referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Dacii - o civilizatie infloritoare

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Spatiul Carpato-Danubiano-Pontic se caracterizeaza printr-o armonie si simetrie rara cât si printr-o unitate unica, toate astea regasindu-se in spiritul armatei daco-gete. Caracteristicile fizico-geografice au avut o însemnatate aparte pentru organizarea militara si modul de ducere a razboaielor, toate actiunile de lupta, din antichitatea si pâna azi. Dacii fiind mai aproape de natura, au recurs la natura pentru a le da mijloacele de a-si mari puterile si de a micsora pe cele ale inamicului...

Varianta Printabila 


1
Dacii – o civilizaţie înfloritoare

Sub casele si grajdurile ţăranilor din Munţii Orăştiei se ascunde o civilizaţie veche de 10.000 de ani .
Despre civilizaţiile egipteana, mayasa, incasa sau azteca a auzit toata lumea. Atlase geografice, filme documentare sau artistice, toate vorbesc despre aceste civilizaţii megalitice, misterioase, autoare ale unor realizări tehnice si ştiinţifice care ne mira si astăzi. Crezi ca daca ai ajunge in Egipt sau in Peru ai înţelege cum au fost construite piramidele sau ai reuşi sa descifrezi in laborator compoziţia stâlpilor si a sferelor din fier care nu ruginesc de mii de ani, deşi se afla la discreţia vântului si a ploilor. Cine crede ca are soluţia acestor enigme nu trebuie sa parcurgă mii de kilometri pentru a-si verifica teoriile. Munţii Orăştiei sunt mult mai aproape si acolo, deşi pare incredibil sau exagerat, se afla vestigiile unei civilizaţii la fel de fascinante: civilizaţia dacica.
Dacii îşi zideau munţii
Când spui daci, spui Sarmizegetusa. Iar când spui Sarmizegetusa, te gândeşti la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cetăţile Blidaru sau Costeşti. Se vorbeşte mai puţin despre adevărata capitala a Daciei, Sarmizegetusa Regia (aflata la doar 40 km de Ulpia), creata in totalitate de populaţia trăitoare pe aceste meleaguri. Dacii nu au fost numai "cei mai viteji si mai drepţi dintre traci". Ei au fost in primul rând constructori desăvârşiţi, astronomi, siderurgişti, experţi in strategie militară. Sarmisegetuza Regia nu este o singura cetate, ci un colos, alcătuit din sute de cetăţi, răspândite pe 5000 de kilometri pătraţi. Până la o altitudine de 2050 de m, intervenţia umană este prezentă în mod compact. Una dintre mărturiile istorice spune că dacii îşi zideau munţii. Poate că aceasta afirmaţie a stârnit zâmbete sau a fost considerată, în cel mai bun caz, un eufemism. Arheologii şi geodezii care fac cercetări în Munţii Orăştiei au găsit însa dovezi care confirmă vechile scrieri. "Toţi munţii din jurul Sarmisegetuzei sunt terasaţi, iar versanţii sunt zidiţi. Pe toate crestele, văile, versanţii au fost descoperite pietre fasonate, cu o greutate de aproximativ 3 tone. Cetăţile sunt aparate de ziduri circulare, de sus până jos. Daca in cazul piramidelor egiptene s-a ajuns la concluzia ca pietrele erau transportate cu ajutorul unor sisteme de bile si ridicate cu scripeţi, pentru daci teoria nu este valabila. Rămâne un mister transportarea blocurilor imense de piatra până in vârful munţilor, cantitatea de materiale fiind superioara celei folosite la piramidele egiptene", spune ing. gral. div. (r) Vasile Dragomir, vechi cercetător al zonei. Calendarul dacic rivalizează cu cel de la Stonehenge
Urmele de activitate industriala dovedesc ca dacii erau si foarte buni prelucrători de metale. De pe toate culmile au fost scoase la lumina lingouri, forje, cleşti pentru manipularea fierului in foc, furnale, lentile de fier. Putini ştiu ca Muntele Bătrâna este cel mai înalt vârf din România, nu din punct de vedere geografic, ci geofizic. Măsurătorile gravitaţionale au arătat ca datorita nucleului extrem de dur, constituit din minereuri de fier, acest munte este cel mai înalt de pe teritoriul tarii noastre. Sa fie o întâmplare ca aici aveau dacii cea mai mare mina de fier si cele mai importante depozite de minereuri? Dacii erau si astronomi foarte pricepuţi. Ei au făcut măsurători pe stele, utilizând coordonate orare, si nu coordonate orizontale, aproape de nivelul marii, aşa cum se proceda in mod obişnuit, de exemplu la egipteni. Exista si un calendar dacic, poate nu la fel de impunător ca si cel construit la Stonehenge, dar incredibil de precis. Precizia lui demonstrează, in egala măsura, cunoştinţele deosebite de matematica, astronomie si in special de geometrie pe care le aveau dacii. Dacii au conceput Sarmisegetuza ca pe un centru vital, destinat unei rezistente totale. Nu îmbini perfect construcţiile civile cu cele militare, nu zideşti munţii, nu construieşti drumuri, sisteme de alimentare cu apa si de drenare a zonei, ca sa le părăseşti la primul atac. Modelul dacic de apărare completa, utilizarea avantajelor oferite de teren, războiul de uzura, toate au contribuit la încetinirea înaintării romanilor. Marelui Imperiu Roman, care se întindea pe trei continente, i-au trebuit 5 ani ca sa treacă de "sălbaticii" din Carpaţi.
O civilizaţie unica, veche de 10.000 de ani
Poate ca dacii au fost ajutaţi de Zalmoxe, căruia i-au ridicat numeroase sanctuare, dreptunghiulare, circulare, mai mari si mai impunătoare decât cele construite de alte civilizaţii pentru zeii lor. Adânc îngropate de timp, încep sa iasă la suprafaţa, luându-i prin surprindere astăzi pe ţăranii care si-au construit deasupra lor case sau grajduri. Poate i-au ajutat si uriaşii despre care poveştile păstrate până la noi relatează ca ar fi trăit pe aceste teritorii. "Nu sunt arheolog sau istoric, ci geodez. Totuşi am curajul sa afirm, după cercetările făcute in Munţii Orăştiei ca civilizaţia existenta pe teritoriile noastre, veche de aproximativ 10.000 de ani, este cu adevărat unica. Vestigii ale civilizaţiei romane se afla si in alte tari, deci nu pe acestea trebuie sa le punem in valoare. Păcat ca nu se acorda atenţia necesara Sarmisegetuzei Regia, care este cu adevărat numai a noastră", afirma Vasile Dragomir. Sarmisegetuza Regia aşteaptă sa fie redescoperita
"Poate ar trebui sa studiem mai atent legendele care spun ca unele civilizaţii megalitice îşi au originea pe pământurile noastre. Germanii, de exemplu, au făcut cercetări si spun ca strămoşii lor ar fi venit din Dacia", este de părere Vasile Dragomir. Acolo, in Munţii Orăştiei, unde satele sunt răsfirate, cu case "atârnate" de versanţi, Sarmisegetuza aşteaptă sa o redescoperim. Aşteaptă sa se facă si despre ea filme, sa-si etaleze enigmele, sa fie vizitata si admirata. Ne aşteaptă sa ne descifram originile, sa fim mândri de ea si de noi.
ARMATA
Organizarea si modul de lupta al armatei geto-dace au fot determinate de cadrul geografic, demografic si spiritual al poporului dac. Condiţionarea evoluţiei organismului militar, bazat pe aceşti factori, constituie o legitate universala si valabila in toate timpurile.
     Spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic se caracterizează printr-o armonie si simetrie rara cât si printr-o unitate unica, toate astea regăsindu-se in spiritul armatei daco-gete. Caracteristicile fizico-geografice  au avut o însemnătate aparte pentru organizarea militară si modul de ducere a războaielor, toate acţiunile de lupta, din antichitatea si până azi. Dacii fiind mai aproape de natura, au recurs la natura pentru a le da mijloacele  de a-si mari puterile si de a micşora pe cele ale inamicului.
   CADRUL NATURAL
Câmpul de acţiuni al armatei geto-dace ,aria geografica locuita de ei, este identica cu zona lor de etnogeneza, zona in care s-a dezvoltat societatea autohtona, de la triburile comunei primitive si până la statul dac centralizat si mai departe până la noi, vădeşte o permanenta legătura cu  pământul devenit vatra stramoseasca. Astfel toate bătăliile lumii geto-daco-românesti sunt definite cu aceleaşi repere: Carpatii, Dunărea, Marea Neagra. Faptul ca oastea daca nu a luptat intr-un spaţiu "neutru" sau străin, ci pe solul genezei sale, fiindu-i permanent aliat in lungile si grele confruntări cu armate străine, de regula mai numeroase si mai dotate, a avut o însemnătate  cardinala in balanţa raportului de forte si in deznodământul bătăliilor. Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregătire in vederea  apărării, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea si aducerea lui in stare funcţionala ceruta de  necesitatea rezistentei in fata primejdiilor externe. Primele celule ale acestui sistem au apărut atunci când fiecare familie si mai târziu fiecare trib au pus bazele aşezărilor întărite si au creat fortificaţii de refugiu.
    SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICATII
MUNTII –rolului sistemului muntos  in istoria daco-românilor i s-a consacrat o întreaga literatura, ale cărei aprecieri sintetizează adevărul istoric potrivit căruia istoria noastră este strâns legata de munţi, de Carpaţi, care au rolul de coloana vertebrala. Munţii sunt sâmburele  geografic al spaţiului daco-get si fac temelia, sprijinul, apărarea, adăpostul, frumuseţea, mândria  dacilor si din ei si-a tras  neamul românesc legendele, vigoarea si poezia. Posadele dacice sau salba de batalii date in cetatea carpatina reprezintă cele mai de impresionante pagini de epopee istorica.
DUNAREA—De când se pomenesc ei dacii, si noi românii, Dunărea a fost "râul părinte" care a văzut pe ambele sale maluri, din valea panonica si până la delta sa, unul si acelaşi neam. Acest curs de apa denumit fie Donaris, fie Danubiu, fie Istru sau mai târziu Dunărea, a făcut parte organica din viata geto-dacilor constituind un brâu protector, un aliniament greu de depasit si uşor de aparat. Dunărea a avut permanent o mare însemnătate militară strategica fiind graniţa si bariera de apărare sau cale de penetrare pe văile ei, a numeroase expediţii militare, tarmurile ei, nu odată, constituind teatru unor războaie crâncene. In organizarea apărării geto-dacii au apelat permanent la brâul de ape ce a închis Dacia.
PADURILE—Reprezentând cam 80% din suprafaţa Daciei, pădurile au constituit un factor important in stabilirea formelor de organizare militară cât si in ducerea operaţiunilor de lupta. Existenta masiva a pădurilor a impus constituirea unor formaţiuni suple si manevrabile, uşor fracţionare si lesne de reintrunit in raport cu evoluţia situaţiei strategice si tactice. Natura si extinderea pădurilor au compartimentat direcţiile strategice de pătrundere si pe cele de interzis de către armata geto-daca, uşurând in mod deosebit gruparea forţelor si mijloacelor proprii. Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor in lupta, ca spaţiu de manevra discret si baze de riposta ofensiva executate prin surprindere in flancurile si spatele inamicului, precum si locuri favorabile organizării ambuscadelor.  Facilitata de păduri, hartuirea a capatat un statut de permanenta in practica militară locala, limitând spaţiul de manevra al armatelor invadatoare. Pădurea favoriza lupta de apărare si permitea atacul brusc si nu in ultimul rând asigura, in caz de necesitate retragerea. Majoritatea bătăliilor dacilor s-au dat la adăpostul pădurii si cu ajutorul ei.
MAREA NEAGRA---Existenta ieşirii la  Marea Neagra a determinat manifestarea unor preocupări ce vizau construirea si utilizarea unor mijloace adecvate, care sa permită  controlul si apărarea litoralului maritim.
Apariţia fenomenului militar în spaţiul românesc
  Arheologia este în măsura astăzi sa atace existenta principalelor etape ale procesului evolutiv al umanitarii si în spaţiul etnogenetic românesc de la începuturile, databile cu cca 2 200 000 de ani în urma, pe baza resturilor fosile si a uneltelor-arme descoperite în Valea lui Grauceanu-Bugiulesti (comuna Tetoiu, jud. Vâlcea) român la sfârşitul vechii epoci a pietrei cioplite (cca 10. 000 î. e. n. ) prin: resturi umane si animale, unelte-arme aparţinând "culturii de prund" descoperite pe văile Dârjovului, Dâmbovnicului, Argesului, la Ciuperceni (Turnu Magurele), etc.; marturii ale "civilizaţiei" musteriene, furnizate de peşterile de la Ohaba-Ponor; Cioclovina, Baia de Fier, Ripiceni-Izvor, Cheia, Nandru, etc.; urme ale locuirii permanente ale teraselor râurilor si, ca emoţionante marturii ale unor înclinaţii artistice legate de principala ocupaţie - vânătoarea, picturile rupestre din peşterile de la Baia de Fier, Vaidei (jud. Gorj), Pescari (jud. Caras-Severin), Limanu (jud. Constanta), Cuciulat (jud. Sibiu) sau din defileele Polovragi si Sohodol. Confruntarea permanenta a oamenilor cu lumea animalelor care le furniza cea mai mare parte a hranei si care reprezenta totodată principalul pericol, le-a stimulat continuu imaginaţia în direcţia perfectionarii uneltelor-arme (pentru împuns, lovit, tăiat si răzuit), din piatra, lemn, os sau corn si a perfectionarii, prin repetare rituala, a unor tehnici si metode de vânătoare care, în epocile următoare, vor pune treptat bazele "artei militare" a oamenilor neolitici si a purtătorilor civilizaţiei bronzului si fierului. Moştenite din practica vânătoarei, utilizarea terenului, îndeosebi muntos si împădurit, arta deplasării în ascuns, a mascării, urmăririi, încercuirii, atragerii în ambuscada si a atacului prin surprindere, transmise din generaţie în generaţie, se vor preface în timp, ca o dovada în plus a continuitatii oamenilor locului, în procedee si principii tactice de lupta.
Tranziţia spre epoca pietrei şlefuite (10. 000 - 5. 500 î. e. n. ), marcând începutul procesului de sedentarizare a comunitatilor umane prin trecerea de la stadiul de vânător si culegător ocazional la acela de recoltator, pescar "specializat" si crescător de animale a generat, o data cu apariţia unui surplus de produse, de unelte-arme diversificate, tipologic incluzând ca noutate propulsorul si arcul cu sageti si de obiecte de podoaba, de cult sau de marcare a importantei indivizilor (susceptibile de a fi însuşite), ca noua forma de activitate umana, conflictele armate. Arheologic, pot fi sugerate primele ciocniri intercomunitare, în diferite zone ale spaţiului românesc si, cu certitudine identificat, "războiul" local de la Schela Cladovei (Drobeta-Turnu Severin) unde un grup prădalnic a fost surprins în ambuscada si nimicit de arcaşii localnici cu aproape 6. 000 de ani î. e. n. "Revoluţia neolitica" (5. 500-2. 500/2. 200 î. e. n. ) înfăptuita în cadrul marilor culturi Cris-Starcevo, Turdas-Vinca, Dudesti, Boian, Hamangia, Cucuteni, Gumelnita, etc., atesta deja existenta, ca îndepartati înaintaşi ai noştri în spaţiul etnogenetic românesc, a unor oameni harnici si pricepuţi care, în timp, învatasera sa prefacă stepele sau câmpurile mlastinoase si codrii seculari în ogoare, sa dea suflet lemnului, lutului si pietrei, sa supună vietatile pământului si forta apei, sa smulgă muntelui metalele din care încep sa-si făurească uneltele, podoabele si armele.
Perfecţionarea uneltelor si armelor a atras după sine saltul demografic, extinderea terenurilor locuite si cultivate, o prima mare diviziune a muncii în secolele de trecere spre epoca metalelor (împartirea pe comunitati de agricultori si pastori, în funcţie de activitatea productiva dominanta), apariţia unor specializări în mestesugurile torsului si ţesutului, olăritului, fauraritului si construcţiilor, a cultului organizat si a diferenţierii sociale, în condiţiile păstrării proprietarii colective asupra mijloacelor de producţie, prin creşterea importantei categoriilor sacerdotale si războinice, însărcinate de comunitatile care le întreţineau cu organizarea muncii, a relaţiilor cu lumea divinitatilor protectoare si a apărării. Asezarilor ridicate încă din epoca precedenta în locuri întărite natural (promontorii, insule, etc. ) încep sa li se adauge elemente de fortificaţie, santuri adânci de 6-8 metri, late de român la 12 metri, valuri de pământ cu palisade ca la Magurele (Bucureşti), Radovanu (jud. Calarasi), Vidra (jud. Giurgiu); în paralel apar si incinte fortificate de refugiu, ca aceea de la Magurele - "Movila Filipescu", prefaţând viitoarele acropole. Cu patru milenii în urma prin cimentarea tuturor trăsăturilor populaţiei pe care preistoria le-a văzut zămislindu-se în spaţiul carpato-balcano-pontic, odată cu trecerea la epoca bronzului (2200/2000 - 1200/1150 î. e. n. ), a marilor culturi cu inventar complex de unelte si arme din metal (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare, Noua, etc. ), s-a afirmat, ca purtător al unei civilizaţii unitare, marele grup etnic al primilor noştri stramosi direcţi pe care istoria scrisa i-a consemnat sub numele de traci. Ei sunt aceia care, prin cele peste 100 de neamuri atestate de poemele homerice, de literatura greaca sau de "părintele istoriei", Herodot, ne conferă dreptul sa afirmam ca în acest pământ, scăldat de valurile Dunării si ale Marii Negre, vegheat de "coroana" Munţilor Carpaţi, avem - potrivit expresiei lui Nicolae Iorga - cel puţin "rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria si aceasta este puterea noastră!".
Sunt cuvinte care ilustrează o realitate subliniata de numeroşi oameni de stiinta ai veacului nostru - aceea ca "poporul român este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului; într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa /"/ fie ca este vorba de traci /"/, de geţi sau de daci, locuitorii pământului românesc au rămas aceiaşi din epoca neolitica - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam".
Apariţia si dezvoltarea armatei geto-dace
        Formele de organizare ,care sunt de regula greu de surprins arheologic fidel, se desprind lesne, daca se recurge la informaţii si date referitoare la modul cum a fost conceputa  si realizata apărarea perimetrului locuit de comunitatile umane inca de la început.
ORGANIZAREA MILITARA A COMUNITATILOR MICI
Factorul militar  in zona carato-danubiana a apărut ca o componenta a modului in care omul isi alegea vatra de locuire in aşa fel incit aceasta sa ii asigure condiţii de existenta cit si de apărare a comunitatii respective. In acest scop au fost locuite cu preponderenta acele zone in care insasi natura lor oferea oamenilor avantaje eventual aceasta amplificând potenţialul defensiv, cel mai adesea prin santuri. In aceasta perioada de început a civilizaţiei locale nu existau instituţii ostasesti propriu-zise, oamenii munceau si trăiau in comun, bucurându-se de aceleaşi drepturi si îndatoriri, fara o categorie speciala care sa îndeplinească si o slujba militară, uneltele servindu-le adesea si de arme. Ca oameni ai pământului, autohtonii au trecut de timpuriu la construcţia de asezari de diferite tipuri, de la simple sate si mici asezari rurale situate lângă ape, in vai, până la unele centre mai dense situate pe inaltimi greu accesibile.
ORGANIZAREA MILITARA DE TIP TRIBAL—
Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de tarani care aveau ca preocupare principala agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural dar politic erau impartiti in numeroase clanuri autonome, fapt care si-a pus amprenta si pe organizarea militară. Primele organizări militare au fost înfăptuite in perioada in care triburile daco-gete se constituiau pe baza înrudirii. Fiecare trib alcătuia un organism ostasesc, formând un gen de unitate independenta cu un efectiv variabil in funcţie de numărul populaţiei din care se compunea, cu deosebire din numărul celor in stare sa poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate (trib) era compusa din cetele familiilor si satelor apartinatoare, fiind comandate de capii acestora si veghea de regula la apărarea perimetrului teritorial care ii aparţinea. Conducerea militară era asigurata de un sef, care era in acelaşi timp si unul din cei mai buni luptători, el bucurandu-se de o autoritate aparte. Atunci când forţele mai multor triburi se uneau ocazional sef devenea cel mai apreciat de masa populaţiei, întotdeauna cel care întrunea calitati organizatorice de excepţie si insusiri militare deosebite. Organizarea militară de tip tribal si îndeosebi amenajările genistice făcute au avut o însemnătate deosebita pentru întreaga existenta  si lupta a poporului geto-dac. Tipologic si tehnic, fortificaţiile care serveau in acţiunile de apărare pe caile de acces spre incinta asezarilor, s-au constituit intr-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat si perfecţionat astfel incit pe timpul lui Burebista întregul areal dac era împânzit de  multe secole, de asezari întărite.
ORGANIZAREA MILITARA PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI-
Organizarea militară si-a lărgit considerabil cadrele odată cu trecerea la o noua etapa de dezvoltare politico - economica si administrativa odată cu unificarea triburilor. Strângerea legăturilor economice si militare intre triburi a dus la formarea unei constiinte etnice si lingvistice largi creând premisele formarii statului dac. Interesele comune si necesitatea apărării organizate la nivel mai mare apropie comunitatile intre ele, creează condiţiile colaborării, pregătind astfel uniunile mai mari conduse de un sef ales care avea atribuţiuni politice, sociale, juridice, economice si mai ales militare. Tipologic ,uniunile de triburi au fost constituite pe baza înrudirii de sange. Ele erau conduse unitar de un sef ales si cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exacta a perimetrului de convietuire, luandu-se in considerare si posibilitatile de apărare, hotarele fiind alese de regula pe cele mai importante obstacole naturale.
 Funcţiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor asezari si crearea unui comandament central din care face parte seful militar (basileus, rex) al comunitatii care dispune de structuri militare proprii si de garnizoane de cetati. Aceşti basilei  erau din rândul nobililor si cu cit aduceau si puteau susţine mai mulţi ostaşi cu atat erau mai respectaţi. Devine clara intenţia de a transmite urmaşilor direcţi aceste prerogative punandu-se astfel bazele unor dinastii locale. Ca urmare directa a acestui fapt se formează o aristocraţie militară din rândul căreia se constituie un corp de comanda. Fiecare trib isi avea seful sau militar care dispunea de efective proprii care acţionau ca o unitate ce in timpul luptelor de regula nu se fracţiona. El dispunea de un corp de comanda din rândul cărora se stabileau şefii de cete ,ai cetatilor si lucrărilor de fortificaţii. In caz de necesitate, forţele  triburilor erau întrunite sub conducerea unui sef suprem iar şefii triburilor alcătuiau un stat-major ad-hoc. Aceşti şefi de rangul doi veneau la puterea militară centrala cu cetele triburilor din care proveneau, ale căror efective erau variabile in raport cu forta economica si demografica a fiecare zone. Instrucţia si pregătirea pentru lupta se desfasurau la triburile respective dar unele exerciţii aveau loc pe scara mai mare si adesea direct in locurile in care comunitatea avea de aparat ceva. In timpul acestor exerciţii se punea accent pe  invadarea modului de folosire a lucrărilor de apărare, pe utilizarea mijloacelor de lupta de la catapulte si baliste pana la arc si lance. La aceste exerciţii luau parte toata populaţia capabila a purta arme, tinandu-se seama ca lupta se desfasura de regula din spatele fortificaţiilor prin aruncarea de sageti, lănci, pietre si suliţe iar in cazul ca inamicul reuşea sa pătrundă in incinta era imperios necesar ca toţi sa fie in măsura sa dea lupta corp la corp.
 Datorita deplasării centrului de greutate al nevoilor de apărare de la numeroasele triburi la o scara mult mai generala, are loc creşterea amplorii si caracterului manevrier al acţiunilor militare, astfel condiţia armatei capata noi dimensiuni atât organizatorice cit si ca mod de lupta. Vor apărea in aceasta faza oştiri cu efective de zeci de mii de oameni chemaţi sa acţioneze împreuna intr-un dispozitiv articulat si pe baza unei concepţii unitare proprie unui sef suprem. In aceasta faza misiunea luptătorului si responsabilitatile lui se generalizeaza, el participand adesea la campanii militare care se desfasoara la mari distante de perimetrul obştii satesti din care face parte
ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC
 Stadiul actual al cercetărilor istorice considera ca prim stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenta secolelor IV—III-i e n. Cu o temelie economico-sociala si politica deosebit de puternica, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de munţii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est râul Tyras la nord si nord-vest si vest Carpatii Meridionali si Orientali adică aria etnica geto-daca extracarpatica si avea capitala in cetatea HELIS (identificata ipotetic cu aşezarea de la Piscul Crasanilor). Acest stat avea toate  instituţiile specifice unui stat  de la instituţii centrale si pana la aparatul administrativ local. Avea o circulaţie monetara iar forţa  statului  era data de deosebita civilizaţie materiala si spirituala. Una din instituţiile de baza ale statului geto-dac  din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale. Organizaţiile obştilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizând o apărare locala eficienta, obştile erau obligate sa pună la dispoziţia dinastului, contingente de luptători in raport cu nevoile de moment. O parte însemnata a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale ii revenea si autoritatea asupra cetatilor de interes deosebit strategic si politic, pentru a căror apărare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente si care pe timp de război erau întărite cu elemente locale. La rândul lor nobilii dispuneau de forte militare proprii cu care erau obligaţi sa participe la campaniile poruncite de rege. Influenta unui nobil era data de numărul de  luptători aflaţi in subordinea sa. Organizarea si compoziţia armatei erau o reflectare a structurii social – politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor si formatiuilor militare de care dispuneau conducătorii de obşti, oraşe si cetati, precum si cele deţinute de seful statului. Se estimează ca armata  primului stat geto-dac putea ridica la oaste pana la 40000 de luptători.
DOTAREA ARMATEI---Arheologia a demonstrat ca a existat o diversitate tipologica a mijloacelor de lupta care cuprindea: praştia, arcul cu sageti, lancea, toporul, măciuca, diferite tipuri de sabie, cuţitul de lupta, coiful, camasa de zale, genunchiere si care de lupta. Clasificarea se poate face in arme pentru lupta de la distanta si arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curba, sabia dreapta, lancea lunga, lancea scurta, măciuca, ciocanul de lupta, buzduganul, praştia si arcul cu sageti iar pentru apărare casca, scutul, camasa de zale si zaua întreaga.
Luptătorul era echipat simplu :un suman cu mâneci lungi, încins la mijloc, o mantie aruncata pe umeri prinsa cu o agrafa si un pantalon incretit si băgat in incaltaminte. Şefii (tarabostesii) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint si o manta cu ciucuri, pantaloni si pe cap căciula rasfrinta. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii si prelucrării materiilor prime cu valenţe strategice, a mestesugurilor in general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de lupta suficiente ajungandu- se si la exportarea acestora in exterior.
CONCEPTIA SI MODUL DE LUPTA—situat in locuri de ispititor belşug, poporul dac si-a elaborat de timpuriu o gândire si o arta militară propice apărării. In acest scop s-a recurs la organizarea si ducerea apărării strategice pentru a provoca pierderi forţelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adâncimi pe direcţiile de înaintare ale inamicului, aplicând ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamantului pârjolit". La daco-geţi modul obişnuit de lupta era hartuiala dar la trebuinţa angajau lupta  cel mai adesea in dispozitiv in forma de pana. Când se luptau in retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau raspanditi înainte aici se comasau in plutoane si se apărau, reuşind prin aceasta tehnica sa isi reeduca pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoasteau bine serviciul de santinela inamic si ţineau întotdeauna lângă ei caii inseuati si gata de lupta sau fuga. In timpul apărării, felul de lupta consta in  hartuiri permanente cu scopul de al slabi pe inamic si de al aduce in poziţii dezavantajoase de lupta. Intrebuintau frecvent cursele si inselaciunile recurgând la tot felul de stratageme. In timpul acţiunilor de riposta geto-dacii, folosind terenul împădurit, preparau lovituri si manevre bine întocmite pe care le alternau cu atacuri neaşteptate, fie in zona vadurilor fie in zone strimte.
   Cavaleria avea atât rolul de cercetare cit si pe acela de  legătura intre diferite corpuri militare. Dar principala acţiune a calaretilor era lupta de hartuire, lupta in care după aruncarea suliţei  si descărcarea arcului, calaretul se repezea înapoi pentru a scăpa de lovitura duşmanului si pentru a reveni din nou dintr-o alta direcţie.
In concepţie si execuţie armata geto-daca nu a recurs la formaţii de lupta rigide, masate si puţin articulate. Modul de organizare, pe obşti satesti, depindea de resursele demografice ale asezarilor si deci efectivele erau variabile si suple. In ofensiva aveau predilecţie pentru dispozitivul in forma de unghi cu vârful înainte, cu scopul de a străpunge falangele, cohortele sau manipulele si a le disocia forţele pentru ale nimici din parti laterale. In apărare recurgeau la dispozitivul in forma de potcoava cu flancurile avansate cu scopul participării a cit mai multe forte la lovirea simultana si pe o adâncime cit mai mare a inamicului. In toate aceste dispozitive insa luptătorul dac avea in juru-i suficient spaţiu pentru libera mişcare si acţiune. Dispunerea fortificaţiilor in teren, structura si varietatea dispozitivelor de lupta arata o temeinica si justa cunoaştere a terenului si avantajelor amenajărilor genistice. Construcţia acestor lucrări si aşezarea lor reflecta o pricepere deosebita a rolului strategic si tactic al fortificaţiilor. Realizarea unui sistem de cetati s-a făcut pe baza unor concepţii si principii ce răspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetati si fortificaţii au fost edificate la fruntariile Daciei. si îndeosebi pe axele de comunicaţii pe care puteau sa pătrundă mai uşor invadatorii. In timpul bătăliilor de apărare a cetatilor, paratorii aruncau asupra asediatorilor  bolovani de mare greutate, plumb topit, oale si butoaie pline cu smoala fierbinte, seu si alte substanţe inflamabile, suliţe si sageti incendiare. Se foloseau de asemenea pe scara mare si catapulte si baliste, atât in luptele duse in jurul fortificaţiilor cit si in luptele in câmp deschis  când erau transportate pe care cu 2 roti.
In ce priveşte cucerirea cetatilor strategii daci au recurs la procedeul asediului ,prin care se urmarea încercuirea si izolarea garnizoanelor adversarului. In timpul asediului, alături de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit si falces murales cu care scoteau pietre din ziduri si perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu vârf ascuţit. La unison, izvoarele lumii antice ii prezintă pe daco-geţi in războaie de apărare si toate le subliniază curajul si vitejia, disciplina si organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui război, prin ridicarea la lupta a întregii populaţii apte de efort militar, le a dat permanent un avantaj in luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, făcându-i de neclintit de pe pamantul Daciei, pe care îl considerau sacru si numai al lor.



1 Numele celui ce a fost acad. Constantin Daicoviciu (1 martie 1898-27 mai 1973) a rămas legat de Sarmizegetusa, capitala dacilor liberi. O viata întreaga, cu o pasiune neostoita, a cercetat cetatile dacice din Munţii Orastiei. La Gradistea Muncelului, la Piatra Rosie, la Blidaru, la Rudele, la Fetele Albe s.a., sapaturile desfasurate sub conducerea sa au făcut ca vechile pietre dacice sa-si dezlege tainele si sa-si depene, de peste milenii, istoriile. La centenarul naşterii sale, sa recitim câteva dintre paginile închinate de savant vestigiilor dacice. Ele fac parte din comunicarea Dacii din Munţii Orastiei si începuturile statului sclavagist dac, prezentata la Academia Româna la 10 iunie 1950.
Pe un teritoriu relativ mic (cca. 150 km2) din regiunea deluroasa muntoasa a Carpatilor sudici, în partea de est a judeţului Hunedoara, la sud de Mures, concentrate în jurul pârâului Apa Oraşului (zis si Apa sau Valea Gradistei), ce izvoraste din masivul Godeanu si se varsă în Mures la Orastie, răspândite însa de-a lungul nenumăratelor vai ce spinteca aceasta regiune, se găsesc, aninate pe vârfuri de dealuri sau pe spinarea lor, pe platouri cu grija amenajate de mâna omului, ca si pe resalele mai mult sau mai puţin naturale ale acestor dealuri, o serie de asezari cu caracteristici si forme uimitor de unitare.
Dealurile alese cu preferinţa au, de obicei, forma de mameloane, nu excesiv de înalte (de la 500-950 de metri), pe cât se poate de izolate de restul dealurilor, retrase, în aparenta, dar stăpânind în chip hotărât caile de acces către vreo cetate mai mare din apropiere, iar toate la un loc constituind un sistem de împresurare strategica a cetatii principale, care, singura dintre ele, se afla, în fundul văii Apei Oraşului, aşezata pe spinarea Dealului Gradistei ( o ramificaţie a Godeanului) la 1200 m înaltime deasupra marii. Aceasta "cetate Mare" nu domina, de fapt, nimic; ea constituie în realitate un loc de refugiu greu de atins, straşnic aparat din fata si din laturi de sistemul de reduta al fortificaţiilor înşirate de-a lungul văii centrale a Apei Oraşului, atât dinspre nord, cât si dinspre nord vest, iar dinspre sud de masivul de munţi greu de trecut ce-i acoperea spatele, poate si aceştia întariti din loc în loc.
Seria cetatilor si forturilor de apărare a "Cetatii Mari" de pe culmea Dealului Gradistei o deschide, acolo unde valea larga a Apei Oraşului se strâmtează dintr-o data până la gâtuire, Castelul de pe Cetatuia Costestilor. Însuşi acest punct prim de rezistenta e străjuit din mai multe parti de forturi mai mici, înfipte pe culmile de dealuri înconjurătoare, ca Faeragul, Blidarul, Cetatuia Înalta, ele însele întărite de turnuri si bastioane presărate la orice punct vulnerabil. De la Costeşti si până la Gradistea Muncelului valea foarte strâmta a Apei Oraşului e păzita de turnuri dispuse, la distante variate, pe terasele superioare, în locuri potrivite.
Dinspre Nord vest, Vârful lui Hulpe si fortificaţiile de pe Ciata, Dealul Muncelului (si ele încercuite de turnuri pe piscurile vecine) formează incinta laterala nord estica a reduitului. Din acest sector de apărare a flancului nord estic face parte, desigur, si cetatea de la Capâlna, de pe valea Frumoasei (Sebesului). Accesul dinspre vest respectiv nord vest si sud vest, peste dealul Luncanilor sau Poiana Omului, e oprit vrajmasului de puternica cetatuie de pe Piatra Rosie ca si de alte forturi, cum e, de pilda, acela de la Lupoaia, sau de valurile de pământ si piatra de la Cioclovina.
Tehnica construcţiilor militare sunt a) ziduri, durate din blocuri de piatra bine si regulat tăiate, întărite cu bârne de lemn după un sistem local, continuate în sus fie în cărămida, fie în lemn; sau b) valuri de piatra si de pământ, îmbinate cu puternice îngrădituri de pari groşi si zdraveni (palisada). Gropi, ascunse în fata întăriturilor, si rostogolirea de trunchiuri de copaci sau de bolovani, făceau aceste cetati, mestesugit întărite de oameni si natura, si mai de necucerit. Asezarile dacice din Munţii Orastiei nu constituie însa numai construcţii militare.
Valea larga si roditoare a Apei Oraşului, la Nord de Costeşti, cu Valea Muresului apropiata, ca si luncile si poienile minunatei regiuni fac din acest ţinut, încă din cele mai îndepărtate vremuri, un îmbelşugat loc de rai pentru o populaţie destul de numeroasa.
Dintre "cetati" puţine vor fi avut numai un rol militar. Rol strict militar îl au doar bastioanele si turnurile de paza risipite peste tot. Cele mai multe dintre "cetati" trebuie considerate ca nişte lacasuri întărite ale unor fruntaşi militari, mari proprietari de turme în munţi, de ogoare întinse în văile apropiate si desigur si de sclavi.
O a treia categorie a asezarilor o alcătuiesc gospodăriile taranesti cu care sunt împănate "într-o măsura mai mare chiar decât astăzi" poienile si culmile mai blânde si mai late ale dealurilor, cu casele lor de bârne, lipite cu lut prins în nuiele, acoperite cu şindrila si înconjurate cu garduri de pari împletiţi cu crengi de copac.
Hambare mari de lemn, sprijinite pe baze rotunde de piatra, pe terasele cetatilor, dar si în poieni roditoare, cisterne în si afara de cetati, captusite cu bârne de gorun, ţevi de apeduct din pământ ars, aducând apa de izvor la câte o aşezare mai mare, obiecte de cult, de uz practic si de podoaba, produse ale meşterilor si artiştilor locali sau importate din lumea vecina "barbara" ori "civilizata" greco-romana, întregesc icoana de până acum a traiului dacic.
Am spus ca tot acest complex de civilizaţie prezintă o înfatisare uniforma. Începuturile vieţii omeneşti în aceste locuri, după unele descoperiri izolate, trebuie ca se adâncesc cu multe sute de ani înainte de construirea mareata si impunătoare a cetatilor de piatra. Din asezari ale unui trib de munteni, regiune a devenit, în anumite condiţii istorice, un centru mult mai puternic decât al unui trib singuratic.
Data acestor construcţii uriaşe si coordonate după un plan unitar nu poate fi alta decât aceea pe care o indica mărturiile arheologice: cele doua secole înainte de cotropirea romana care le trece pe toate prin foc si sabie. Cu alte cuvinte, epoca celor doi hegemoni ai poporului dac, Burebista si Decebal.
Vorbind de civilizaţia materiala a acestei înfloritoare si ultime perioade a asezarilor din Munţii Orastiei, ea întruneşte toate caracteristicile aşa zisei culturi La Tene târzii din ultima faza a vârstei fierului, dezvoltate pe baze autohtone si simţitor influenţate de civilizaţiile înconjurătoare. E o civilizaţie ce a ieşit din stadiul formei satesti, îmbrăcând un caracter de cultura superioara, oppidana, împrejurare care-si explica adoptarea si asimilarea la fondul propriu autohton a împrumuturilor de forme si tehnica venite din afara, din sudul sclavagist grecesc si roman (inclusiv coloniile greceşti de la Marea Neagra si Italia de sud) si de la popoarele de pe aceeaşi treapta de civilizaţie, vecine.
      DIURAPNEUS,  supranumit si ...Decebal
     In perioada secolului I A.D. spaţiul Carpato-Dunarean-Pontic ne apare ca o mare zona de hartuire a populaţiei autohtone tracice, care este continuu prădata, furata, împinsa, lovita, izbita si jefuita de popoarele noi sosite care reuşesc sa se aşeze si... sa-si creeze propria "istorie" si "cultura", furând-o de la noi. Grecii sosiţi in 3 valuri din zona Estica a Marii Caspice (1900-1400 B.C.) s-au aşezat linistiti si sunt si ei acum cuceriţi de... Romani... si vor sta sub jugul acestora 500 de ani mai mult ca noi, dacii, ...dar "minune", ei nu-si vor "schimba" limba, ci, numai noi tracii, si nu in 500 de ani, ci in 100 si ceva... sa fie aceasta adevărata ori adevărat sa fie ca, limba tracilor a fost aşa zisa "latina barbara" după cum ne spunea Ovidiu Densuseanu, si, in felul asta, ei, tracii, nu au mai trebuit sa invete "o noua limba", si s-o uite pe a lor ?
 In aceasta perioada, in vara anului 87 AD, împăratul roman Domnitian, trimite sub comanda lui Cornelius Fuscus trupe romane sa ocupe Dacia de la nordul Dunării. Acesta trece pe un pod de vase Dunărea, la Tapae (Portile de Fier ale Transilvaniei) dar sunt atacaţi de daci, prin surprindere, si… invinsi. Legiunea romana a V-a Alaude este complet nimicita iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis in lupta. Dar cine a fost conducătorul armatei dacice?... Numele Lui, numele dacului învingător, a fost consemnat numai de Tacitus (din opera căruia se va inspira Orasius in secolul V A.D. si Iordanus sec. VI A.D.)... numele LUI era... DI-URAPNEUS "Cel Orfan", un tarabostes din Sud-Vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populaţia dacica, supranumindu-l DE-CEBALUS, "Neam de Cal" ori Pe Cal, Cavaler, ori "I NOROGUL" (Ducipalul) si căruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil si inteligent, ii va ceda tronul. Pe vasul funerar descoperit la Gradistea de Munte - Sarmizegetusa - apar doua ştampile cu inscripţia: "DE CE BALUS PERS CORILO" in oglinda, ce se poate traduce "Decebalus a plătit inaltarea la cer"... iar daca îl citim in oglinda "Oliroc Srep Sula Beced": adică "Viteazul Cal s-a sinucis."
 Dar inscripţia se mai poate citi si: "DE CEBALUS PERSCO RILO": "De neamul calului va pieri duşmanul". Se pare ca acest blestem a circulat printre Daci pana la dispariţia imperiului Roman.
 Goţii care se credeau urmaşii Geţilor au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, născut in ... Dacia (in zona actuala Deltei Dunării), care, purta in sufletul lui acest blestem astfel ca la începutul secolului V A.D., vizigoţii, conduşi de Inorog au paradit Hemus - Peninsula Balcanica si au patruns im Italia. Alaric cucereşte Roma la 24 August 410 A.D., distrugand-o pana in temelii, trecand-o prin foc si sabie... Sa se fi îndeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus ?!?
 Dacii s-au luptat sub stindardul Lupului, stindard tradiţional al tracilor: capul de lup cu corpul de dragon; si se luptau... Romanii, a căror capitala Roma a fost întemeiata "sub semnul Lupului"... si după vechile legende, de un trac, de un troian, Eneas, care i-a dus pe troieni in valea Padului-valea celor şapte coline-scapandu-i de ahei. Si daca Eneas i-a adus pe troieni... cine ştie?
 Dar numele de Roma inca nu-si are rezolvate originea, provenienţa. Anul infiintarii Romei nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Romulus, cum afirma legenda păstrata de la istoricul Titus Livius: "CONDITA URBES, CONDITORIS NOMINE APPELLATA" - ci de la situaţia oraşului, aşezat lângă o apa, "RAU" sau "RUMON" (cuvânt trac ori etrusc echivalent pentru rău. Romulus nu a putut fi întemeietorul ei, ci doar fiu al oraşului de pe "RAU" sau "RUMON", fiul Romei. Întreaga legenda cu Romulus, pare a fi fost împrumutata de Titus Livius, mai degrabă, din vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care si ei se trăgeau. Aşa ca, ei, dacii si romanii, vorbeau aceeaşi limba si daca vrem sa lăsam la o parte anilor... nu este o ironie a istoriei ca , azi, ei ROMANII se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, ROMANI?
 Dar sa revenim la viteazul DIURAPNEUS - DECEBAL: ca rege, reface unitatea statala a Daciei, intareste armata si stabileşte legături de alianţa cu popoarele vecine
formând noua Confederaţie Dacica, Dacia încadrându-se intre graniţele naturale precizate ulterior de Ptolomeu, din Carpaţi si pana la Nistru (Tyros) si de acolo la Dunăre. Neamurile getice imprastiate in răsăritul Moldovei pana dincolo de Bug, iazygii si roxalanii, se vor alătura si ei confederaţiei opusa Romei.
 Din timpul lui Decebal datează construcţiile grandioase de la Sarmisegetuza, incinta sacra, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere cat si atelierele metalurgice de la Gradistea Muscelului. In acelaşi timp la Roma Domitianus nemultumeste pe contemporanii săi prin "politica de grandoare" ce o duce: secătuirea finanţelor, propagarea despotismului, reprimarea crunta a creştinismului.
 La 18 septembrie 96 A.D. Domitianus este asasinat de un libert iar in ziua următoare armata si conspiratorii îl vor proclama imparat pe bătrânul senator MARCUS COCCEIUS NERVA, care îl va adopta ca fiu si asociat pe MARCUS ULPIUS TRAIANUS la 29 octombrie 97 A.D.  
 Traian, după învingerea Germanilor, supărat pe "dispreţul pe care-l aveau dacii fata de romani" (Pliniu cel Tanar), hotaraste mărirea efectivelor militare din Moesia inferioara, edifica castrul de la Barbos - Galati, consolidează fortificaţiile din oraşele pontice pana la Tyros (Nistru), dispune terminarea şoselei de la malul sudic al Dunării la Cazane (inscripţia Tabula Traiana confirma aceasta). Dar adevărata cauza a reizbucnirii războiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia îl stăpânea, reprezentând pentru Roma un "EL DORADO", o "CALIFORNIE" a antichitatii.
 Traian adăuga celor noua legiuni de la Dunărea mijlocie si inferioara, inca alte patru, aduse din provinciile germane si alte doua create special cu prilejul primului război dacic. La 25 martie 101 împăratul Traian paraseste Roma asezandu-se in fruntea a 150000 de soldaţi, ca sa cucerească... ce?... o tara de analfabeţi, fara limba si cultura?... o tara cu foarte putina populaţie (cum le place ungurilor sa spună de noi). Daca eram aşa de putini de ce ii trebuiau lui Traian 150000 de soldaţi?!... Daca eram aşa de săraci de ce veneau la noi?!...
 In vara anului 101 legiunile romane conduse de Traian debarca la Lederata (Rama) si se îndreaptă spre Acidava (Varadita). Decebal ii lasă sa pătrundă pana in Banat, concentrându-si oastea in zona de la Tapae - Bucova, unde Traian obţine o modesta victorie. Totuşi aceasta victorie deschide romanilor drumul spre Tara Haţegului situata in apropierea nucleului dacic Munţii Sureanu. Datorita diversiunii făcuta de Decebal, care se aliază cu burii, bastarnii si roxalanii trecând Dunărea si atacând asezarile romane acum aşezate intre Dunăre si Pontul Euxin (Constanta), Traian este silit sa-si retragă o parte din legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci si pe aliaţii lor din sudul Dobrogei, unde mai târziu, in 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi si Tropaeum Traiani.
 In primăvara anului 102 Traian preia ofensiva, străbate Muntenia prin pasul Bran, învingându-l pe Decebal. In urma pacii incheiate, Decebal pierde Banatul, Tara Haţegului, Oltenia, Sudul Munteniei si al Moldovei. In decembrie 102, la Roma, Traian primeşte numele de DACICUS (învingător al dacilor). Traian intareste linia Dunării cu efective militare.
 Intre 103-105, cu ajutorul lui Apollodor din Damasc (Siria), construieşte podul de piatra de peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin. Apollodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului sau; lui i s-a incredintat mai târziu si construcţia Columnei lui Traian. A scris si o carte despre construcţia podului, care insa s-a pierdut; cuprinsul ei pare sa-l fi cunoscut DIO CASSIUS, care da in istoria sa o descriere amanuntita si exacta a podului. Marile construcţii de poduri au întotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificând tot atâtea marturii curajoase despre perpetua silinţa umana de a înlătura piedicile pe care natura le aşterne adeseori in calea noastră; menirea lor este înlesnirea legăturilor de comunicaţie sigure intre un tarm si altul... dar in cazul podului lui Apollodor, acesta a însemnat înlesnirea jefuirii tarii noastre, a subjugării si slavismului poporului dac, al cotropirii in proporţie de 14% a teritoriului Daciei, cum inca mai spun unii dintre "istoricii nostrii "in scop" civilizator"!
 Si daca înrobirea, înjosirea, jefuirea o numesc dansii proces civilizator, de ce sa nu le spunem si ruşilor tot... "civilizatori" pentru ca si ei ne-au "civilizat" mai bine de 50 de ani, de am rămas săraci după atâta "civilizaţie"... ori "bunului prieten Hitler" si germanilor săi care văzând ca nu vrem sa intram in război alături de ei ne-au "civilizat" impartind cu generozitate trupul tarii: Transilvania la unguri, Bucovina la ruşi, Cadrilaterul la bulgari, Romania devenind astfel pentru un timp "prietena" civilizatorilor" săi... si astăzi mai bombănesc unii ca am întors armele împotriva lor, atunci in 1944!
 Al doilea război a lui Traian împotriva lui Decebal, începe in vara anului 105, când Traian soseşte la Drobeta -Turnu Severin. Deschidem o mica paranteza, reamintind ca intre timp a avut loc o tentativa de asasinat împotriva lui Traian care insa a eşuat. Ar fi schimbat oare reuşita atentatului, soarta noastră de azi ?... Am fi arătat diferit?... Am fi vorbit o alta limba?... Iată întrebări ce raman fara răspuns. Sa revenim deci la armatele romane, care doritoare nu de faima ci de aurul si averile dacilor, înaintează in trei coloane:
- prima coloana înaintează pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau ca venea tocmai din Nordul Egiptului, sa moara pasarea PHOENIX; ea ţinea in cioc cel mai vechi însemn pelasgic, iar in gheare "oul", din cenuşa căruia, undeva in munţii Cernei, pasarea PHOENIX renastea). Aşadar prima coloana romana înaintează prin Valea Cernei, Tara Haţegului, ajunge la cetatile Costeşti, Blidaru si Piatra Rosie, pe care le distruge.  
 a doua coloana, urca pe Valea Jiului, Castrul de la Bumbesti, pătrunzând in Masivul Sureanul pe la Baniţa.  
- a treia coloana, condusa de Traian, se deplasează de la Drobeta la Sucidava si Romula, străbate Valea Oltului pana la Castra Traiana (Simbotin - Vâlcea) ajunge la
Tilişca, apoi la Capâlna.
 Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioara, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz. Bătălia pentru Sarmisegetuza Regia se da la începutul verii anului 106 A.D., cu participarea legiunilor a II a ADRIUTIX, a IV a FLAVIA FELIX si a unui detaşament (vexillatio) din Legiunea a VI-a FERRATA. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apa care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiata, sunt retezaţi toţi stâlpii sanctuarelor in incinta sacra, se distruge întreaga fortificaţie. Războiul, insa, continua. Prin trădarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii găsesc in albia râului SARGESIA, tezaurul lui Decebal (evaluat de JEROME CARCOPINO la 165500 kg. de aur si 331000 kg. de argint). Ultima lupta cu oastea regelui dac are loc la POROLISSUM (MOIGRAD).
 Era adânc inradacinat in firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei ca plecau la lupta mai veseli decât in oricare alta calatori. In retragerea spre munţi, Decebal este urmărit de cavaleria romana condusa de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacica a lui Zalmoxes admitea sinuciderea ca o ultima uşurare pentru cei prea greu loviţi de nenorocire, ba chiar o înalta si prea mareste cu fagaduinte supra naturale. Dacii care au ascultat ultima cuvântare a lui Decebal, se imprastie si se sinucid. Numai nesupusul rege, mai mare decât zeul sau, nu-si caută uitarea in moarte, ci încearcă sa se sustragă dinaintea romanilor, in speranţa mareata ca va mai putea găsi inca, in străfundurile munţilor sau in codrii neumblaţi, mijlocul de a pregăti reînceperea luptei si răzbunarea. Dar cavaleria romana îl urmareste fara răgaz, este gata sa pună mana pe el si atunci marele Decebal isi implineste destinul punându-si capăt zilelor. Scena mareata a morţii sale poate fi regăsita pe Columna lui Traian.
 Am fost zdrobiţi, invinsi dar... nu NIMICITI !
 Ne putem mândri cu Decebal! Dar cu Traian ?... Ce a avut el comun cu noi ?!...
 "CUIUL DACIC" sau "CUIUL LUI PEPELEA"
„ Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Naţiunile Unite, si sa mă reped pana la Orheii Vechi, din raţiuni sentimentale familiale. Am intilnit o mulţime de oameni minunaţi dar povestea unuia dintre ei mi s-a părut deosebit de interesanta. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea: "Este trist sa stai de vorba cu "profesori universitari in arheologie" care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinand cercetarea arheologica, in Romania, pe poziţii aproape paukeriste, negând or refuzând sa vadă rădăcinile extraordinare pe care romanii o au in civilizaţia lumii". A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spună cercetătorului ce roca sapa, ce compoziţie are cutare cărămida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmărire prin satelit a ceea ce se întâmpla in Carpaţi (ca de pilda misterioasele "arsuri"), fara o echipa solida mulţi - disciplinara incluzând sociologi, etnologi, istorici, medici, economişti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazand altceva decât cuiul. L-am întrebat cum de ajuns sa fie aşa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a răspuns: "Pe vremea când eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a făcut cadou cartea lui Daicoviciu "Dacii" - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti. Am devenit aşa de îndrăgostit de acei Daci, incit imediat după colapsarea imperiului sovietic, am fugit repede "Acasă" in Munţii Orastiei, ca sa-i intilnesc pe Daci ori pe urmaşii lor."
                   Ce a realizat Andrei Vartic, in expediţia sa, este formidabil. Acesta descifrează Topografia Dacica, redescoperă Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de construcţie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeşte despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescoperă pe Daci, scriind carti ca: "Ospeţele Nemuririi", "Enigmele Civilizaţiei Dacice", "Fierul-piatra, Dacii-timpul", "Magistralele Tehnologice ale Civilizaţiei Dacice", publicindu-si cercetările chiar si in conferinţe NATO. El, Andrei Vartic, ridica valul nepăsării de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descoperă in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheamă Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva pe soseşte peste noapte, o ridica si ... dispare. "Ei, aşa or fi legile pe aici" si-a spus Andrei, puţin necăjit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, păpădii galbene peste tot când Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunţa pe "tovarasii" arheologi care vin, iau si ... pleacă. Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou "echipa" de bravi arheologi romani (?) soseşte in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si îl felicita, iau Cuiele Dacice, nu înainte de ai da "cadou" si lui Andrei ... un Cui Dacic "cu tema" sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste graniţa, acasă, de cealaltă parte a Prutului, la ceilalţi romani. urmaşi ai aceloraşi Daci, dar despartiti de nişte politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si nişte foarte mici asemănări cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideraţie. Dar ei politicienii din dreapta si din stanga Prutului, când se intilnesc, uita ca nu folosesc traducători, ba de multe ori sunt veri ori cumnaţi, avand si aceleaşi nume.
 Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se făcuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din după amieze se uita când pe geam, afara la ploaie, când la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca "tema de lucru", care nu era nici mâncat, nici acoperit de rugina, o adevărata minune. Astfel începe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Bălti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa ruginească, avea in componenta lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adică de compuşi ai carbonului ce raman de la prelucrare. O "Minune Antica", care va atrag atenţia ca se poate obţine numai in condiţii speciale de laborator sau in cosmos! Pana la ora actuala sunt cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stalpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard. Specialiştii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decât obţinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, susţin specialiştii de la NASA, iar cercetătorii de la Chisinau aveau aceeaşi părere despre Cuiul Dacic.
 Andrei, pragmatic, mai neîncrezător, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic căci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafaţa lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala "dacica", ca sa nu ruginească. La Leningrad cercetătorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai târziu. Vrand sa verifice minunea, Andrei ia "Cuiul lui Pepelea" si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelaşi: Cuiul Dacic care nu vroia sa ruginească de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proporţie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, păstrându-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiraţia va rog:
1. suprafaţa - Magnetita "Fe3O4"
2. oxid de fier "FeO"
3. alumo-silicati.
 Prin cercetările efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizând metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subţiri de semiconductori (aşa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de "domene", unul central si unul de suprafaţa. Domenele, si aici este "ciudatenia", sunt orientate perpendicular unul pe altul asta insemnand ca, mai intai s-a solidificat (in campul magnetic al Pamantului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar ... in alta poziţie fata de campul magnetic al Pamantului!!!
 Ei domnilor si asta se întâmpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara sălbatica, populata de tarani daci, primitivi si sălbatici. Cuceriţi mai târziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o "mica" armata de 150,000 de legionari si cărora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucerească ce ... cativa kilometri din Spaţiul Dacic. Oare s-a întrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizaţie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelaşi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa pornească războiul împotriva dacilor) si pana la cucerirea a numai 14% din Dacia, de către Traian, au mai trebuit sa treacă 150 de ani? De ce in toţi aceşti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avantat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la război fara sa aibe cel puţin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca aceştia din urma, după cucerirea unei bucati aşa de neînsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sărbătoare cunoscuta pana in zilele noastre, o sărbătoare de nici mai mult nici mai puţin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa mănânce si sa bea gratuit pe socoteala statului ... 123 de zile? Ce or fi sărbătorit de fapt romanii? Astfel se demonstrează ca ei Dacii au lăsat documente mult mai rezistente in fata măcinării timpului decât cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decât in cel scris-vorbit. Limbile sunt si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel.            Ca dacii ne-au lăsat mostre de "civilizaţie" extraordinara ca:
- Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani
- Metalurgie mai avansata decât ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, când romanii nu puteau sa topească in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.
- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin aşezarea "aşa ziselor cetati" din Munţii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.
 Dar nimănui, se pare, ca ii pasa acolo sus, la nivel "profesoral" de aceşti daci, iar Andrei Vartic in loc sa găsească nu intelegere ci dorinţa arzătoare din partea compatrioţilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel "Cui al lui Pepelea", spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa facă studii, daca nu din sentiment patriotic, măcar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si preşedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o întrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumătate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!
 Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de pământuri care poate ca o protejează. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, alţii mai initiati in tainele Vedice îl citesc Sarmi Seget Usa, adică "Eu mă grăbesc sa curg" (in sanscrita). Din nefericire azi plang si caprele din Munţii Orastiei de mizeria ce domneşte in "Zona Sacra" a Sarmi-Segetusei. Excavaţii cu buldozere, nepăsare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervaţie a cetatilor dacice din Munţii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi însemnând domnilor arheologi, istorici, lingvişti?
 Îl citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca "Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Munţii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmaşi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gândul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zăpăcit si el de Creaţia sa, aflata in continua, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a îndrăgostit de ea. De aceea el daco-romanul când spune "buna ziua" de fapt spune "Bun e Dyaus". El Dyaus Pitar (pitar - cel ce aduce pita - in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcandu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei când Zeului Suprem i-a plăcut Pamantul a dat naştere prin respiraţia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avandu-l conducător pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta după ce s-a uitat peste tot pe pamant a găsit un loc unde ape albastre tasneau din munţi impaduriti, dealuri blande ii înconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si ... in timpul nopţii a populat acest spaţiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiţi Dacii "the chosen people".
 "Bun e Dyaus" domnilor daco-romani, treziţi-va si va redescoperiţi trecutul pana nu vi-l fura or distruge alţii, daca nu o veţi face voi insisi.” (Dr. Napoleon Savescu)
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica