la Alba Iulia, nu numai prin covârşitoarea
mulţime care a luat parte la ea, dar şi prin însufleţirea şi prin
demnitatea cetăţenească a celor ce aduceau acum la matca României
întrgite partea cea mai de preţ a Daciei lui Traian, pământul şi
poporul care prin vitregiile soartei a fost ţinut timp mai îndelungat
în lanţurile cârmuirilor străine şi împiedicat a-şi urma cursul firesc
al unei dezvoltări nestingherite, în cadrele aceleiaşi organizaţii
politice cu restul neamului.
Basarabia mitropolitul Gavriil Bănulescu şi a darnicului boier Vasile
Stroescu aducea, pe lângă mântuirea suferinţelor de 106 ani sub
cârmuirea muscălească, bogăţia lanurilor întinse şi adâncimea
sufletului pornit spre credinţă, care în straturile ţărăneşti s-a putut
păstra mai ferit de înrâuriri străine decât în cele orăşeneşti.
Bucovina Hurmuzăcheştilor şi a lui Silvestru Morariu aducea îndărăt,
prin hotărârea sa de unire necondiţionată, la coroana de oţel a
României un „diamant din stema lui Ştefan cel Mare", după nimeritul
cuvânt al lui Mihail Eminescu. Iar Transilvania lui Gheorghe Lazăr,
Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu, împreună cu Banatul lui
Eftimie Murgu veneau să încoroneze, prin însufleţita hotărâre de la
Alba Iulia, cu răsplata dreptăţii nemuritoare, luptele şi suferinţele
de veacuri ale unei naţiuni martirizate, în stare să înfrunte în o mie
de ani de primejdii fără a-şi pierde nădejdea într-o viitoare izbăvire,
pe care o aşteaptă de unde i-a şi sosit: de la fraţii de peste Carpaţi!
România liberă se obişnuiseră de multă vreme transilvănenii şi
bănăţenii s-o cinstească şi iubească în taina sufletului lor ca pe un
pământ al făgăduinţei, spre care se îndreptau toate nădejdile lor de
libertate şi de progres.
De aceea, bucuria de care a fost cuprins atunci, la sfârşitul anului
1918, sufletul poporului român se rostea în cele mai mişcătoare feluri,
în toate ţinuturile, în toate centrele culturale şi chiar în toate
satele româneşti. Un soare nou li se părea tuturor că a răsărit în
iarna aceea aspră, pe orizontul vieţii lor sufleteşti. Şi nu găseau
cuvinte să-şi arate îndeajuns mulţumirea şi recunoştinţa faţă de
gloriosul ei comandant Ferdinand Dezrobitorul, faţă de Regina Maria şi
întreaga dinastie. În avântul dinastiei. În avântul bucuriei, o ţărancă
de pe valea Hârtibaciului chiuia, dănţuia în piaţa Sibiului, frânturi
de versuri plăsmuite în clipa aceea şi dintre care unele nu erau
lipsite de subînţelesuri politice, ca de pildă: „Vai, săracii unguri /
Se uită ca taurii, / Că regina-i ca o floare / Unguru' de ciudă moare…".
La 14 decembrie a fost înaintată hotărârea de la Alba Iulia Regelui
Ferdinand, care rostea cu mulţumire deplină următoarele cuvinte: „În
frumoasa sa cuvântare, d-l Goldiş a spus astăzi că Unirea tuturor
românilor era o necesitate istorică. Această necesitate a fost
înţeleasă de toţi oamenii cu inimă patriotică de dincoace şi de dincolo
de Carpaţi, de la Nistru până la Tisa. Dar… evoluţia istorică avea
nevoie de instrumente. Dumnezeu, care a ocrotit necontenit în cursul
veacurilor poporul românesc, i-a dat bărbaţi care au ţinut sub
stindardul ideii naţionale, lor le-a dăruit suflet românesc, le-a
întărit mintea şi le-a oţelit braţul ca să ducă barca românismului prin
toate vitejiile vremurilor până la limanul dorit, unde după atâtea
trude şi suferinţe culegem roadele binemeritate ale unei lupte de
veacuri. Azi, când vedem… săvârşită clădirea măreaţă ce Mihai Viteazul
începuse… aduc prinosul meu de recunoştinţă tuturor acelor care în
toate colţurile unde sună dulcele grai românesc au pus sufletul şi
puterile lor în slujba idealului naţional. După Basarabia, după
Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Transilvania cu
ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această
ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de Unire. Putem
privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice… Ele sunt
cimentate prin credinţa nestrămutată a unui şir întreg de generaţii de
apostoli ai idealului naţional, ele sunt şi sfinţite prin sângele
vitejilor mei ostaşi, care au luptat şi au murit pentru Unire…".
Dar foştii cârmuitori străini nu se puteau împăca cu noile stări
politice făurite în temeiul dreptului de autodeterminare, prin
hotărârile de unire de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia, Mediaş şi
Timişoara. Înfuriaţi de pierderea unor teritorii, pe care se
obişnuiseră a le stoarce fără milă, mulţi dintre ei s-au dedat la
cruzimi înfiorătoare, omorând cu nemiluita fiinţe nevinovate, cum a
fost împuşcat preotul Opriş (din judeţul Turda) în clipa când ieşea de
la biserică, ţăranul Ioan Arion în drum spre Adunarea din Alba Iulia,
preoţii Cornel Popescu şi Cornel Leucuţa din judeţul Aradului, avocaţii
Ioan Ciordaş Şi N. Bolcaş – îngropaţi de vii -, basarabenii Murafa şi
Mateevici, precum şi mulţimea ţăranilor de la Beliş (Iosikafalva, azi
Bălceşti, aproape de Huedin, judeţul Cluj), unde moşia latifundiarului
Urmaczi (care s-a sinucis la Budapesta în 1936) au fost arşi pe rug
peste 40 de ţărani români.
Regele Ferdinand înţelegea greutatea stării în care ajunsese România,
împresurată de bolşevici şi la răsărit pe graniţa Nistrului, şi la apus
de-a lungul Tisei. De aceea îşi arăta în cuvinte lămurite părerea că,
dacă nu va fi împotrivirea armatei române destul de puternică, fiinţa
Europei întregi va fi ameninţată.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|