referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Rolul materiilor organice in fertilitatea solului

Categoria: Referat Geografie

Descriere:

Materia organică din sol este constituită din grupe de substanţe cu origine, compoziţie, grade de stabilitate şi funcţii diferite, care au semnificaţii deosebite pentru caracterizarea regimului humic şi a variaţiei acestuia în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de practicile culturale...

Varianta Printabila 


1





ROLUL MATERIILOR
ORGANICE N FERTILITATEA SOLULUI



Profesor ndrumător:                                                                       Proiect realizat de






Calificare: Tehnician ecolog si protecţia mediului
                                                           
2008
CUPRINS

1. Introducere..................................................................................................................1
2. Compoziţie chimică....................................................................................................2
2.1. Parte minerală..........................................................................................................2
2.2. Sursele de materie organică.....................................................................................3
3. Humificarea................................................................................................................5
4. Rolul materiei organice n fertilitatea solului.............................................................7
4.1. Semnificaţia principalelor grupe ale materiei
organice pentru fertilizarea solului.................................................................................8
4.2. Caracterizarea regimului humic al solurilor............................................................9
4.3. Materia organică a terenurilor introduse n circuitul agricol..................................10
4.4. Reglarea regimului humic prin fertilizare organică................................................11
4.4.1. ngrăşămintele organice cu valoare fertilizantă şi/sau ameliorativă....................12
5. Statistici.....................................................................................................................15
5.1. Fondul funciar.........................................................................................................16
5.1.1. Repartiţia fondului funciar al Romniei pe categorii de folosinţe.......................16
6. Concluzii....................................................................................................................19
7. Bibliografie................................................................................................................21







ARGUMENT

Mi-am ales această temă, deoarece mi se pare foarte important rolul materiei organice n fertilitatea solului şi a capacităţii de producţie a plantelor.
Această lucrare cuprinde, ca prim capitol introductiv, generalităţi despre sol.
n al doilea capitol este vorba despre compoziţia chimică a solului, mai precis despre partea minerală şi partea organică a solului.
Partea minerală a solului provine din rocile care alcătuiesc litosfera, supuse diferitelor procese fizice şi chimice de transformare prin intermediul factorilor de mediu.
Partea organică este foarte importantă datorită cantităţii şi calităţii humusului, care depind de natura nvelişului vegetal, natural sau cultivat.
n capitolul al treilea este descris procesul de humificare, care constă n humificarea de substanţe organice complexe, specifice solului, care alcătuiesc humusul ce are n compoziţie acizi humici.
Capitolul al patrulea cuprinde rolul materiei organice n fertilitatea solului şi a capacităţii de producţie a plantelor. n acest capitol este vorba despre prezenţa materiei organice, care diminuează riscuri pe solurile erodate, ca şi pe cele nisipoase şi decopertate şi care previne dereglările de nutriţie cu microelemente n culturile susceptibile.
Materia organică are un rol important n semnificaţia principalelor grupe de substanţe cu origine, compoziţie, grade de stabilitate şi funcţii diferite, n caracterizarea regimului humic.
Tot n acest capitol se mai vorbeşte despre caracterizarea regimului humic, al solurilor, reglarea regimului humic prin fertilizare organică şi despre ngrăşămintele de origine vegetală şi animală cu valoare fertilizantă şi/sau ameliorativă.
n capitolul al cincelea sunt prezentate statistici despre soluri care prezintă o repartiţie n funcţie de caracteristica sa principală şi anume, fertilitatea. Mai exact, este vorba despre proporţia terenurilor agricole, arabile, cu vegetaţie forestieră, etc, care diferă de la om la om.
După părerea mea este foarte important rolul materiei organice n fertilitatea solului, deoarece există şi riscuri, cum ar fi folosirea diferitelor substanţe chimice (fosforul) şi multe altele, pe care nu le conştientizăm.


„Putem mbunătăţii pămntul prin om, dar suntem mai mult datori să mbunătăţim omul prin pămnt. „

Ion lonescu de la Brad


1. INTRODUCERE



Ca suport şi sursă de viaţă a plantelor superioare, solul este unul din factorii esenţiali ai biosferei. n sol, mai ales n orizontul său cu humus, este concentrată cea mai mare parte a substanţei vii a uscatului şi a energiei potenţiale biotice.
Solul ndeplineşte două funcţii esenţiale: furnizor de elemente nutritive pentru plante şi, n acelaşi timp, recipient şi transformator de reziduuri, avnd rol de protecţie al ecosistemelor şi de purificare a mediului nconjurător.
Datorită capacităţii sale de a ntreţine viaţa plantelor, definită ca fertilitate, solul constituie principalul mijloc de producţie n agricultură cu caracter regenerativ. n cazul unei utilizări raţionale, solurile nu se consumă ntr-un ciclu de producţie, ci şi păstrează fertilitatea naturală şi chiar se poate ameliora căpătnd caracteristici şi calităţi noi.
O bună gestionare a resurselor de sol din ţara noastră nu este posibilă dect dacă sunt cunoscute nsuşirile solului, ca mediu fizic de viaţă al plantelor, n strnsă corelaţie cu condiţiile naturale concrete n care s-a format şi a evoluat.    
Această lucrare urmăreşte prezentarea unei imagini generale despre modul de formare şi despre caracteristicile solului n contextul problemelor actuale de utilizare a lor n diferite scopuri.

2. COMPOZIŢIE CHIMICĂ

2.1. Parte minerală

Partea minerală a solului provine din rocile care alcătuiesc litosfera, supuse diferitelor procese fizice şi chimice de transformare prin intermediul factorilor de mediu. Aceste transformări se produc cu intensităţi diferite, n funcţie de natura materialului mineral iniţial.
Mineralele sunt substanţe anorganice, solide, omogene din punct de vedere fizico-chimic. Ele se clasifică n funcţie de compoziţia chimică n 5 clase, ultima, sărurile oxigenate, cuprinznd mineralele cele mai răspndite, n litosferă. De remarcat sunt silicaţii, care reprezintă 75% din greutatea litosferei şi sunt minerale componente ale tuturor rocilor.
Rocile magmatice iau naştere prin consolidarea magmelor, acestea fiind topituri sau soluţii a căror temperatură depăşeşte 1000-1300C, şi n care sunt dizolvaţi oxizi, sulfaţi, sulfuri etc, saturaţi n vapori de apă şi gaze.
Rocile metamorfice iau naştere ca urmare a schimbării condiţiilor termodinamice n care s-au format rocile magmatice sau sedimentare. Acestea şi modifică compoziţia mineralogică şi orientarea reţelei chimice, suferind procese de metamoefism.
Rocile sedimentare sunt cele mai răspndite n partea superioară a litosferei, ocupnd 75% din suprafaţa scoarţei Pămntului. Ele prezintă o deosebită importanţă pentru formarea şi evoluţia solului, rocile de solificare fiind reprezentate prin depozite de roci sedimentare foarte diferite. Rocile sedimentare s-au format prin alterarea şi dezagregarea rocilor magmatice sau metamorfice, procese ce au determinat apariţia unor minerale noi. n timpul formării solurilor, rocile şi mineralele lor componente suferă o fragmentare (mărunţire) continuă ce se numeşte dezagregare şi o modificare a reţelei chimice, care are ca rezultat apariţia unor minerale noi, proces ce se numeşte alterare.
Solurile conţin materie organică sub formă de resturi vegetale şi animale, care se transformă n humus, sub acţiunea factorilor de mediu.
Procesul de humificare constă n formarea de substanţe organice complexe, specifice solului, care alcătuiesc ceea ce se cunoaşte sub denumirea de humus, alcătuit din acizi humici.

2.2. Sursele de materie organică

Cantitatea şi mai ales calitatea humusului depind de natura nvelişului vegetal natural sau cultivat.
Resturile vegetale lăsate n sol de vegetaţia ierboasă provin att din sistemul radicular sau alte părţi subterane ale plantelor, ct şi din partea aeriană ( tulpină, frunze, etc.). Cantităţile de resturi organice moarte sunt foarte variate n funcţie de specie şi tip de sol. Astfel, vegetaţia ierboasă din zonele de stepă moderat aridă, resturile organice din partea aeriană  şi din rădăcini nsumează n medie 11.000 kg.
Vegetaţia lemnoasă lasă n sol resturi vegetale provenite de la frunze şi ace moarte, rămurele, fragmente de scoarţă, conuri, seminţe, etc., care formează pe sol, o pătură continuă cunoscută sub denumirea de litieră. Grosimea acestui strat variază n funcţie de:
- Specia lemnoasă;
- Vrsta şi consistenţa arboretului;
- Fertilitatea solului;
Cantitatea de resturi vegetale lăsată n sol de plantele cultivate, depinde de felul culturii (unele culturi lasă solului miriştea şi rădăcinile plantelor, la alte culturi se ridică att organele aeriene ct şi cele din sol, ca de exemplu cultura sfeclei de zahăr), durata de viaţă şi producţia realizată.
Microfauna din sol contribuie in mare masura la formarea partii organice a solului, corpurile moarte, dejectiile si corpurile microorganismelor animale, determina acumularea in sol a materiei organice moarte.


3. HUMIFICAREA

Procesul de humificare constă n formarea de substanţe organice complexe, specifice solului, care alcătuiesc ceea ce se cunoaşte sub denumirea de humus, alcătuit din acizi humici.
Dintre substanţele intermediare de descompunere a resturilor organice care participă la sinteza acizilor humici, un rol deosebit l au compuşii aromatici de tipul polifenolilor, rezultaţi din degradarea ligninei şi aminoacizilor proveniţi din hidroliza substanţelor proteice.
Formarea lor se realizează prin sinteza (condensarea) radicalilor fenoli şi hidrochinone pe de o parte, urmată de polimerizarea n diferite grade.
Substanţele humice se caracterizează prin:
- absenţa completă a structurii ţesuturilor prin a căror transformare a luat naştere;
- starea coloid amorfă;
- culoare de la negru la brun nchis;
- capacitate de legare a elementelor bazice prin neutralizare;
- conţinut de azot ntre 3-5%;
Alcătuirea internă a acizilor humici (Dragunov şi Kononova) este următoarea:
- nucleu aromatic (fenolic sau chinonic);
- catene laterale de diferite naturi ( radicali, hidrocarbonaţi peptide) şi grupe funcţionale organice (carboxil-COOH, fenolică-OH şi metoxil-OCH3).
Polimerizarea şi condensarea se realizează diferit n funcţie de condiţiile n care are loc procesul de humificare. n zona de stepă este favorizată polimerizarea naintată,  n timp  ce n  condiţii mai  umede polimerizarea este mai slabă, rezultnd substanţe humice diferite.
Proprietatea acizilor humici de a avea cationi adsorbiţi (legaţi la suprafaţa moleculelor) şi de a-i schimba cu alţii din soluţia solului se numeşte capacitate de adsorbţie şi schimb cationic. Acizii humici au o capacitate de adsorbţie şi schimb cationic mult mai mare dect cea a mineralelor argiloase (cel mult 150m.e. la 100 g material).
Acizii humici intră n reacţie cu partea minerală a solului formnd diferite combinaţii organo-minerale:
-    cu fierul şi aluminiul formează complexe coloidale mixte humico-ferice şi humico-aluminice;
-    cu mineralele argiloase formează complexe adsorbtive, alcătuind complexul argilo-humic sau coloidal sau adsorbtiv al solului;
-    cu cationii metalelor alcaline şi alcalino-teroase formează diferite săruri ale acizilor humici, denumite humaţi.
Din categoria acizilor humici se deosebesc două grupe principale:
Acizii huminici, compuşi macromoleculari, de culoare nchisă cu grad ridicat de polimerizare, cu greutate moleculară ntre 10 000 şi 100 000, se ntlnesc n toate tipurile de sol, n proporţii diferite;
Acizii fulvici, compuşi macromoleculari, de culoare gălbuie pnă la brun gălbuie, cu grad de polimerizare mai redus dect la acizii huminici, cu greutate moleculară ntre 2 000 şi 9 000, sunt solubili n soluţii alcaline şi precipită n prezenţa acizilor minerali. Se formează n toate solurile, dar n cantităţi mai mari la luvisolurile albice podsoluri şi n cantităţi mai mici n solurile acide şi neutre.


1 4. ROLUL MATERIEI ORGANICE N
FERTILITATEA SOLULUI

Rolul esenţial al materiei organice n definirea fertlităţii solului şi a capacităţii de producţie a plantelor a cştigat producţii noi n condiţiile intensificării agriculturii din ţara noastră.
Materia organică nmagazinează n constituenţii ei energie chimică şi elemente biogene, care le eliberează n sol n cantităţi mici şi continuu, n cursul transformărilor suferite sub influenţa activităţii microorganismelor.
Prin eliberarea treptată şi n raporturi echilibrate a macro- şi microelementelor nutritive, precum şi a unor substanţe specifice cu influenţă pozitivă asupra metabolismului vegetal, materia organică atenuează stresurile climatice şi nutritive, contribuind la obţinerea unor producţii multianuale stabile. Datorită capacităţii ei de tamponare, plantele sunt protejate de efectul concentraţiilor ridicate temporare ale sărurilor minerale din sol, ndeosebi ale ngrăşămintelor cu azot şi potasiu, şi al fluctuaţiilor rapide ale reacţiei solului. Pe soluri avnd conţinuturi ridicate de metale grele, acumulate din emisii industriale sau ca urmare a aplicării unor materiale reziduale cu valoare fertilizantă sau ameliorativă, materia organică diminuează sau ntrzie efectul fitotoxic al acestora prin reţinerea lor n combinaţii stabile. Descompunerea substanţelor organice xenobiotice ( pesticide, ierbicide, detergenţi ) este strns legată de transformările materiei organice din sol, cu consecinţe asupra persistenţei lor n mediul ambient. Prin influenţa favorabilă pe care o are asupra nsuşirilor fizice, materia organică contribuie la valorificarea mai eficientă a unor verigi ale tehnologiilor intensive, cum ar fi irigaţiile. n special pe solurile cu texturi extreme, materia organică reduce impactul utilajelor grele şi al trecerii lor repetate asupra  stratului arat, limitnd astfel nrăutăţirea condiţiilor de aeraţie şi de circulaţie a apei, ceea ce are repercursiuni pozitive şi n sfera mobilizării şi deplasării ionilor nutritivi din sol şi a folosirii lor de către plante. Prezenţa materiei organice diminuează riscul de eroziune pe terenurile situate n pantă, iar pe solurile erodate, ca şi pe cele nisipoase şi decopertate, previne dereglările de nutriţie cu microelemente n culturile susceptibile.

4.1. Semnificaţia principalelor grupe ale materiei organice pentru fertilizarea solului

Materia organică din sol este constituită din grupe de substanţe cu origine, compoziţie, grade de stabilitate şi funcţii diferite, care au semnificaţii deosebite pentru caracterizarea regimului humic şi a variaţiei acestuia n funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de practicile culturale.
            După origine, materia organică din sol a fost clasificată n două grupe principale : prima grupă cuprinde resturi organice ( de plante şi animale ) proaspete şi incomplet transformate, separabile din sol prin mijloace mecanice, iar a doua grupă este constituită de humusul solului, care prezintă o parte integrată a solului ce nu poate fi separată de aceasta, prin mijloace mecanice. Humusul, la rndul lui, este un amestec complex format din produşi de transformare avansată a resturilor organice şi produşi de resinteza microbiană şi din substanţe humice propriu-zise ( acizi humici, acizi fulvici şi humină ). Ţinnd seama de variaţia mare a gradului de biodegradabilitate a substanţelor organice ce intră n alcătuirea materiei organice din sol şi de rolul lor specific, Schffer şi Ulrich (1960) au mpărţit pragmatic materia organică din sol n “humus nutritiv” şi “humus stabil”. Humusul nutritiv este reprezentat de totalitatea compuşilor organici, mai mult sau mai puţin uşor mineralizabili, care se ncadrează n ambele grupe principale din clasificarea lui Kononova. El are un rol predominant n asigurarea microorganismelor şi plantelor superioare cu elemente nutritive şi asigură materia primă şi  substanţele precursoare sintetizării substanţelor humice propriu-zise. Humusul stabil cuprinde ansamblul substanţelor care se  descompun  lent,  ajungnd  şi  ele  n  final  la  compuşi  minerali ( CO2, H2O şi NH3 ).
            ntr-o agricultură intensivă rolul humusului n asigurarea unui mediu favorabil pentru creşterea plantelor, ca rezervor cu eliberarea lentă a elementelor nutritive ( N, P, S, K, Ca, Mg) şi ca regulator al metabolismului vegetal, trebuie să se manifeste la nivele superioare ale echilibrului humic.
Numeroase cercetări asupra bilanţului humusului din solurile cultivate n diferite sisteme urmăresc rezolvarea favorabilă a contradicţiei care se manifestă ntre conservatorismul solului de a-şi menţine echilibrul humic şi cerinţele agriculturii de creştere treptată a conţinutului de humus, n condiţii raţionale din punct de vedere tehnic. Solurile preconizate pentru terenurile agricole din ţara noastră reies din analiza evoluţiei humusului n diferite situaţii de cultură.

4.2. Caracterizarea regimului humic al solurilor

n ţara noastră, n studiul agrochimic ca şi n cel pedologic, caracterizarea terenurilor agricole sub aspectul conţinutului de materie organică se face diferenţiat. La solurile organice ca şi la solurile de seră, mbogăţite prin aporturi masive de materie organică parţial descompusă, se determină “materia organică”, n timp ce la celelalte soluri se determină humusul, după ndepărtarea prealabilă a resturilor descompuse din sol. Recunoaşterea humusului ca un indicator sintetic al stării de fertilitate a solului este evidenţiată de folosirea resurselor de humus din primii 50 cm printre criteriile principale de stabilire a notelor n Sistemul romn de bonitare a terenurilor agricole (1976). Conţinutul de humus din stratul arat multiplicat cu raportul saturaţiei n baze, cunoscut sub denumirea de indice-azot, este utilizat n analiza agrochimică pentru caracterizarea stării de asigurare cu azot a solului. n studiile agrochimice curente nu se practică fracţionarea humusului, ntruct aceasta este determinată predominant de tipul de sol şi mai puţin de practicile culturale. Anual n solurile arabile din ţara noastră se mineralizează o cantitate de 1-3 % din materia organică a solului, ndeosebi pe seama humusului nutritiv. Evaluarea cantitativă a acestor transformări prezintă interes pentru stabilirea bilanţului humic al solului sub diferite sisteme de cultură şi pentru a aprecia aportul solului n azot accesibil plantelor. n cercetarea agrochimică se folosesc metode bazate pe mineralizarea materiei organice uşor biodegradabile n condiţii controlate de umiditate şi temperatură sau pe uşurinţa ei de oxidabilitate (descompunere) chimică pentru estimarea azotului organic potenţial accesibil, ambele determinări efectundu-se pe soluri din care nu au fost ndepărtate resturile organice.

4.3. Materia organică a terenurilor introduse n circuitul agricol

Principala rezervă de sporire a suprafeţei arabile a ţării, a constituit-o regiunea inundabilă a Dunării, att prin mărimea suprafeţelor recuperabile ct şi prin fertilitatea ridicată a solurilor aluviale şi a sedimentelor. Au fost introduse aproape integral n folosinţă agricolă terenurile din Lunca Dunării, pe măsura ndiguirii incintelor, iar Delta Dunării este n curs de amenajare. n solurile şi sedimentele din aceste zone materia organică se găseşte n cantităţi ridicate, cu mult mai mari dect n solurile zonale.
Rezervele de humus ale solurilor cresc de la solurile aluviale slab evoluate către solurile de luncă evoluate şi, n cadrul aceluiaşi tip de sol variază n funcţie de textură. Comparativ cu cernoziomurile cultivate de multă vreme pe terasele Dunării, avnd aceeaşi textură, solurile din Lunca Dunării aveau conţinuturi şi rezerve de humus cu mult mai mari.
După ndiguire, conţinutul de materie organică a nceput să scadă ca urmare a ntreruperii aportului periodic de ml aluvionar bogat n componente organice, a schimbării regimului hidric datorată descrierii terenurilor şi cultivării lor. n Insula Mare a Brăilei conţinutul de materie organică din sedimentele fostelor fonduri de lac a scăzut cu aproape 20%  n primi 15 ani de cultivare (de la 5,1 la 4,2%).
Datorită condiţiilor specifice de depunere a suspensiilor organice şi proceselor de bioacumulare n regimul natural, sedimentele şi solurile au conţinuturi foarte ridicate de materie organică, att cele emerse ct şi cele submerse, chiar şi la texturi grosiere. Conţinuturile cele mai ridicate de materie organică se ntlnesc la solurile turbogleice şi la turbe. Materia organică a sedimentelor şi solurilor din Delta Dunării este caracterizată printr-un grad slab de humificare: pus n evidenţă de conţinuturi mici de acizi humici obţinuţi la fertilizarea materiei organice, precum şi prin valori ale raportului C/N apropiate sau nu prea ridicate faţă de cele ntlnite la solurile cultivate. Aceste caracteristici, alături de condiţiile climatice specifice zonei indică condiţii favorabile de mineralizare a materiei organice după modificarea regimului natural n care s-au format aceste sedimente şi soluri, avnd drept consecinţă scăderea rapidă şi de amploare a conţinutului de materie organică. Pe aceste terenuri cu potenţiale ridicate de fertilizare, culturile agricole vor beneficia de aporturi nsemnate de elemente nutritive din sol n primii ani după amenajarea lor agricolă. Degradarea oxidativă a materiei organice poate avea, n funcţie de natura solurilor, pe lngă consecinţe organice bogate n sulfuri libere, subsidenţa teritoriului la toate solurile organice şi riscul de deflaţie eoliană la solurile cu textură uşoară.
Pentru atingerea unor echilibre humice superioare pe solurile din Delta Dunării apare necesar să se asigure att restituirii substanţei de materie organică proaspătă prin măsuri agrofitotehnice ct şi atenuarea proceselor de mineralizare a materiei organice prin menţinerea unui regim hidric corespunzător, ndeosebi fără alternanţe repetate ale stărilor de umezire-uscăciune, posibil de reluat prin măsurile de desecare şi irigare.

4.4. Reglarea regimului humic prin fertilizare organică

Fertilizarea organică reprezintă principala măsură agrotehnică prin care este influenţată n mod pozitiv regimul humusului din sol.
ngrăşămintele organice cu consecinţă solidă ca şi resturile vegetale rămase n solul de la culturile agricole, reprezintă surse de materie primă pentru humusul nutrtiv, dar şi pentru sinteza humusului stabil. Ambele contribuie, alături de alte verigi ale tehnologiilor de cultură a plantelor la menţinerea sau la creşterea conţinutului de humus din solurile cultivate.


4.4.1. ngrăşămintele organice cu valoare fertilizantă şi/sau ameliorativă

ngrăşămintele organice posibil de folosit n ţara noastră sunt numeroase.
n grupa ngrăşămintelor de origine vegetală intră produsele agricole secundare (paie, coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, frunze şi colete de sfeclă), composturile, ngrăşămintele verzi şi turbe. ngrăşămintele de origine animală, produse n sistem gospodăresc şi n sistem industrial de creştere a animalelor, sunt constituite din gunoi de grajd, urină, must de bălegar şi respectiv nămoluri, composturi, tulbureală şi ape reziduale. Provenienţele reziduale au nămoluri de la staţiile de epurare orăşeneşti şi industriale, composturile rezultate din ele precum şi din gunoaiele menajere. n prezent n ţara noastră, precum şi n alte ţări, ngrăşămintele organice de origine animală sunt cele mai larg folosite pe terenurile agricole. Turba şi composturile de origine animală şi vegetală sunt folosite n legumicultură. Introducerea resturilor vegetale n sol, cu scop ameliorativ, nu constituie o practică curentă. Folosirea nămolurilor şi composturilor de la diferite staţii de epurare pe terenurile agricole au depăşit stadiul experimental.
Sub raportul efectului fertilizant, ngrăşămintele organice de origine animală sunt cele mai valoroase. Ele aduc n sol cantităţi importante din toate elementele esenţiale nutriţiei plantelor, n raporturi echilibrate faţă de cerinţele acestora. Anual, n fermele zootehnice şi n marile crescătorii de animale din ţara noastră rezultă cca 30 milioane tone de ngrăşăminte organice (n echivalent gunoi de grajd semifermentat).  Masa substanţelor organice conţinută n această cantitate echivalent-gunoi este de  5.8 - 6.0 milioane tone. n ea se găsesc 120 - 130 mii tone N, 75 - 80 mii tone P202 şi 130 - 135 mii tone K2O. Sulful organic şi mineral ajunge la 13-14 tone, iar substanţele bazice la 70 - 80 mii tone CaO şi 38 - 45 mii tone MgO. Cu aceste ngrăşăminte se restituie n sol cca 120 - 150 tone S, 600 - 700 tone Zn, 10-20 tone Mg şi cca 200 - 250 tone Cu. Azotul şi fosforul din ngrăşămintele organice, reprezintă aproximativ 1/10 din necesarul anual de ngrăşăminte, n timp ce potasiul din gunoi echivalează cu cca 1/4 din necesarul anual de ngrăşăminte cu potasiu al agriculturii. Dintre ngrăşămintele organice de origine vegetală, produsele agricole secundare conţin cantităţi apreciabile de potasiu. ngrăşămintele organice neconvenţionale (nămoluri şi composturi de la staţiile de epurare) au conţinuturi variabile n elemente nutritive, n funcţie de provenienţa lor.
Efectul ameliorativ ai ngrăşămintelor organice se datorează aportului apreciabil de materie organică, care este constituită att din compuşi uşori ct şi greu degradabili. Fracţiunea de materie organică mai stabilă este constituită ndeosebi din lignină. Persistenţa mai mult timp n sol, determină efectul de durată al ngrăşămintelor organice şi ameliorarea solului, inclusiv n ceea ce priveşte regimul humusului. Cu excepţia ngrăşămintelor organice semilichide (tulbureală) şi lichide (urină, must de bălegar, ape reziduale), a căror materie organică este integral uşor biodegradabilă, toate ngrăşămintele organice cu consistenţă solidă constituie ntr-o măsură mai mare sau mai mică la ameliorarea solului. Comparativ eficienţa unor doze egale de substanţe organice introduse n sol ca gunoi de grajd, rădăcini, paie de cereale, ngrăşăminte verzi, frunze, rumeguş de lemn şi turbă de Sphagnum n creşterea conţinutului de humus se inserează n ordinea 1; 0.55; 0.45; 0.35; 0.25; 2; 2.5 (Kolenbrander, 1976). Numeroase experienţe au arătat că 1/5 din masa uscată a gunoiului de grajd tradiţional, numai 1/8 - 1/9 din masa paielor se transformă n substanţe humice (Hera şi Borln, 1980). Dintre ngrăşămintele organice de origine animală, gunoiul de grajd de taurine contribuie cel mai mult la formarea humusului stabil, ntruct conţine cantitatea cea mai mare de lignină raportată la substanţa organică. n raport cu specia animală, proporţia de compuşi greu biodegradabili din dejecţii creşte de la animalele furajate cu concentrate (păsări, porci) la animale furajate cu grosiere (cai, oi, taurine); n acelaşi sens creşte şi efectul ngrăşămintelor organice cu consistenţă solidă provenite de la speciile n ameliorarea de durată a solului. Efectul ameliorator al nămolurilor provenite din complexele de creştere industrială a animalelor mai depinde de prezenţa sau absenţa aşternutului şi de cantitatea nglobată de furaje nefolosite. Composturile rezultate din nămoluri de origine animală, resturi vegetale şi alte adaosuri, supuse unei fermentări aerobe dirijate timp de mai mulţi ani, aduc n sol o cantitate nsemnată de substanţe humice deja formate n cursul procesului de compostare, contribuind substanţial la ameliorarea complexă a nsuşirilor solului.



5. STATISTICI
SOLUL

Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre. Este format din particule minerale, materii organice, apă, aer si organisme vii. Este un sistem foarte dinamic care ndeplineşte multe funcţii şi este vital pentru activităţile umane si pentru supravieţuirea ecosistemelor.
Ca interfaţă dintre pamnt, aer şi apă, solul este o resursa neregenerabilă care ndeplineşte mai multe funcţii vitale:
• producerea de hrană/biomasă;
• depozitarea, filtrarea şi transformarea multor substanţe;
• sursa de biodiversitate,habitate, specii si gene;
• serveşte drept platformă/mediu fizic pentru oameni şi activităţile umane;
• sursa de materii prime, bazin carbonifer;
• patrimoniu geologic şi arheologic.
Principalele opt procese de degradare a solului cu care se confruntă Uniunea Europeană sunt:
• eroziunea;
• degradarea materiei organice;
• contaminarea;
• salinizarea;
• compactizarea;
• pierderea biodiversităţii solului;
• scoaterea din circuitul agricol;
• alunecările de teren şi inundaţiile.
Solul nu a constituit, pnă acum, subiectul unei politici comunitare specifice de protecţie a solului. Cteva aspecte referitoare la protecţia solului se regăsesc n acquis, astfel nct diferite politici comunitare au contribuit n mod difuz la protecţia solului. Este cazul unor prevederi ale legislaţiei comunitare referitoare la apă, deşeuri, chimicale, prevenirea poluării industriale, protecţia naturii şi pesticide.

5.1. Fondul funciar
5.1.1. Repartiţia fondului funciar al Romniei pe categorii de folosinţe

n funcţie de destinaţia lor, terenurile se mpart n mai multe categorii:
• terenuri cu destinaţie agricolă;
• terenuri cu destinaţie forestieră;
• terenuri aflate permanent sub ape;
• terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane si rurale pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere;
• terenuri cu destinaţii speciale cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere,
feroviare, navale si aeriene, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice etc.
Din tabelul 4.1.1. se remarca faptul ca n anul 2005 ponderea principală o deţin terenurile agricole (61,84 %), urmate de păduri si de alte terenuri cu vegetaţie forestieră (28,28 %). Alte terenuri ocupă 9,88 % din suprafaţa ţării (ape, bălţi, curţi, construcţii, căi de comunicaţie, terenuri neproductive).


n tabelul 4.1.2 se prezintă repartiţia terenurilor agricole pe tipuri de folosinţe n perioada 1999-2005.
Suprafaţa terenurilor arabile ocupă 63,9% din totalul suprafeţei agricole, iar restul se repartizează ntre păşuni (circa 22,82%), fneţe (circa 10,28 %), vii (1,52%) şi livezi (1,48%). Ca urmare a creşterii indicelui demografic, n ultimii 65 ani, suprafaţa arabilă pe locuitor a scăzut de la 0,707 ha n anul 1930 la 0,43 ha n anul 2005.



6. CONCLUZII

Dezvoltarea tot mai accentuată a activităţii umane, introduce n mediu cantităţi mari de substanţe (ngrăşăminte, pesticide, insecticide), dintre care multe afectează factorii de mediu: apă, aer, sol.
Solul este un sistem dinamic, care ndeplineşte mai multe funcţii şi asigură supravieţuirea ecosistemelor.
Datorită capacităţii  sale de a ntreţine viaţa, solul constituie principalul mijloc de producţie n agricultură.
Principala proprietate care i conferă aceste funcţii este fertilitatea.
Deci, fertilitatea este proprietatea solului, ce constă n aprovizionarea permanentă şi simultană a plantelor cu apă şi substanţe nutritive n cadrul unor condiţii de mediu favorabile.
n definiţia fertilităţii, un loc aparte l ocupă humusul, deoarece acesta constituie suportul energetic de asigurare cu substanţe nutritive. Cu ct cantitatea de humus este mai mare, cu att şi fertilitatea este mai mare. Deci humusul poate fi considerat un criteriu de bază n aprecierea gradului de fertilitate a diferitelor tipuri de sol, a capacităţii lor de producţie, n final a potenţialului productiv al acestora.
Solurile diferă după gradul lor de fertilitate. n urma studiilor efectuate n ţara noastră s-a constatat ca terenurile cu o fertilitate ridicată sunt terenurile agricole, care deţin ponderea cea mai mare, aproximativ 62%, din care 64% reprezintă terenuri arabile, păşuni, fneţe, vii şi livezi. Terenurile agricole sunt urmate de păduri şi alte terenuri de vegetaţie ntr-un raport de 28%, iar restul de 10% sunt construcţii civile şi drumuri.
O bună gestionare a terenurilor, ct şi a resurselor din sol, nu este posibilă dect dacă sunt cunoscute caracteristicile solului. Cunoaşterea  detaliată a acestor caracteristici, ajută la păstrarea calităţii factorilor de mediu şi la schimbul permanent de materie necesară vieţii.
Pentru a evita activităţile distructive şi n vederea producţiei, conservării şi ameliorării solului, se impune o politică ecologică de perspective, unitară şi concentrată, care să se sprijine pe cunoaşterea prealabilă a sistemelor biologice, ce asigură funcţionarea n condiţii optime a ecosistemului.
n concluzie, viaţa solului este condiţionată n mare măsură de energia provenită din vegetaţia supraterestră, care la rndul ei, depinde de substanţele nutritive extrase din sol, necesare pentru asigurarea optimă a proceselor de creştere.



7. BIBLIOGRAFIE


1.    Oanea N., Rogobete Gh – Pedologie generală şi ameliorativă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
2.    Florea N. – Cercetarea solului pe teren, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
3.    Mastacan G. – Cristale, minerale şi roci, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
4.    Udrescu S. – Curs de pedologie, AMC, USAMV’ Bucureşti, 1994.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica