referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Istoria calculatorului personal

Categoria: Referat Informatica

Descriere:

Astfel, fiecare utilizator poate să prelucreze date, să creeze programe sau să utilizeze, ca şi când ar fi singurul utilizator. Acest sistem a fost introdus şi în tehnologia de realizare a mainframe-urilor. Sisteme sofisticate de time-sharing, cu componente disc mai puternice şi programe mai sofisticate, au fost dezvoltate în acelaşi timp pentru mainframe-uri...

Varianta Printabila 


1                        1. Istoria calculatoarelor personale şi a reţelelor
                                                Noi biţi pe bloc

n anii 1960 a apărut un nou tip de calculatoare: minicalculatoarele. Aceste maşini erau mai ieftine, mai mici, nu avea nevoie de aer condiţionat şi erau mult mai uşor de folosit (cel puţin după standardele acelor timpuri) faţă de mainframe-uri. n faţă ereziei, preoţii mainframe-urilor s-au nfiorat. Deţinerea unui mainframe era problema corporaţiei, datorită cheltuielilor necesare, dar un departament putea avea propriul minicalculator, pentru că acesta nu necesita spaţii speciale sau specialişti necesari unui mainframe. Pe scurt, minicalculatoarele erau ieftine.
Această dezvoltare a dus la apariţia unui nou personaj pe scena calculatoarelor. Minicalculatoarele au adus la nlocuirea programatorilor de mainframe, curaţi şi bine mbrăcaţi, cu o nouă specie de programatori. Minicalculatoarele au nceput să fie introduse n universităţi şi alte instituţii de nvăţămnt, pentru că erau ieftine. Ele erau accesibile şi proiectate pentru a putea suporta modificări ulterioare, ceea ce a atras un grup de entuziaşti cunoscuţi sub numele de hackeri. Aceşti hackers nu sunt identici cu cei din zilele noastre. Acei hacker-i erau plini de entuziasm faţă de calculatoare, oameni care voiau să facă programe mai bune, mai rapide şi mai „elegante”.
Din rndurile lor s-au ridicat o parte din oameni care au făcut revoluţia calculatoarelor personale. Piaţa minicalculatoarelor a crescut repede. Imediat ce departamentele puteau justifica nevoia minicalculatorului, acesta era instalat. Acesta a fost momentul cnd DEC (Digital Equipment Corporation ) a devenit a doua mare companie producătoare de calculatoare din lume.
n privinţa mbunătăţirilor aduse programelor, gama funcţiilor care pot fi realizate a crescut. Un minicalculator poate fi folosit simultan de mai mulţi utilizatori, cu ajutorul unui procedeu de mpărţire a timpului de folosire a procesului numit time-sharing. Astfel, fiecare utilizator poate să prelucreze date, să creeze programe sau să utilizeze, ca şi cnd ar fi singurul utilizator. Acest sistem a fost introdus şi n tehnologia de realizare a mainframe-urilor. Sisteme sofisticate de time-sharing, cu componente disc mai puternice şi programe mai sofisticate, au fost dezvoltate n acelaşi timp pentru mainframe-uri.
Aceasta era piaţa calculatoarelor n anii 70: mainframe-uri şi minicalculatoare erau prezente n toate  companiile şi principalele departamente. Pentru sacinile pe care le puteau rezolva n moduri n care le rezolvau, erau bune. Au adus metode noi şi eficiente n birouri şi au făcut afacirele mai eficiente. Totuşi, au eşuat n mărirea productivităţii personale (n creşterea eficienţei personalului, nu a corporaţiilor).
                            
   Apariţia calculatoarelor personale

La mijlocul anilor 70 a apărut o nouă tehnologie: miniprocesorul. Acesta folosea multe tranzistoare conectate pe o pastilă de siliciu pentru a realiza un dispozitiv de calcul.
Primele microprocesoare au fost, după standardele actuale, destul de simple. Primul microprocesor, devine cunoscut ca 4004, a fost proiectat pe patru biţi de către inginerul Marcian E. „Ted” Hoff de la Intel, n anul 1969. Clientul care i-a comandat lui Intel microprocesorul a fost o firmă japoneză, care  a dat faliment n 1970; după aceasta Intel nu se putea hotăr dacă să lanseze sau nu circuitul pe piaţă. L-au lansat, şi n 1974 existau mai mult de 19 tipuri de microprocesoare pe piaţă, inclusiv Intel 8088, cel care va deveni trambulina actualelor calculatoare personale.
Microprocesoarele au fost iniţial folosite drept controler - dispozitive de control – pentru maşini de spălat veselă şi frigidere. Producătorii şi proiectanţii de calculatoare nu au pierdut ocazia dată de potenţial acestor dispozitive de a fi folosite drept calculatoare.                                           

8080, Z80, CP/M

Primele succese ale pieţei au fost microprocesorul Intel 8080 şi noul sistem de operare numit CP/M-80 scris pentru acest cercuit. CP/M-80 a fost creat n 1975 de Gary Kildall, fondatorul şi preşedintele companiei Digital Research – primul producător al unui sistem de operare pentru microcalculatoare. Astăzi, compania este o divizie a lui Novell Inc. – cea mai mare companie n domeniul sistemelor de operare n reţea.
CP/M este prescurtat de la Controlul Programului/Microcalculatorului – cel mai sugestiv nume de produs, dacă mai existase unul, de pnă atunci. Acest sistem de operare a fost, la acea dată, extraordinar. Dacă aveai un sistem 8080 sau Z80, cu sistem de operare CP/M, cu 64 kilobiţi de RAM şi o pereche de unităţi de disc flexsibil de 8", aveai „ultimul strigăt” al modei calculatoarelor şi l făceai verde de invidie pe orice pasionat. Un singur lucru le putea depăşi invidia şi cştiga ura: să ai un disc şi o imprimată; ambele necesitau o cheltuială exorbitantă.
Discurile acelor timpuri merită puţină atenţie. Primul tip larg răspndit mpreună cu microcalculatoarele aveau discuri de 14" (comparaţi-le cu cele de 3,5" disponibile astăzi) şi un timp de acces suficient pentru o pauză de cafea.
                                               
   Biţi Apple

Apple Computer, binecunoscută ca avndu-şi nceputurile ntr-un garaj, a apărut n 1976. Apple a fost fondată de legendarii Steve Jobs şi Steve Wozniack, şi este recunoscut drept compania care a pus bazele industriei calculatoarelor personale. Deşi povestea lui Visilac şi a calculatorului Apple II este bine cunoscută, merită să o spunem ncă o dată, pentru că arată motivele care au generat revoluţia calculatoarelor personale.
La mijlocul anilor `70, dacă doreai să faci ncercări de genul „şi dacă” calculnd pe mainframe, trebuia să scrii un program, să-l depanezi, să ncerci un set de date, să verifici rezultatele, să ncerci un set de date mai complex s.a.m.d. Era un procedeu cel puţin laborios şi nu foarte practic, cu excepţia cazului n care priviziunele aveau importanţă pentru corporaţie şi aveai suficient timp la dispoziţie. Această situaţie a motivat doi studenţi de la Harvard Business School să facă primul program de calcul tabelar: Visicalc.
Apple II avea la bază un procesor Motorola 6502 (proiectat pe 8 biţi), pnă la 128 kilobiţi de RAM şi utiliza un casetofon pentru a stoca date şi programe. Apple a ncheiat o nţelegere cu realizatorii lui Visicalc pentru a obţine exclusivitatea programului pe Apple II. Acestui program i se acordă meritul de a fi catapultat Apple de la un venit de 800.000 de dolari n 1977 la puţin sub 48 de milioane n 1979.
Utilizatorii cumpărau Apple II doar pentru a rula Visicalc, şi o dată cu el un raft ntreg de aplicaţii, care ofereau utilizatorilor, pentru prima dată la un preţ rezonabil, putere de calcul accesibilă şi dedicată.  
                     
       IBM preia controlul

Calculatoarele despre care am vorbit, maşinile CP/M şi Apple, nu erau numite calculatoare personale – acesta nu a fost un termen recunoscut pnă n august 1981, data de naştere a calculatorului IMB PC a fost creat de piaţă, datorită acelor sisteme de microcalculatoare care au făcut posibilă existenţa calculatorului IBM PC.
Deşi microprocesorul care a stat la bază calculatorului IBM PC a fost produs n 1974, calculatorul IBM PC a fost produs abia n 1981. Intel 8088 era un microprocesor pe 16 biţi, care putea lucra cu mai multă memorie şi mai rapid dect predecesorii săi. IBM a delegat o companie necunoscută, numită Microsoft, pentru a realiza un sistem de operare. Restul este, aşa cum o spun ei, istorie. IBM PC a devenit un standard, n realitate o serie de standarde care au adus la vnzarea de aproximativ 100 de milioane de calculatoare personale din 1981. puterea marketing-ului IBM a dus la succesul lui IBM PC. IBM avea bani şi poziţia pe piaţă astfel nct să facă calculatorul IBM PC acceptat n corporaţii. Deşi e uşor să critici IBM pentru greşelile, destul de multe, făcute n dezvoltarea pieţei calculatoarelor personale şi lipsa de receptivitate faţă de o piaţă care creştea mai rapid dect putea acoperi IBM, fără amestecul lui IBM, această piaţă ar fi crescut mult mai ncet şi mai fragmentat.
Calculatorul IBM PC a continuat tendinţa dată de Apple II, aducnd puterea de calcul la ndemna utilizatorilor. Posibilitatea de a-şi mbunătăţi şi mări productivitatea personală a fost o atracţie att de mare, nct oamenii au trecut peste orice pentru a-şi cumpăra un calculator personal. Ei au păcălit bugetele departamentale cumpărndu-le ca maşini de scris sau chiar plătind diferenţa din propriul buzunar.
Multe companii au avut reţineri n a urma tendinţa de introducere a calculatoarelor personale, dar au descoperit ulterior că acestea erau folosite din plin de concurenţa. n aceste companii, de obicei, Centrul de Calcul era uluit cnd descoperea invazia calculatoarelor personale. Fanaticii mainframe-urilor erau probabil cei mai surprinşi cnd aflau ce se ntmplase.
Aparent peste noapte, Centrul de Calcul pierdea un procent destul de mare din prelucrările de date ale companiei. Teritoriul pe care credeau că l stăpnesc era brusc invadat. Ceea ce era probabil cel mai tulburător pentru ei era că utilizatorii de calculatoare personale vorbeau despre informaţii şi nu doar despre coloane de date.
Utilizatorii au descoperit că puteau combina şi prelucra cum doresc datele. Puteau realiza rapoarte despre ceea ce i interesa. Pe de altă parte, dacă ai fi cerut la Centrul de Calcul un raport, ţi-ar fi dat doar un raport standard aşa cum le genera mainframe-ul. (Rapoartele standard consumau o „mică pădure” de hrtie, cnd toţi utilizatorii doreau doar o pagină ).
Astfel a apărut o nouă tendinţă: aceea de a a-ţi realiza singur calculele. Atunci cnd utilizatorii doreau să facă simulări financiare de tipul „şi dacă”, ei nu mai trebuiau să meargă, cu pălăria n mnă (metamorfic vorbind) la Centrul de Calcul. Puteau să-şi pornească calculatorul personal, să ruleze programul de calcul tabelar şi să realizeze o duzină de scenarii, n timpul n care Centrul de Calcul ar fi luat n considerare cererea lor.
Deja nu mai exista nici  o posibilitate pentru Centrul de Calcul de a schimba lucrurile. Corporaţiile aveau toate motivele să susţină noua tendinţă şi n acelaşi timp destule motive de ngrijorare pentru anarhia care se crea. Distribuirea datelor prin companii, cum veţi vedea, avea multe implicaţii şi exista marele risc de a scăpa totul de sub control.
Revoluţia calculatoarelor personale, mai mult dect orice, a forţat Centrele de Calcul să-şi regndească rolul şi tehnologia pe care o foloseau. Ele nu au avut cu adevărat de ales şi au devenit Servicii de gestiunea de informaţie (Management Information Service) sau IT (Information Tehnology) sau orice altceva care conţinea cuvntul informaţie. De asemenea, au trebuit să urmeze sau cel puţin să se obişnuiască cu valul tehnologiilor aduse de calculatoarelor personale.
                            
       nceputul conectării

Pe timpul CP/M-ului, preţul perifericilor de calitate era exorbitant. Un disc de 14" şi 10MB, care consuma 5 amperi şi făcea zgomot ca un avion care decola, era tot att de scump ca şi un calculator. O imprimată matriceală, care nici nu se apropia de calitatea unei letter-quality, era o resursă preţioasă. n momentul lansării calculatorului IBM PC preţurile scăzuseră, dar erau ncă destul de mari. Pe scurt, perifericele calculatoarelor personale erau ca aurul: rare şi scumpe.
Nu era practic ca fiecare calculator să aibă disc şi imprimată, deşi fără ele productivitatea calculatoarelor personale era mai mică. O altă problemă era folosirea n comun a datelor. Dacă aveai nevoie de un document creat de altcineva, trebuia să iei dischetă, să-ţi pui pantofii de sport şi să alergi la acel microcalculator să-l iei. De aici, numele acestui tip de partajare a datelor: „reţea sportivă”.      


1 „Reţeaua sportivă”

Acest tip de reţea a ridicat multe probleme. Cum puteai să fii sigur că documentele cu care lucrai erau la zi, dacă diverse copii modificate de un număr oarecare de oamenii circulau pe diverse dischete? Cum poţi opri furtul documentelor? Cum poţi opri furtul documentelor? Şi dacă ultima versiune, şi singura, a unui document se află pe o singură dischetă folosită de cineva drept suport pentru ceaşcă de cafea? Şi dacă...?
Existau sute de probleme cu această reţea şi toate evidenţiau o singură soluţie: nevoia, absolută necesitate, de a schimba documentele electrice ntre calculatoare. Combinaţi cu dorinţa de a schimba, de a folosi n comun discuri şi imprimate scumpe, şi aveţi o problemă la care să meditaţi. Nevoia de a folosi n comun date şi periferice a stimula crearea primei reţele locale de calculatoare, dar aşa cum veţi vedea, problema centrală a fost nevoia de a folosi n comun date.
                                      
  Comutatoarele de date

O modalitate de a folosi n comun periferice a fost folosirea unui comutator de date: un dispozitiv ce permite doar unui utilizator la un moment dat să folosească dispozitivul, ca exemplu o imprimată. Dacă o altă persoană folosea imprimata cnd doreai tu să o foloseşti, trebuia să aştepţi pnă termina. Un comutator de date poate fi comparat cu o coadă la bancă. Orice persoană (datele ce vor vi imprimate) care se aşează prima coadă (comutatorul) ajunge prima la casier (imprimanta). Restul trebuia să aştepte pnă ce aceasta termină.
Comutatorul de date oferă utilizatorului o conexiune pe portul serial sau paralel, pe bază căreia primul utilizator care cere primeşte dreptul de folosi imprimanta. Calculatorul care nu mai are nevoie de periferic trebuie să trimită o secvenţă de caractere prin care spune de fapt „Am terminat”.
Aceste dispozitive, deşi erau bune pentru imprimantă şi plotere (ele ncă mai sunt folosite – cteva companii ncă le mai oferă ), nu permiteau folosirea n comun a discurilor. De asemenea, necesitau o linie dedicată ntre calculator şi comutator. Aceasta devenea dificil de realizat cnd calculatoarele erau răspndite pe o suprafaţă mare, şi imposibil dacă erau mai multe calculatoare.
                                  
 „Aici servesc discuri”

Prima ncercare de a realiza ceea ce astăzi numim reţea locală (LAN) a fost tehnologie, acum nvechită, numim disc server. Un disc server era un calculator, prin care, printr-o tehnică de comunicaţie oarecare, era legat de un grup de calculatoare numit clienţi. El rula un sistem de operare special care era proiectat astfel nct să poată permită accesul mai multor clienţi n acelaşi timp la disc şi la imprimată: acest sistem se numeşte sistem de operare pentru reţea (Network Operating System sau NOS).
                       
   2.Funcţionarea reţelei
                               
 Aplicaţia client/server

Primele aplicaţii de reţea erau n majoritate programe integrate. De exemplu, dacă ofereau o bază de date multiutilizator ele aveau şi partea frontală (front-end) de interacţiune cu utilizatorului şi „motorul” bazei de date (partea de program care lucra cu fişierele bazei de date) pe acelaşi PC. Singura parte care se putea afla n reţea, pe server, era baza de date.
n această configuraţie, calculatorul client realiza toată prelucrarea datelor (citire, căutare a nregistrărilor dorite ntre datele citite etc.). Aplicaţiile acestea pot fi descrise ca avnd doar client. Serverul era o simplă „pompă” de date: trimitea utilizatorului date din fişierele aflate pe disc sau le primea şi le stoca pe disc.
n ultimii ani au apărut un număr mare de sisteme de bază de date sofisticate care pun n reţea „motorul” de acces la baza de date care se află n parte frontală (front-end) utilizatorul. Acestea se numesc sisteme client/server.
O dată cu mbunătăţirea performanţelor datorită eliminării suprancărcării reţelei cu transferuri mari de date, mai există şi avantajul faptului că serverul poate deservi mai mulţi clienţi n acelaşi timp. ntregul proces de sincronizare al accesului la baza de date, care trebuia realizat de clienţi, este acum realizat de server, ceea ce face aplicaţiile mai simple şi ntregul sistem mai eficient.
Bazele de date nu sunt singurele aplicaţii care pot fi realizate n sistem client/server. Alte aplicaţii client/server includ servere de poştă electronică, sisteme de vizualizare pe calculator a imaginilor şi urmărire serviciilor de reţea.

Avantajele sistemelor client/server sunt următoarele:

O securitate mai bună, deoarece accesul la datele din baza de date server este indirect. Utilizatorii nu pot vedea fişierele de date dect dacă li se dă acest drept n mod explicit.
Performanţele pot fi mbunătăţite uşor, deoarece o mai bună proiectare a serverului poate duce la o mai bună coordonare a utilizatorilor care doresc servicii n acelaşi timp şi, de aici, performanţe mai bune. n cazul severelor de baze de date prin reţea pentru a găsi ce i interesează; e suficient ca ele să trimită cereri către server, iar serverul le va trimite doar rezultatele pe care le doresc.
Creşte raportul calitate/preţ. Clienţii trebuie doar să aibă suficientă putere de calcul pentru a rula partea frontală (front-end). (Cnd sunt necesare performanţe mai mari, serverul poate fi nlocuit cu un calculator personal mai performant şi, respectiv, mai scump).

Dezavantajele sistemelor client/server:

Complexitatea: nu este simplu, de obicei, să configurezi şi să administrezi sisteme client/server.
Necesităţi: pentru a avea mulţi utilizatori, serverul din sistemele client/server are nevoie de un calculator scump. Aplicaţiile de pe server au tendinţa să devie mai mari şi mai complexe şi au nevoie de mai multă memorie RAM.
Preţ: performanţele serverului scad o dată cu creşterea numărului de utilizatori. Pentru a reface performanţele, serverul de bază de date trebuie să ruleze pe o maşină dedicată acelui server. Deci, acolo unde cndva era un server dedicat general, care funcţiona şi ca server de bază de date, acum avem un server dedicat general şi un server de baze de date dedicat, ceea ce duce cel puţin la dublarea costului.

                                   Tehnologii de grup

Tehnologiile de grup (groupware) sunt un set de tehnologii care au scopul de a mbunătăţi productivitatea a doi sau mai mulţi utilizatori care cooperează n realitate unor obiective comune. Ideea este ca o dată ce reţeaua uneşte utilizatorii, munca şi comunicările cu privire la ea pot fi automatizate pentru mbunătăţirea fluxului muncii şi a oportunităţilor. Teoretic, un grup de oameni care muncesc mpreună ntr-o activitate comună sau pentru obiective comune poate fi mult mai eficient dect un grup de oameni care muncesc independent. Deoarece calculatoarele mbunătăţesc dialogul ntre membrii grupului şi urmăresc progresele lor, detaliile nu vor mai fi omise, iar desfăşurarea poate fi foarte uşor de urmărit.
Aceste idei  au fost aplicate la procese cum sunt planificate şi administrate proiectelor. Planificarea n reţea permite unui grup dintr-o reţea să-şi facă orare pe reţea. Cnd vor să-şi coordoneze activităţile, de exemplu să stabilească o ntlnire, orarul grupului poate fi examinat şi poate fi găsit momentul cnd toţi membrii sunt disponibili. Folosind poşta electronică, aceştea pot fi rugaţi să va şedinţă (sau n organizaţiile mai autoritate li se ordonă).
Alte caracteristici ale aplicaţiei de grup:
Sisteme de informare (oferite n sisteme de poştă electronică cum ar fi cc: Mail).
Baze de date folosite n comun.
Sisteme de conducere a proiectelor.
Servicii de bibliotecă (pentru administrarea documentaţiilor aparţinnd unui grup).
Sisteme de control al versiunii (asemănătoare cu serviciul de bibliotecă, dar cu facilităţi de control al arhivării şi găsirii diverselor versiuni de fişier; aceste sisteme sunt de obicei folosite pentru dezvoltarea programelor).
Una dintre cele mai lăudate aplicaţii ale tehnologiilor de grup, Lotus Notes, este un sistem de baze de date cu poştă electronică. Rolul lui Notes este de a răspndi informaţiile deţinute n bazele de date ale organizaţiilor, la un număr oarecare de utilizatori. Sistemul permite duplicarea şi sincronizarea mai multor copii de baze de date.
O altă direcţie principală a aplicaţiilor de grup este posibilitatea urmăririi fluxului muncii. Ideea este că grupurile de utilizatori care sunt ntr-o reţea pot beneficia de automatizarea activităţilor de rutină. Mare parte a sistemelor care se ocupă de fluxul muncii se bazează pe formulare. Ele primesc date de la o persoană, pe care apoi le transmit, dacă e posibil cu date suplimentarea din alte surse, celorlalţi membri. Ele au mecanisme pentru contabilizarea şi urmărirea tranzacţiilor şi raportarea stadiului muncii. Obiectivele vor fi mai rar uitate sau amnate, deoarece calculatoarele sunt mai de ncredere dect oamenii. Fluxul muncii este concept att de important n reţele, nct  multe dintre principalele companii producătoare de produse de reţea au investit n companii care dezvoltă tehnologii de bază pentru suportul fluxului muncii.
Problema cu aplicaţiile de grup este că e greu ca oamenii să se obişnuiască cu ea! („Poţi să duci un cal la apă, dar nu poţi să-l faci să bea.”).
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica