referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Regimul de apa al plantelor

Categoria: Referat Geografie

Descriere:

Prin constanta dielectrică mare, apa favorizează disocierea ionică(electrolitică) a diferitelor substanţe. De asemena, ea indeplineşte un rol important în procesele de termoreglare, în procesele de transpiraţie şi de eliminare a substanţelor de excreţie...

Varianta Printabila 


1

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU”

FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARĂ, TURISM ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

 

 

 

REGIMUL DE APĂ AL PLANTELOR

 


                                                                                                                        STUDENT

NECHITA DANA, B.I.A.

 

 

 

CUPRINSUL

1.Regimul de apă al plantelor...............................................................................................2

         1.1 Rolul apei n viaţa plantelor..................................................................................2

         1.2 Procele fizice implicate n accesul apei n plante.................................................4

         1.3 Absorbţia apei n corpul plantei...........................................................................5

                      1.3.1 Absorbţia radiculară a apei...................................................................5

                      1.3.2 Factorii care influenţează absorbţia radiculară a apei..........................7

         1.4 Transportul apei n corpul plantei........................................................................8

                      1.4.1 Sistemul conducător al plantei pentru apă.......................................... 8

         1.5 Eliminarea apei de către plante............................................................................9

                      1.5.1 Stomatele şi rolul lor n transpiraţie....................................................9    

                      1.5.2 Factorii care influenţează tanspiraţia plantei.....................................10

                      1.5.3 Gutaţia...............................................................................................12

                   Bibliografie............................................................................................................... 13

    


1.REGIMUL DE APĂ AL PLANTELOR

 

 

Regimul de apă al plantelor se referă la ansamblul proceselor de absorbţie a apei, din substrat şi din atmosferă, la circulaţia ei pe traiectul corpului plantelor şi la eliminarea curentului de apă n mediul extern prin procesele de transpiraţie şi gutaţie.

 

1.1 ROLUL APEI N VIAŢA PLANTELOR

 

n viaţa plantelor, apa indeplineşte un rol multiplu şi complex. Prin faptul că apa participă la formarea celulelor şi a ţesuturilor, ea are un rol structural insemnat.

Apa asigură transportul unor substanţe la nivelul compartimentelor plantei; Transportă seva brută de la radacini spre frunze şi seva elaborată de la frunză spre organele de depozitare.

Stabilind legatura indispensabilă dintre organism şi mediul nconjurator, apa facilitează absorbţia substanţelor anorganice şi organice din sol n organismul vegetal.

Apa creează n organism mediul necesar reacţiilor biochimice de hidroliză, hidratare, oxireducere etc. Participă direct la realizarea unor reacţii de sinteză şi degradare din plante.

Avand o mare putere de solubilizare, apa determină n organism formarea soluţiilor moleculare şi a celor coloidale.

Prin constanta dielectrică mare, apa favorizează disocierea ionică(electrolitică) a diferitelor substanţe. De asemena, ea indeplineşte un rol important n procesele de termoreglare, n procesele de transpiraţie şi de eliminare a substanţelor de excreţie.

Apa este un element de bază n fenomenul de osmoză şi concură la realizarea stării de turgescenţă a celulelor.

n procesul fotosintetic, apa ramane un element de bază, fiind donatorul de hidrogen necesar reducerii carbonului.

Dintre fenomenele fiziologice creşterea este procesul cel mai sensibil la lipsa apei.

Alături de lumină şi temperatură, apa joaca un rol ecologic nsemnat, ntrucat determină repartizarea vegetaţiei pe globul terestru. Astfel , n regiunile cu exces de apă cresc plantele hidrofile, n cele cu umiditate potrivită , plantele mezofile iar n regiunile cu umiditate scazută, cresc plantele xerofile.

Inportanţa mare a apei pentru organismele vegetale se datorează unor proprietăţi fizico-chimice caracteristice, care i conferă unele particularităţi de un deosebit interes biochimic. Astfel, apa este o substanţă cu caracter polar, datorită aranjării atomilor de hidrogen de aceeaşi parte a moleculei.

O altă particularitate se leagă de faptul că apa are o căldură specifică mare(căldura necesară pentru a ridica temperatura unui gram cu 10 C); datorită ei temperatura plantelor nu suportă variaţiuni bruşte, cand temperatura mediului extern variază ntr-un timp scurt. Ea constitue un mijloc eficace de apărare contra frigului.

Apa are, de asemenea căldura de vaporizare mare; ea reprezintă numarul de calorii necesare pentru evaporarea unui gram de apa la 1000 C. Din această cauză, cand se avaporă apa la suprafaţa plantelor este nevoie de multă căldură, ceea ce produce răcirea organismului.Aceasta proprietate a apei constitue un mijloc eficace de apărare mpotriva căldurii.

Apa se găseşte repartizată n organismele vegetale atat extracelular cat şi intracelular sub două stări: lichidă şi gazoasă. n timpul iernii apa se găseşte uneori n stare solidă, materializată prin prezenţa cristalelor de gheaţă

n constituţia corpului plantei, apa lichidă se găseşte sub două forme: apa liberă si apa legată. Daca apa liberă si păstrează proprietăţile obişnuite, apa legată are proprietăţi diferite şi nu ingheaţă nici la -600 C.

Apa din sol provine din precipitaţii şi mai puţin, din vaporii de apă din atmosferă. Există mai multe forme de apă n sol: apa de constituţie, apa higroscopica, capilară, peliculară şi gravitaţională.

Cantitatea de apă din organismul vegetal variază cu varsta, cu starea fiziologică, regiunea geografică, cu intensitatea metabolismului etc. n general, ţesuturile tinere conţin o cantitate de apă mai mare decat cele bătrane.

 
 

1.2 PROCESELE FIZICE IMPLICATE N ACCESUL APEI N PLANTE

 

 

Nu există un paralelism ntre absorbţia apei li a elementelor minerale, fiecare avand legi specifice de pătrundere n plante.Apa pătrunde prin procese fizice, respectiv prin osmoză şi imbibiţie, sub formă moleculară.

Osmoza este fenomenul fizic de ntrepatrundere a două soluţii sau gaze miscibile, cu concentraţie diferită separate printr-o membrană poroasă, semipermeabilă care permite trecerea solventului, dar se opune traversării substanţelor dizolvate.

Osmoza are loc ntotdeauna de la partea sistemului un potenţial chimic mai mare(soluţia mai diluată) spre aceea cu un potenţial chimic mai redus(soluţia mai concentrată). Endosmoza va avea loc atunci cand apa din soluţia externa are un potenţial chimic mai ridicat(o disponibilitate de activitate a moleculelor apei mai ridicate, n cazul soluţiilor mai diluate sau a apei pure).Exosmoza va avea loc cand apa din soluţia internă va avea un potenţial chimic mai ridicat( soluţia internă va fi mai diluată decat soluţia externă).

Pentru a absorbii apa celula trebuie să se afle ntr-un mediu hipotonic ( mai diluat) iar sucul său vacuolar să fie hipertonic( mai concentrat). Rezultatul acestei situaţii se materializează printr-un curent endosmotic, adică un curent de pătrundere al apei n celula respectivă. Dacă celula se află ntr-un mediu hipertonic, adică un mediu a cărei concetraţie este mai mare decat concentraţia sucului ei vacuolar, vom asista la un curent exosmotic, adică de ieşire a apei din celula respectivă.

Curentul endosmotic implică creşterea volumului celulelor, ceea ce nseamnă că apa a pătruns n vacuolele acestora pe cale osmotică. n această situaţie, membrana pectocelulozică a celulelor este supusă ntinderii (cu 10-100%), iar celula se gaseşte n stare de turgescenţă. La punctul de turgescenţă maximp, endosmoza ncetează, chiar dacă sucul vacuolar este ncă hipertonic faţă de soluţia externă. Există nsă şi cazuri cand endosmoza contiunuă peste acest moment, iar celula se sparge şi moare, fenomen numit citoliză; situaţia se ntalneşte după ploi excesive la fructe (cireşe, vişine, tomate, struguri), la grăunciorii de polen şi la unele rădăcini (morcovi).

Curentul exosmotic implică micşorarea volumului celulei şi ulterior, generează deprinderea plasmalemei de membrană proctocelulozică a acesteia, fenomen numit plasmoliză.

Deplasmoliza este supapa de siguranţă care intervine n momentul plasmolizei convexe, n sensul că, dacă celula plasmolizată se introduce, la scurt timp n apă, ea poate să revină la starea de turgescenţă, ntrucat celula va absorbi apa, pe cale osmotică, n mediul extern.

Alături de osmoză, ca proces răspunzător n pătrunderea apei n celulele vegetale, se află şi fenomenul de imbibiţie, care este un fenomen fizic prin care apa pătrunde n gelurile coloidale ale celulei.

 

 

 

1.3 ABSORBŢIA APEI N CORPUL PLANTELOR

 

 

Viaţa este legată de apă, aceasta reprezentand mediul n care se desfăşoară toate procesele biochimice.

Există plante care sunt capabile să supravieşuiască inactive ntr-o atmosferă uscată, fără a fi vătămate. Reprezentanţii unei astfel de adaptări sunt bacteriile, algele verzi inferioare, ciupercile şi lichenii. Aceste organisme posedă celule mici, fără vacuola centrală, care n cazul uscării se strang regulat neproducand deteriorări n structura finală a protoplasmei.

La plantele vasculare, situaţia este diferită; protoplasma celulelor lor se poate oarecum detaşa de condiţiile externe, nivelul apei rămanand n celule destul de stabil, graţie prezenţei vacuolei.

 

1.3.1 ABSORBŢIA RADICULARĂ A APEI

 

 

Rădăcina este unul dintre cele trei organe vegetative ale cormofitelor (gr. cormos = trunchi, tulpina), alături de tulpină şi frunze, care ndeplineşte două funţtii principale: de fixare a plantei n sol şi de absorbţie a apei şi a sărurilor minerale. nsă rădăcina poate ndeplinii şi alte funcţii: de depozitare a materialului de rezervă, regenerare, nmulţire etc.

Dupa originea şi funcţiile lor, rădăcinile pot fi grupate n trei categorii:

-               rădăcini normale, care se dezvoltă din radicula embrionului şi ndeplinesc cele două funcţii specifice;

-               rădăcini adventive, care se formează pe tulpini, ramuri sau frunze;

-               rădăcini metamorfozate, care s-au adaptat la alte funcţii decat cele specifice, modificandu-şi forma şi structura, corespunzător noilor funcţii.

Examinand cu atenţie rădăcina unei plantule tinere, distingem patru zone sau regiuni morfologice: varful vegetativ, zona netedă, zona piliferă si zona aspră.

Varful vegetativ sau conul vegetativ al rădăcinii este zona n care celulele se nmultesc prin diviziune mitotică, din care cauză are un caracter tipic meristematic.

Examinand mai atent varful vegetativ al rădăcinii observăm o formaţiune care acoperă şi protejează varful delicat al rădăcinii, numită piloriză, caliptră sau scufie. La plantele acvifere piloriza este substituită de o formaţiune mult mai lungă, n forma unui deget de manuşă, numită rizomitră, de altă origine decat piloriza. Ea este mai mare la rădăcinile aeriene şi lipseşte la plantele parazite şi unele plante autotrofe.

Zona netedă, urmează imediat dupa varful vegetativ. Este foarte scurtă (5-10 mm) şi corespunde zonei de creştere n lungime a rădăcinii. Celulele sale nu se mai divid, dar cresc prin ntindere, mărindu-şi mult dimensiunile iniţiale şi sporind astfel forţa datorită căreia rădăcina pătrunde n sol.

Zona piliferă (zona perişorilor absorbanţi), variază ca lungime de la caţiva mm la caţiva cm, n funcţie de specie. Se numeste astfel deoarece ntreaga zonă este acoperită de perişori absorbanţi, subţiri şi lungi, care nconjoară rădăcina asemeni unui manşon pufos, vizibil şi cu ochiul liber.

Perişorii absorbanţi cresc perpendicular pe axa rădăcinii, prin alungirea celulelor rizodermice. De regulă, sunt unicelulari şi foarte rari bicelulari sau pluricelulari.

La nivelul perişorilor absorbanţi apa pătrunde din substrat n planta printr-o absorţie pasivă sau activă.


1

Absorbţia pasivă a apei este rezultatul transpiraţiei frunzei, nivel la care se pierd cantităţi importante de apă. Deficitul de apă din comportamentul foliar acţionează asemeni unui stimul care va fi recepţţionat de intreg corpul plantei. n final, acest stimul ajunge la nivelul comportamentului radicular, generand o reacţie din partea perişorilor absorbanţi, care vor “aspira” apa din soluţia solului. n această situaţie apa este absorbită n mod pasiv de perişorii absorbanţi.

Absorbţia activă a apei presupune consum de energie şi se realizează cu ajutorul energiei metabolice proprii celulelor radiculare prin mecanisme neosmotice. n acest caz, apa pătrunde ncet, mpotriva gradientului de concentraţie, tocmai datorită energiei metabolice specifice celulelor radiculare.

La unele plante, cele acvatice, rădăcinile sunt lipsite de perişori absorbanţi ntrucat fiind scufundate n apă, absorbţia apei şi sărurilor minerale se realizează pe toată suprafaţa lor. La alte plante, n locul perişorilor se fixează hifele unor ciuperci simbiotice care ndeplinesc aceeaşi funcţie de absorbţie. Aceste ciuperci trăiesc n simbioză cu rădăcinile plantelor, după un tip de relaţii trofice directe, numit micoriză.

Zona aspră, este ultima zonă a rădăcinii care se ntinde de la zona piliferă pană la colet. Numele ei se leaga de prezenţa cicatricelor lăsate de perişorii absorbanţi care au căzut. Culoarea ei brună se datorează suberificării celulelor din primele straturi ale scoarţei(cutis).

 

 

 

1.3.2 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ ABSORBŢIA RADICULARĂ A APEI

 

 

Absorbţia radiculară a apei stă sub amprenta influenţei pe care o exercită o serie de factori legaţi de sol: temperatură, presiunea osmotică a soluţiei solului, aeraţia şi cantitatea de apă disponibilă din sol.

Temperatura solului. Acest factor influenţează absorbţia apei de către rădăcinile plantelor, n sensul că aceasta decurge mai bine n solurile calde decat n cele reci. Temperatura minină pentru absorbţia apei este n jurul valorii de 00 C. Concomitent cu creşterea temperaturii se intensifică şi absorbţia apei, intervalul de temperatură optimă fiind ntre 20-320 C.

Concentraţia soluţiei solului. Absorbţia apei n plantă se realizează cand concentraţia sucului vacuolar al celulelor absorbante este mai mare decat presiunea osmotică a soluţiei solului. Se cunosc plante (halofitele) care prezintă o mare toleranţă faţă de concentraţiile saline mari ale soluţiei solului, motiv pentru care şi valoare presiunii osmotice a celulelor acestor plante este mai mare, comparativ cu a altor plante. n general, concentraţia soluţiei solului este de 0,5-1,5g săruri/litru.

Aeraţia solului. Ca o regulă generală, o aeraţie deficitară a solului limitează posibilitatea unei absorbţii active a apei din substrat. Cand concentraţia oxigenului din sol scade sub 5% respiraţia rădăcinilor va lua un sens anarob caracterizat printr-un slab randament energetic.

Disponibilitatea apei in sol. Sistemul radicular al plantelor este ntr-o contiuna mişcare spre locurile cu apă din sol. Pe masură ce solul devine mai sărac n apă, rădăcinile plantelor pătrund mai adanc, dar cu timpul se usucă si pier.

 

 

 

 

 

 

1.4 TRANSPORTUL APEI N CORPUL PLANTELOR

 

 

Apa absorbită de perişorii absorbanţi ai rădăcinii străbate o cale relativ lungă pană la nivelul frunzelor, nivel la care ea se pierde prin procesul de transpiraţie. Circulaţia apei de la organul de absorbţie spre cel la al carui nivel se pierde, determină o legatură funcţională stransă ntre aceste organe distanţate spaţial.

Pe traseul parcurs, coloana de apă intalneşte atat elemente vii(celulele din parenchimul rădăcinii şi frunzei) cat şi elemente lipsite de conţinut viu(trahee şi traheide), acestea din urmă constituindu-se ]n sistemul lemnos conducător al plantei.

n celulele rădăcinii n sens transversal apa circulă prin difuzie şi parţial, datorită unor efecte osmotice.

Scoarţa rădăcinii serveşte ca un rezervor de apă, compensand fluctuaţiile diurne relativ scurte n aprovizionarea cu apă din sol. Cand ajunge n endoderm, transportul apei este blocat de elementele hidrofobe sau de cele lemnoase din pereţii celular. Apa este atunci vehiculată către părţile din endoderm permeabile pentru apă. n cilindrul central apa trece n vasele conducatoare, de unde este urcată spre etajele superiaore ale plantei.

Potenţialul apei din ţesuturile tulpinei este mai scăzut decat cel din rădăcini, iar potenţialul apei din frunze este mai scăzut decat cel din tulpină. Apa circulă de la un ptential mai mare către un potenţial mai scăzut.

 

 

1.4.1 SISTEMUL CONDUCĂTOR AL PLANTEI PENTRU APĂ

 

 

Corpul plantelor este traversat de un dublu curent de lichide, care constitue seva brută si seva elaborată. Seva brută este o soluţie de săruri minerale, absorbită din sol de către rădăcini la nivelul regiunii ei pilifere şi circulă de jos n sus, ascendent  pană la ţesuturile asimilatoare, prin intermediul ţesutului conducator lemnos.

Seva elaborată este o soluţie de substanţe organice, ndeosebi glucide, formată n urma procesului de fotosinteză; ea circulă n general, de sus n jos, descendent, prin intermediul ţesutului conducator liberian.

Pentru ndeplinirea funcţiei de transport, corpul plantei este străbătut de ţesuturi speciale, numite conducătoare. n procesul evolutiv, s-a diferenţiat cate un ţesut special de conducere pentru fiecare categorie de sevă: ţesutul lemnos pentru seva brută şi ţesutul liberian pentru seva elaborată.

Ţesutul conducător lemnos (lemn sau xilem) , implicat n transportul sevei brute are urmatoarele elemente histologice:

-               vasele

-               celulele de parenchim lemnos

-               fibrele lemnoase

După forma si dimensiunile lor, după structura şi modul de ngroşare al pereţilor, vasele lemnoase sunt de două feluri: traheide si trahee.

Traheidele, numite şi vase nchise sau imperfecte, sunt elemente conducătoare unicelulare, suprapuse unele n continuare celorlalte (formand şiruri longitudinale), cu pereţii transversali persistenţi şi adesea oblici, a căror capete sunt ascuţite sau rotunjite.

Traheele, numite şi vase deschise sau perfecte sunt tuburi continue,  mai largi decat traheidele şi ntre pereţii transversali au dispărut complet sau n cea mai mare parte.

 

 

1.5 ELIMINAREA APEI DE CĂTRE PLANTE

 

Concomitent cu absorbţia şi transportul apei n plantă are loc şi eliminarea ei n atmosferă, proces realizat la nivelul tuturor organelor aeriene prin două procese distincte: transpiraţia şi gutaţia. Dacă prin transpiraţie apa este eliminată sub formă de vapori, prin gutaţie apa este eliminata sub formă lichidă, de picături.

Două faze importante se petrec n timpul transpiraţiei: prima, la evaporarea apei din celulele mezofilului foliar n spaţiile intercelulare şi a doua,la difuziunea vaporilor de apă din spaţiile respective n aerul exterior.

 

 

1.5.1 STOMATELE ŞI ROLUL LOR N TRANSPIRAŢIE

 

 

 O stomată este alcatuită din două celule epidermice specializate numinte celule stomatice, care lasă ntre ele o deschidere numita osteolă.

n componenţa acestor structuri intră şi camera substomatică, compartiment la nivelul căruia se acumulează vapori de apă nainte de a fi evacuaţi, n exterior, prin procesul transpiraţiei.

Celulele stomatice sunt nconjurate de celulele anexe, cu rol accesoriu, materializat prin contribuţia lor la diminuarea eventualelor presiuni exercitate asupra celulelor stomatice.

Distribuţia stomatelor pe organele plantelor. Ele se formează de obicei, pe toate organele supraterestre ale plantelor, dar mai ales pe frunze. Pe elementele florei, petale sau seminţe, stomatele sunt nefuncţionale(incomplet dezvoltate).

Numărul de stomate. Acesta creşte sau scade la aceeaşi specie sau la diferite specii de plante,fiind n funcţie de fază ontogenetică a plantei şi de condiţiile ecologice n care acestea se dezvoltă. Din acest motiv, se ntalnesc adesea la aceeaşi specie, un număr diferit de stomate, de regulă, pe suprafaţa unei frunze pot fi ntre 1000 şi 60 000 de stomate pe  1 cm2   ceea ce reprezintă o suprafaţă mică, de 1-2 % din limbul foliar.

Poziţia stomatelor pe suprafaţa limbului. n privinţa nivelului la care sunt dispuse stomatele faţa de celulele epidermice, se ntalnesc mai multe situaţii:

-               stomate la acelaşi nivel cu celulele epidermice;această dispoziţie se ntalneste mai ales la mezofite

-               stomate sub nivelul celulelor epidermice; această dispoziţie este caracteristică speciilor xerofite

-               stomate deasupra nivelului celulelor epidermice;  o asemenea dispiziţie creează premisa derulării transpiraţiei intenre şi este caracteristică plantelor hidrofile şi mezofile.

Deschiderea osteolei. nchiderea şi deschiderea osteolei se datorează ngroşarii inegale a pereţilor celulelor stomatice.

 

 

 

1.5.2 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TRANSPIRAŢIA PLANTELOR

 

 

Derularea transpiraţiei este influenţată de o serie de factori interni, prioritari fiind cei legaţi de distribuţia, numărul, poziţia şi reacţia de nchidere, respective deschidere a stomatelor. n plus, acest proces fiziologic se află şi sub semnul influenţei altor factori interni, ca : structura frunzei, suprafaţa foliară si relaţia dintre sistemul radicular şi cel extraradicular.

Structura frunzei. Modificările structurale ale frunzelor le conferă plantelor xerofite o rezistenţă mare n privinţa pierderii apei şi faţă de ofilire. Plantele care cresc n zone cu climat umed, au cuticula frunzei mai subţire şi transpiră mai mult.

Suprafaţa foliară. Cu toate că nu există o relaţie de proporţionalitate ntre suprafaţa foliară şi transpiraţie, este evident faptul că, cu cat suprafaţa foliară este mai mare, cu atat şi cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie va fi mai accentuată.

Relaţia dintre sistemul radicular şi sistemul extraradicular. Ceea ce reglează intensitatea transpiraţiei ţine de mărimea suprafeţei absorbante a rădăcinilor şi suprafaţa de evaporare a sistemului foliar.

Intensitatea transpiraţiei este influenţată de diferiţi factori externi care acţioneaza asupra evaporării apei şi care modificş potenţialul apei dintre suprafaţa plantei şi aerul atmosferic. Dintre acestea cei mai inportanţi sunt: lumina, umiditatea atmosferică, temperatura, curenţii de aer şi apa disponibilă din sol.

Lumina. Acest factor modifică intensitatea transpiraţiei prin intermediul deschiderii stomatelor; la lumină osteolele stomatelor se deschid  iar la ntuneric se nchid, ceea ce intensifică sau blochează transpiraţia. Frunzele au capacitatea de a absorbi energia luminoasă şi de a o transforma (peste 70%) n energie calorică.

Umiditatea atmosferică. Este cunoscut faptul că atmosfera externă se află ntr-o continuă stare de nesaturaţie, comparativ cu atmosfera internă a frunzei care se consideră că este permanent saturată sau parţial saturată cu vapori de apă.

Temperatura. Stomatele se nchid n jurul valorii de 00 C şi au o deschidere maximă la temperatura de 300 C.

Curenţii de aer. Intensitatea transpiraţiei se micşoreaza cand aerul care se află la suprafaţa frunzei se ncarcă cu vapori de apă emişi prin acest proces fiziologic. Prezenţa curenţilor de aer, n această situaţie, poate fi benefică pentru intensificarea procesului transpirator.

Apa din sol. Acest factor mpreună cu activitatea absorbantă a rădăcinilor au o influenţă profundă asupra intensităţii transpiraţiei.

  

 

1.5.3 GUTAŢIA

 

 

Este procesul fiziologic caracteristic plantelor prin care apa lichidă, n exces, se elimină sub formă de picuri prin structuri specializate numite hidatode. Ele se află n varful frunzelor (graminee), al dinţişorilor de pe marginea frunzelor (creţuşcă) sau pe ntreaga suprafată a frunzelor (fasole).

Gutaţia are loc cand condiţiile externe nu permit transpiraţia cand atmosfera este saturată de vapori de apă, primavara şi vara, cand dupa zile cu arşiţă urmează nopţi răcoroase. n aceste condiţii se produce un dezechilibru ntre absorbţia radiculară care rămane la un plafon ridicat, datorită solului mai cald şi transpiraţiei care este mult redusă, drept urmare a nchiderii stomatelor, a temperaturii scăzute din atmosferă şi a umidităţii relative ridicate. Prin perturbarea raportului dintre absorbţie şi transpiraţiei n ţesuturile frunzei se acumulează un exces de apă care se elimină n exterior direct, sub formă de picături de gutaţie.

n atmosfera umedă a pădurilor ecuatoriale gutaţia poate avea loc n decursul intregii zile. O frunză, ntr-o singură noapte, poate elimina prin gutaţie, circa 100 ml apă. n general, fenomenul de gutaţie este mai intens n timpul nopţii şi mai scăzut sau absent n timpul zilei.

Gutaţia reduce presiunea hidrostatică n vasele de lemn, favorizează absorbţia şi conducerea sărurilor minerale n corpul plantei şi contribuie la eliminarea excesului de apă şi de săruri minerale. Gutaţia intervine asemeni unei supape de siguranţă prin care se evită asfixierea celulelor, n contextul spaţiilor intercelulare inundate cu apă şi intoxicarea celulelor, ca urmare a excesului de săruri.

.

BIBLIOGRAFIE

 

Ştefania Gadea, Ed. Academic Pres

Milica,C. Şi col., 1997, Fiziologie vegetală, Ed. Didactică şsi pedagogică, Bucureşti

Pop, E. Şi col., 1960, Manual de fiziologia palntelor, Ed. Didactică şi petagogică, Bucureşti

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica