referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Muntii Bihor si Vladeasa

Categoria: Referat Geografie

Descriere:

Marea diversitate a peisajului, consecinţă a alcătuirii geologice, permite împărţirea Munţilor Apuseni în subunităţi caracteristice. O primă delimitare trebuie făcută în partea nordică a Munţilor Apuseni şi cea sudică. Limita între aceste două mari diviziuni o formează valea Arieşului, de la Turda până la Cîmpeni, apoi valea Arieşului Mic până la izvoare; de aici ea urmează valea Leuca până la vărsarea ei în Crişul Alb şi apoi pe aceasta, în continoare, până ajunge în Câmpia Tisei...

Varianta Printabila 


1 MUNTII BIHOR SI VLADEASA
IN CADRUL MUNTILOR APUSENI


Cuprinşi ntre dealurile domoale ale Depresiunii Transilvaniei şi Cmpia Tisei, Munţii Apuseni formează veriga ce ncheie spre vest arcul Carpaţilor romneşti. Ocupnd o suprafaţă de circa 20 000 kmp, ei apar ca o insulă muntoasă de formă aproape rotundă.
    Niciunde n Carpaţii romneşti alcătuirea geologică nu se face mai resimţită n relief ca n Munţii Apuseni. Subsolul este un mozaic de formaţiuni geologice de toate tipurile şi de toate vrstele. Aici se ntlnesc şisturi cristaline, calcare, conglomerate, gresii, argile şi toată gama de roci eruptive de la granite şi riolite la andezite şi bazalte. Ca vrstă ele se ntind de-a lungul ntregii scări a timpului geologic, de la proterozoic la cuaternar. Acestei mari diversităţi de constituţie a subsolului i corespunde o tot att de mare varietate a reliefului. n Munţii Apuseni se alătură plaiurile domoale, platourile alpine, conurile vulcanice, crestele zimţuite şi pereţii verticali.
    Marea diversitate a peisajului, consecinţă a alcătuirii geologice, permite mpărţirea Munţilor Apuseni n subunităţi caracteristice. O primă delimitare trebuie făcută n partea nordică a Munţilor Apuseni şi cea sudică. Limita ntre aceste două mari diviziuni o formează valea Arieşului, de la Turda pnă la Cmpeni, apoi valea Arieşului Mic pnă la izvoare; de aici ea urmează valea Leuca pnă la vărsarea ei n Crişul Alb şi apoi pe aceasta, n continoare, pnă ajunge n Cmpia Tisei.
    Munţii ce se ntind ncepnd de la sud de limita descrisă şi pnă n Mureş, grupaţi n general sub numele de Munţii Metaliferi, au un relief asemănător: culmi domoale, de mică altitudine, constituite din gresii şi şisturi argiloase sau din ntinse revărsări de lave submarine. Linia culmilor este ntreruptă de gheburi de calcare albe cu pereţi abrupţi şi creste zimţuite şi de cupole vulcanice, prin care pămntul a revărsat pnă nu de mult lave incandescente. Acestea au adus, odată cu ele, preţioase minereuri de aur, argint, cupru şi alte metale. Dela ele vine dealtfel şi numele părţii centrale a munţilor din lungul Mureşului, cunoscută sub denumirea de Munţii Metaliferi. La vest de aceştia se găsesc Munţii Zărand, iar spre nord-est ei se continuă n Munţii Trascău.
    Munţii de la nord de valea Arieşului, mai vechi şi mai nalţi, sunt constituiţi mai ales din şisturi cristaline, calcare şi roci eruptive. Aici se pot distinge două masive importante: Munţii Gilău la est şi Munţii Bihor la vest, limita dintre acestea urmnd valea Albacului (afluent al Arieşului) şi valea Belişului (afluent al Someşului Cald).
    Munţii Gilău, un vechi masiv de graniţe şi şisturi cristaline, ros de ape şi vnturi, prezintă la mare nălţime (1 600-1 800 m) platouri nenchipuit de netede. Versanţii sunt n schimb abrupţi, iar acolo unde mijesc calcarele cristaline apele au tăiat forme halucinante, ca cele din abruptul muntelui Scărişoara-Belioara.
    Munţii Bihor au o alcătuire geologică mai complexă, predomină calcarele iar spre est formează corp muntos cu Munţii Gilău, deosebirea de alcătuire geologică i diferenţiază net ca relief. Spre vest, aceaşi alcătuire ca a Munţilor Bihor o regăsim şi n cele două ramuri ce se desfac din aceştia, Munţii Codru-Moma şi Munţii Pădurea Craiului, de care nsă sunt net separaţi prin depresiunea largă a Beiuşului. Partea nordică a munţilor Bihor o constituie Munţii Vlădeasa, individpalizaţi printr-o alcătuire geologică total diferită (roci eruptive).
    Pentru a ntregii tabloul menţionăm că cele două ramuri nordice ale Munţilor Apuseni, situate la nord de valea Crişului Repede, Muntele Şes (Plopişului) şi Munţii Meseş, cu culmi domoale şi puţin nalte, constituite din şisturi cristaline.
    Privind schema generală a Munţilor Apuseni se constată imediat că Munţii Bihor ocupă o poziţie centrală formnd de fapt nodul orografic din care se desfac radiar principalele ramuri muntoase ale Apusenilor. n acelaşi timp ei sunt şi un centru hidrografic, din care pornesc divergent principalele ruri ale Apusenilor: Arieşul, Someşul Cald şi Crişul Repede.
    Limitele Munţilor Bihor şi Vlădeasa sunt date n general de forme pregnante. La nord valea Crişului Repede delimitează net Munţii Vlădeasa. La răsărit Depresiunea Huedin mărgineşte Munţii Vlădeasa, iar valea Belişului şi valea Albacului delimitează Munţii Bihor de Munţii Gilău. Spre sud Munţii Bihor se ntind pnă la valea Arieşului Mic, iar spre apus, pnă n Depresiunea Beiuş. Spre nord-vest limita cu Munţii Pădurea Craiului este dată de valea Meziadului şi de cursul mediu şi inferior al văii Iadului.


CONSTITUŢIA  GEOLOGICĂ
    
     
Obiectivele turistice ale Munţilor Bihor şi Vlădeasa sunt o consecinţă a constituţie geologice. Ca dovadă amintim doar abundenţa şi diversitatea fenomenelor carstice legate de prezenţa calcarelor sau imensa eroziune de la Groapa Ruginoasă formată n gresii suprapuse calcarelor care, dizolvate carstic, au subminat stiva de gresii de deasupra. Această strnsă legătură ntre obiectivele turistice şi alcătuirea subsolului ne obligăm să facem o incursiune mai largă in domeniul geologiei.

MUNŢII BIHOR

    Din punct de vedere geologic n Munţii Bihor se disting două zone total diferite: Bihorul sudic şi Bihorul nordic.
    Bihorul sudic, delimitat n nord de izvoarele Arieşului Mare, la est de valea Iarba Rea (afluent al Arieşului Mare) şi valea Drăghiţa (afluent al Arieşului Mic), la sud de izvoarele Arieşului Mic şi la vest de Depresiunea Beiuş, cuprinde Masivul Biharia. El are o structură geologică complicată prin faptul că aici apar suprapuneri anormale de strate. Este vorba de aşa numitele pnze de acoperire, adică stive mari de strate care n timpul mişcărilor scoarţei sunt deplasate pe mari distanţe. După cum se ştie, prin procesul de sedimentare a stratelor ce alcătuiesc scoarţa, ntr-o stivă de depozite, stratele sunt din ce n ce mai noi de la partea inferioară spre cea superioară. La o structură cu „pnze” succesiunea este anormală căci pachetele de strate vechi sunt mpinse peste stratele mai noi. Acesta este tocmai cazul din Masivul Biharia unde, dinspre sud spre nord, se poate urmării o succesiune: creasta Masivului Biharia este alcătuită din şisturi cristaline şi granite de vrstă precambriană. Ele acoperă un pachet de conglomerate metamorfozate de vrstă paleozoică medie. Cele din urmă pot fi uşor recunoscute după culoarea lor care este uneori verde, dar mai ales roşu-violaceu. Depozitele paleozoicului superior acoperă la rndul lor formaţiuni mai tinere de vrstă mezozoică care aparţin nsă zonei nordice a Munţilor Bihor.
    Bihorul nordic, reprezintă fundamentului ntregului ansamblu structural, căci ntreaga stivă de depozite ocupă locul n care au fost depuse, constituind ceea ce se numeşte autohtonul, spre deosebire de zona sudică unde, după cum am văzut, toate formaţiunile geologice sunt „alohtone”, n pnză, ocupnd o poziţie secundară, fiind duse aici de mişcările scoarţei.
    n Bihorul nordic predomină calcarele masive ce alternează cu pachetele mai subţiri de conglomerate, gresii şi şisturi violacee. n nord apar astfel conglomerate şi gresii; mai la sud se dispun calcare şi dolomite, apoi urmează, şi mai la sud, o a doua fşie de gresii, şisturi şi, n sfrşit, o a doua fşie de calcare. Toate acestea nclină de la nord spre sud, suprapunndu-se ca ţiglele pe un acoperiş, stratele fiind, de la nord spre sud, din ce n ce mai noi.
    Zona de izvoare a Someşului Cald reprezintă un larg graben n care formaţiunile geologice s-au prăbuşit pe falii paralele cursului Someşului. Depozitele mezozoice ce formează acest sector sunt reprezentate prin roci sedimentare foarte variate, n care predomină calcarele jurasice şi cretatice inferioare.
         O excepţie la această structură obişnuită pentru Bihorul nordic o reprezintă zona de la vest de puternica fractură ce urmăreşte valea Galbenă, de la izvoare spre nord pnă dincolo de confluenţa cu Crişul Pietros, precum şi zona de la vest de creasta Masivului Vlădeasa. Cu milioane de ani n urmă această zonă vestică s-a prăbuşit pe falii largi de zeci de kilometri. Stivele de depozite ncălecate anterior pe autohton (pnzele) au ocupat astfel o poziţie inferioară, fiind afectate mai puţin de eroziune; din acest motive ele se păstrează şi astăzi constituind masive ca Tătăroaia, Păltineţul, Dealul Munţilor, Măgura Ferice, Glvoiu şi Ţapu.
    

MUNŢII VLĂDEASA


După cum am văzut, zona sudică a Munţilor Bihor este constituită din roci paleozoice şi mai vechi, iar zona nordică, din roci mezozoice. Trecnd şi mai la nord, n Munţii Vlădeasa, ntlnim roci şi mai noi, de vrstă mezozoică superioară sau chiar neozoică. Nu este vorba nsă de roci sedimentare sau metamorfozate, ca n Bihor, ci de roci vulcanice. Aceste roci sunt rezultatul unor puternice erupţiuni care au dat naştere la curgeri de lave ce alternează cu strate de cenuşă şi cu blocuri smulse din fundament. Aria de răspndire a produselor vulcanice din Vlădeasa este foarte largă, ea acoperind aproape 500kmp.
    Dintre rocile sedimentare de aici, reduse ca ntindere, menţionăm gresiile şi conglomeratele cretacice superioare, n care s-au format cascadele de la Săritoarea Ieduţului şi Răchiţele.
    n părţile joase ale masivului, unde eroziunea a pătruns mai adnc, apar la suprafaţă corpurile eruptive ntărite subcrustal. Aşa sunt granodioritele de la Budureasa sau cele de la Pietroasa. Carierele de la Pietroasa expluatează aceste roci pentru pavele.
    n unele părţi ale masivului, ca de exemplu la Stna de Vale sau n zona de obrşie a văii Rachiţele, eroziunea a ndepărtat stiva de lave, de sub care apare fundamentul calcaros, asemănător rocilor din Bihorul nordic.
    Diferenţa att de netă dintre structura geologică a Munţilor Bihor şi Vlădeasa, care se reflectă n relief, constituie de altfel criteriul de separare a acestor două masive muntoase; limita dintre ele este pusă acolo unde rocile vulcanice ncep să acopere calcarele şi gresiile mezozoice, adică n versantul stng al izvoarelor Someşului Cald şi la izvoarele afluenţilor nordici ai Crişului Pietros.



FORME DE RELIEF

Relieful este strict dependent de alcătuirea geologică, fapt pentru care şi din acest punct de vedere se pot dosebi trei zone distincte: masivul Biharia (Bihorul sudic), Bihorul nordic şi Munţii Vlădeasa.
    Masivul Biharia, constituit din şisturi cristaline, prezintă forme greoaie, masive, cu pante nclinate dar uniforme. Duritatea ridicată a rocilor face ca aici să se găsească cele mai mari nălţimi, nu numai din Munţii Bihor, dar chiar din toţi Apusenii (vrful Cucurbăta Mare de 1 849 m). Masivul are o creastă destul de uniformă, fără şei adnci şi vrfuri proeminente. nălţimea a permis instalarea aici, n timpul cuaternalului, a unor mici gheţari, ce nu au atins desigur amploarea gheţarilor din masivele cu nălţimi de peste 2 000 m. Ei au lăsat ca urme caracteristice cteva mici căldări, situate n versantul nord-estic al vrfului Cucurbăta, cu topografie glacionivală, fără a modela şi custuri.
    Bihorul nordic, constituit mai ales din calcare, prezintă mai ales un relief carstic remarcabil att ca ntindere, ct şi ca amploare şi varietate a formelor. Acestea situează Munţii Bihor pe primul loc din ţară n ce priveşte dezvoltarea formelor carstice, ceea ce i-a adus dealtfel celebritatea turistică.
    După cum se ştie, calcarul este o rocă solubilă, ce se lasă dizolvată de apa ncărcată cu bioxid de carbon. Din această cauză n regiunile calcaroase apele de precipitaţie nu reuşesc să se adune pentru a constitui cursuri de apă organizate ntr-o reţea hidrografică, ci ele se pierd pe fisurile şi crăpăturile calcarului. Dizolvnd roca n adncime, apa lărgeşte canalele pe care circulă, dnd naştere unei reţele hidrografice subterane. ntreg acest proces are drept consecinţă crearea unui relief tipic, denumit „relief carstic”, după regiunea Karst din Iugoslavia, unde cunoaşte o dezvoltare excepţională. Toate caracterele ei specifice le ntlnim şi n Munţii Bihor.
    n mare, partea nordică a Munţilor Bihor se prezintă ca o platformă ridicată, situată la o altitudine de 1 000-1 200 m. Din cauza pătrunderii rapide a apelor de precipitaţie n profunzimea masivului de calcar, platforma nu are o reţea hidrografică organizată. Se ntlnesc doline, văi scurte oarbe (a căror ape se pierd n calcar prin ponoare, sorburi sau guri de peşteri) şi polii (bazine hidrografice nchise, cu drenaj subteran). Frecvente sunt şi văile seci, denumite şi moţi hoance, cu fund plat, nierbat, fără urme de eroziune a unei ape curgătoare, de fapt văi folosite prin care au curs cndva ruri la fuprafaţă, trecute apoi la un drenaj subteran.
    Scurgerea subterană a aplor face posibilă conservarea platformei la altitudine relativ ridicată, căci ea nu este supusă unei eroziuni de suprafaţă. Lipsind o eroziune puternică, relieful este şters, cu mici diferenţe de nivel, fără creste pregnante, ceea ce duce la o topografie confuză, haotică.
    Cel mai caracteristic peisaj de platformă carstică se ntlneşte n jurul Muntelui Bătrna, pe drumul ce duce de la Padiş la Scărişoara. Poteca ne poartă prin largi depresiuni lipsite de apă, ciuruite de doline de cele mai variate dimensiuni, uneori aliniate, trădnd la suprafaţă traseul unui ru subteran. Ele sunt mărginite de plante domoale, dezgolite adesea de vegetaţie şi sol şi pe care calcarul apare pe mari suprafeţe. Supus acţiunii de dizolvare a apei de precipitaţie, calcarul prezintă un microrelief caracteristic – lapiezurile (mici şanţuri şi creste ce se ntretaie n toate sensurile).
    Platforma calcaroasă a Munţilor Bihor este mărginită de văi adnci spre care formează abrupturi puternice. Apele care au drenat subteran platforma ies la zi n prin izbucniri cu debit mare, constituind n continoare reţele hidrografice de suprafaţă. Aceste reţele de la marginea platformei prezintă al doilea aspect tipic de zonă carstică. Aici domină liniile verticale; calcarele prezintă pereţi de sute de metri nălţime şi văile sunt separate de creste ascuţite, crenelate. Apele au debit mare, cu chei adnci şi strmte şi pereţi verticali. Unele din aceste chei sunt vechi cursuri subterane al căror tavan s-a prăbuşit.
    Peşterile, care reprezintăvechile cursuri de apă subterane, reflectă şi ele direcţiile de scurgere a apelor. Pe platformă, unde circulaţia se face pe verticală, apar mai ales avene, peşteri verticale cu aspect de puţ natural. La marginea platformei, n fundul văilor periferice, apar mai ales peşterile orizontale. Acestea sunt peşteri atractive, prin care se scurge apa adunată sub platformă. n pereţii cheilor se găsesc, suspendate la diferite nălţimi, guri de peşteri folosite, foste canale de apă, astăzi lipsite de o scurgere permanentă. Din punct de vedere turistic, acestea sunt cele mai interesante, căci n ele apa de picurare a creat cu nesfrşită fantezie splendide podoabe ale lumii subterane: stalactitele, stalagmitele, coloanele, draperiile, baldachinele, perlele de peşteră etc.
    O particularitate a carstului n Munţii Bihor o constituie prezenţa peşterilor de gheaţă, singurele de acest fel din ţară. Ele apar pe platformă şi sunt de fapt avene n care, n lipsa unei ventilaţii, aerul rece de iarnă, mai greu, rămne găzduit n fundul avenului. Această capcană de aer rece menţine tot anul o temperatură suficient de scăzută pentru menţinerea gheţii. Şi aici apa de picurare dă naştere la stalactite, stalagmite şi draperii, nsă nu de calcit şi gheaţă. n Munţii Bihor se cunosc cinci peşteri cu gheaţă, care sunt următoarele (in ordinea mărimii): Gheţarul Scărişoara, Avenul din Borţig, Focul Viu, Gheţarul de la Vrtop şi Gheţarul de la Barsa.
    Munţii Vlădeasa, constituiţi din roci vulcanice, au un relief asemănător cu cele din Masivul Biharia: forme greoaie, masive, cu plante nclinate dar uniforme. Asemănarea vine şi de la nălţimea apropiată de cea a Bihariei (nălţimea maximă este de 1 835 m n vrful Vlădeasa, dar nălţimea medie a culmilor este de 1 600m). ntre cele două masive există nsă şi o deosebire notabilă, consecinţă a suprafeţei mult mai mari pe care o ocupă Vlădeasa.
    Munţii Apuseni n ntregime au fost nivelaţi n trecutul geologic, cnd ei se găseau la nivelul mării, ca o mare platformă de eroziune. La nceputul cuaternarului ei au fost săltaţi de mişcările scoarţei şi aduşi la nălţimea actuală. Aşa se face că vechea platformă se găseşte astăzi la nălţimea de 1 600-1 800 m, unde apare ca un şes neaşteptat de plat, n ciuda marei nălţimi. Platforma de altitudine a Munţilor Apuseni are cea mai mare dezvoltare n Munţii Gilău şi apoi n Munţii Vlădeasa. Biharia nu apare pregnantă datorită suprafeţei reduse a masivului,ceea ce a făcut ca apele periferice să o erodeze lateral, ea păstrndu-se doar pe creasta principală a masivului. n Munţii Vlădeasa platforma este mult mai bine păstrată, din care cauză caracterul dominant al reliefului este dat de culmile largi, plate, cu relief şters. Ele sunt mărginite de văi mari, puternic adncite, ai căror versanţi sunt nclinaţi. Roca dură, vulcanică, se manifestă prin abrupturi, cu enorme grohotişuri şi rupturi de pantă n albia rurilor, care generează numeroase cascade.


CONDIŢII CLIMATICE


    Clima Munţilor Bihor şi Vlădeasa este tipică de munte, n general umedă şi rece pe culmile nalte, cu atenuare treptată spre regiunile joase. Etajarea pe verticală se manifestă n toţi factorii determinanţi ai climei.
    Temperatura medie anuală a aerului este de 20C n masivele Biharia şi Vlădeasa, 40C n zona platformei calcaroase şi ajunge la 100C n Depresiunea Beiuş. n luna ianuarie temperatura medie a anului este de -70C n munţii nalţi şi de -30C n depresiune, iar temperatura medie a aerului n iunie este de 100C n zona montană şi 200C n depresiune.
    Vntul dominant este cel de vest, care aduce multe precipitaţii şi determină un mare număr de zile noroase. Din acest punct de vedere Munţii Bihor şi Vlădeasa ocupă un loc aparte, căci ei sunt cei care primesc din plin acest vnt, constituind un ecran pentru restul ţării. Astfel, n Munţii Bihor, n luna iulie sunt n medie 18 zile cu cer acoperit , n timp ce n Depresiunea Transilvaniei sunt doar 10. O consecinţă directă a acestui fapt este şi cantitatea de precipitaţii căzută aici, extrem de ridicată. Media anuală n zonele nalte depăşeşte 1 400 mm, cantitatea maximă pentru ţara noastră, care se găseşte doar n munţii mult mai nalţi (Rodna, Retezat şi Făgăraş). Această cantitate mare se explică aici, n munţi ce nu ating nici 1 900 m nălţime, tocmai prin poziţia lor vestică, aici descărcndu-se cea mai mare parte din umezeala adusă de vnturile de vest, mai umede.
    Spre poalele munţilor, n special spre Depresiunea Beiuş, numărul zilelor cu cer acoperit creşte la 12 n iulie, iar precipitaţiile scad la 800 mm. Pe versanţii dinspre depresiune au o largă răspndire vnturile de munte şi de vale (brizele) care se fac simţite mai ales seara.
    Un fenomen climatic aparte se ntlneşte pe platoul calcaros al Bihorului, datorită formelor de relief carstic. n bazinele nchise scurgerea aerului rece pe văi, care are loc seara, nu se mai poate face aici deoarece nu există văi pe care să se canalizeze curentul de aer. Aerul rece se acumulează astfel pe fundul depresiunii nchise unde are loc o stratificaţie tormică, temperatura aerului crescnd cu nălţimea. După cum vom vedea, acest fenomen are un rol important n distribuţia vegetaţiei. Un aspect aparte a lipsei de briză n bazinele nchise se observă la Padiş, unde fundul depresiunii este plin de doline din care unele adăpostesc lacuri. Aceste lacuri constituie un rezervor de căldură acumulată ziua. Seara, cnd aerul se răceşte, stratul de aer de deasupra lacurilor se ncălzeşte şi ncepe să se ridice, fiind mai uşor. Pătrunznd n stratele de aer rece, are loc o condensare parţială, ceea ce dă naştere la o ceaţă deasă. Prinsă ntre crestele ce nconjoară depresiunea şi fără posibilitatea de a se scurge, ceaţa formează un strat dens de un metru nălţime, ce se trăşte lent pe sol dnd un aspect ireal, mai ales n nopţile cu lună. La primele raze ale dimineţii, ceaţa se destramă nghiţită parcă de lacurile din care s-a născut seara, lăsnd ca singură mărturie a straniei ei existenţe doar roua groasă de pe iarbă.
    Un climat oarecum deosebit de restul Munţilor Bihor şi Vlădeasa l prezintă Depresiunea Stna de Vale. Temperatura medie anuală, calculată pe perioada 1970-1976, este de +3,90C, variind ntre 30 şi 4,40C. Considernd aceaşi perioadă, temperatura medie pentru lunile de iarnă (noiembrie-martie) este de -3,30C, variind ntre 2,40 şi -4,10C.
    La Stna de Vale cele mai scăzute temperaturi, notate n perioada 1970-1976, variază ntre -25,6 şi -180C; ele au fost nregistrate n general n lunile ianuarie şi februarie.
    Media celor mai ridicate temperaturi anuale, pentru aceeaşi perioadă de 7 ani, este de 25,70C, variind ntre 270 şi 23,50C. Temperaturile maxime au fost nregistrate pentru trei ani (1971, 1973 şi 1974) n luna iulie, pentru doi ani (1970 şi 1976) n luna septembrie şi o dată n lunile iunie şi august (1975 şi,respectiv, n 1972).
    n ceea ce priveşte precipitaţiile se poate spune că zona Stna de Vale reprezintă polul acestora pentru ţara noastră. Considernd perioada 1971-1977, media precipitaţiilor totale este de 1 667 mm pe an, cu maxima de 2 300 mm nregistrată n 1974 şi minima de 1 450 mm nregistrată n 1972. Lunile cele mai ploioase sunt iunie, iulie şi august, cnd lunar cad ntre 150 şi 300 mm; septembrie este luna cu cele mai puţine precipitaţii (ntre 60 şi 80 mm). n perioada decembrie-martie stratul de zăpadă este mai gros şi persistă n special pe versanţii cu expunere nordică, favoriznd practicarea sporturilor de iarnă.
    n depresiunea Stna de Vale, vnturile n special iarna, sunt foarte calme; ele permit depunerea unui strat de zăpadă cu grosime uniformă.
    Cu climat aspru şi capricios, Munţii Bihor şi Vlădeasa oferă turiştilor perioade favorabile pentru vizitare. Luna mai este deosebit de frumoasă prin claritatea atmosferei, deşi există riscul furtunelor bruşte de primăvară. Iunie este n general ploios, cu ploi persistente care ngreunează mai ales vizitarea peşterilor. n iulie timpul se ndreaptă, adesea n a doua jumătate a lunii, o vreme bună se menţine de obicei toată luna august şi prima jumătate a lui septembrie. Şi n această perioadă de timp frumos există nsă intervale ploioase, care ţin 3-5 zile. Furtunile, cu caracter local, de o mare violenţă, dar de scurtă durată, se manifestă mai ales n iulie. Toamna oferă zile frumoase, cu o mare claritate şi vizibilitate, cum nu se ntlnesc vara. De obicei pe la mijlocul lui septembrie se instalează o perioadă de timp rece, ce ţine şi două săptămni, cnd poate să cadă zăpadă. După acea nsă vremea se ndreaptă şi octombrie oferă timp stabil, ideal mai ales pentru expluatările subterane.
    Zăpada cade n septembrie şi persistă pnă n luna aprilie (n medie sunt 200 zile de ngheţ). Vremea este frumoasă iarna (n medie 16 zile cu cer acoperit n ianuarie, spre deosebire de Depresiunea Beiuş unde sunt 22), oferind posibilităţi pentru practicarea turismului de iarnă şi a schiului.         



REŢEAUA HIDROGRAFICĂ


Munţii Vlădeasa şi Bihor sunt tributarii rurilor din vestul ţării: Crişul Repede, Crişul Negru, Someşul Cald şi Arieşul.
Dintre acestea cel mai important ca debit este Crişul Repede care atinge aproximativ 20 m3/s (debit mediu multianual). El nu are izvoarele n cadrul regiunii deschise, dar drenează aproape integral Munţii Vlădeasa prin cei trei afluenţi principali ce curg paralel spre nord: Henţul, Drăganul şi Iadul. Cel mai important, Drăganul, are un debit de 3 m3/s, n timp ce Henţul şi Iadul au un debit sub 3 m3/s.
Bazinele hidrografice ale Iadului şi Drăganului sunt foarte ramificate, pătrunznd adnc n munte cu o reţea de formă dendritică, bine dezvoltat pe roci eruptive, n timp ce Henţul prezintă o astfel de structură numai pe stnga.
Tot versantul vestic al munţilor este drenat de Crişul Negru, care şi are izvoarele n partea sudică a Munţilor Bihor, n Masivul Biharia. Izvoarele le constituie două ruri ce curg paralel, de la est la vest, cobornd independent pnă n Depresiunea Beiuş: Criştiorul şi Poiana Crişului. Aceste ape, deşi au obrşiile n zone constituite din roci cristaline, nu au debite prea mari, cumulate avnd un debit de 2,17 m3/s (măsurat n Depresiunea Beiuşului la Şuşti). Faptul se explică prin scurtimea versantului drenat, nalt şi abrupt. ncepnd cu Crişul Băiţa, afluent pe dreapta, Crişul Negru este alimentat de apr ce-şi au obrşia n zone carstice, fapt care determină o mare variaţie de debit. Aceste ape, Crişul Pietros, Crăiasa, Sighiştelul, Crişul Băiţa, nu au tendinţa să se adune şi să conflueze la poalele munţilor ci curg independent, străbătnd depresiunea pnă la vărsarea n Criş. Cu excepţia Crişului Pietros, rurile nu au bazine ramificate ci au un curs liniar unic, fapt care face ca debitele lor să fie mici. Crişul Pietros şi are obrşia ntr-o zonă foarte extinsă, care cuprinde practic aproape tot frontul vestic al Munţilor Bihor, cu excepţia Masivului Biharia, precum şi o bună parte din versantul vestic al Vlădesei. El se constituie astfel din apele Galbena, Bulzul şi Aleul, fiecare din ele cu multe ramificaţii spre munte. Dar, n afara reţelei de suprafaţă,cu un bogat aport de ape, Crişul Pietros se bucură şi de contribuţia apelor carstice care drenează subteran o zonă care hidrografic nu aparţine nici unui bazin, fiind complet nchis. Este bazinul Padiş - Cetăţile Ponorului, pe care l menţionăm ca pe un important furnizor de apă, nu numai prin spectaculosul izbuc al Galbenei, ci şi printr-o sumă de alte exurgenţe din valea Bulzului şi valea Aleului. Aşa se face că la ieşirea din cmpie, la Pietroasa, Crişul Pietros are un debit de 4,15 m3/s. Porţiunea nordică a versantului vestic al Munţilor Vlădeasa este drenată de două ape independente, Valea Mare a Buduresei şi Meziadul, cu o reţea dentritică foarte ramificată spre izvoare, dezvoltată pe roci eruptive şi diverse roci detritice şi, mai puţin, pe calcare.
Sudul Munţilor Bihor aparţine bazinului Arieşului Mare. Acesta crează o mare asimetrie n drenajul Munţilor Apuseni căci pătrunde cu izvoarele pnă aproape de marginea lor vestică, traversnd parcă ntreg ansamblul montan. Adnca pătrundere a Arieşului spre est are loc tocmai n regiunea care ne interesează, unde el separă Masivul Bihariei de grupul munţilor ce constituie Bihorul nordic. Bazinul Arieşului este extrem de ramificat, cu o dezvoltare dendritică pe ambii versanţi, dar cu o vădită asimetrie, bazinul fiind mult mai extins spre nord dect spre sud. Astfel, pe teritoriul Munţilor Bihor (pnă la Albac), Arieşul Mare primeşte pe dreapta ape de mică ntindere (Galbena, Şteule, Bucinişu, Iarba Rea), n timp ce pe stnga afluenţii sunt foarte lungi, cu obrşiile mpinse mult spre nord (Ponorul, Grdişoara-Grda Seacă, Ordncuşa, Albacul). Dintre acestea cele mai interesante sunt Grda şi Ordncuşa, cu lungi porţiuni tăiate n calcare şi cu importante aporturi de ape carstice. Astfel, al doilea bazin nchis al Bihorului, Ocoale-Scărişoara, este drenat parţial spre Grda Seacă, parţial spre Ordncuşa. Debitul Arieşului, măsurat la Scărişoara, este de 5,45 m3/s, ceea ce l situează pe al doilea loc ntre apele de munte ale Munţilor Bihor.
Bazinul Someşului Cald se situează ntre Munţii Bihor şi Munţii Vlădeasa separndui parţial. Ca şi Arieşul, el determină o asimetrie hidrografică a Munţilor Apuseni, căci pătrunde cu izvoarele mult spre vest, fără să ajungă chiar la marginea munţilor, ca Arieşul. Porţiunea de obrşie este interesantă datorită zonelor carstice străbătute att de valea principală nsăşi, ct şi de afluenţii de pe stnga (Ponorul, Alunul Mare, Alunul Mic şi Fira). Principalii afluenţi pe care i primeşte Someşul Cald n cadrul Munţilor Bihor se află pe dreapta şi sunt -Bătrna şi Belişul. Bătrna este constituit din ntlnirea a două ape, Izbucul şi Călineasa, interesante datorită faptului că şi au obrşiile n salba de platouri carstice din jurul Masivului Bătrna. ntr-o hartă a densităţii reţelei hidrografice, aceste platouri ar apărea ca pete albe deoarece ele practic nu prezintă, pe mari suprafeţe, nici un drenj superficial. n ce priveşte drenajul subteran, el este necunoscut, n jurul platourilor nefiind nici o exurgenţă majoră.
Someşul Cald este rul montan din cuprinsul Munţilor Bihor cu cel mai mare debit, 5,85 m3/s, din care Someşului (nainte de confluenţa cu Belişul) i revin 3,57 m3/s, iar Belişului, 2,28 m3/s.
1 VEGETAŢIA


    Ca peste tot n Carpaţi, şi n Munţii Bihor şi Vlădeasa vegetaţia este etajată pe verticală, prezentnd ca o succesiune de sus n jos: goluri subalpine, păduri de molid, păduri de fag, păduri de amestec de păduri de fag cu stejar. Cadrul general schiţat prezintă n detaliu modificări, perturbaţii şi inversiuni datorită condiţiilor locale de subsol, climă şi topografie, aceasta fiind o caracteristică de fapt a Munţilor Apuseni n ansamblu. O altă caracteristică este marea varietate a componentelor florei. Aici şi dau mna elemente nordice, sudic mediteraneene, sudic balcanice, central europene şi orientale. Amestecul reflectă o complicată istorie a vegetaţiei, unele din elementele prezente fiind religve ale unor climate de mult dispărute, fie calde, din terţiar, fie reci, din epocile glaciare.
    n următoarele rnduri vom prezenta principalele asociaţii vegetale determinate de altitudine, subsol sau condiţii locale de expunere.
 1. Golurile alpine apar ncepnd de la altitudinea de 1 600 m n sus. Ele sunt astfel prezente n Munţii Bihariei unde ocupă culmile, vrfurile şi platourile de altitudine. Cum nălţimea maximă nu depăşeşte 1 850 m, vegetaţia este mai puţin tipică dect n munţii mai nalţi ai ţării, lipsind de pildă aglomerările de plante pitice, nghesuite, zgribulite de frig şi vnt. Asociaţia vegetală nu este astfel alpină, ci subalpină. Pe platourile de altitudine ale Munţilor Vlădeasa predomină ierburi ca ţăpoşica, păiuş, firuţă, viţelar, trin, ovăscior, la care se adaugă specii de trifoi, de rogoz şi diverse plante cu flori ca scrntitoarea, vioreaua, turta, vulturică, mărţişor şi cimbrişor. Pe locurile mai pietroase apar afnişurile, merişorul de munte,specii de ochii şoricelului, oiţe, scnteiuţa de munte, parpian, mai multe specii de şoprliţă, la care se adaugă muşchi şi licheni de sol sau fixaţi pe stncăriş.
Un element caracteristic părţii inferioare a golurilor alpine, jenupărul, apare destul de rar, ntr-un singur loc n masivul Biharia şi n cteva puncte din Munţii Vlădeasa. Mai fregvent se ntlneşte ienupărul pitic care formează covoare joase ntinse pe coastele munţilor Piatra Grăitoare a Bihariei, Bohodei, Vlădeasa, Buteasa etc.
2. Al doilea etaj de vegetaţie, al răşinoaselor, este bine dezvoltat n bazinele rurilor Drăgan, Iad, Someşul Cald şi Arieş, ntre altitudinile de 1 200 şi 1 600 m. n el domină molidul, la care se adaugă destul de rar bradul şi, ncă mai rar, laricele, cunoscut n cteva staţiuni din bazinul superior al văilor Boga şi Buluz. De semnalat tot foarte rar se ntlneşte tisa. Covorul vegetal al pădurii de molid cuprinde măcrişul, floarea paştelui, trei răi, diverşi clopoţei, degetăruţ, năpraznic, rotungioară, nuii ferigi,numeroşi muşchi şi diverse ciuperci, cum ar fii barba caprei, gălbiori,gheba de brad.
3. Dacă parterul pădurii de molid nu este foarte bogat n specii de plante din cauza lipsei de lumină, cum apare o mică poiană este invadată de un bogat covor vegetal n care, pe lngă ierburi, abundă merişorul de munte şi afinişul, punctat de fragi, degetăruţ, clopoţei, limba cucului, amărătăciune, mierea ursului, panseluţe de munte, romaniţa de munte, iar primăvara, ghiocelul, frumosul ghiocel bogat şi brnduşile, care se iau la ntrecere cu tulichina n a scoate primele capul din zăpadă.
Tot n pădurea de răşinoase, pe lngă ape se ntlnesc plante iubitoare de umezeală ca, nu mă uita, călţunul doamnei, pufuliţă, plescăiţa, cujdă etc.
4. Un aspect vegetal cu care drumeţul se ntlneşte tot mai des este cel al tăieturilor de pădure de răşinoase cu desişuri de flori violacee de zburătoare, de flori albe de cruciuliţă şi de horşti, de zmeură, fragi şi de specii de graminee ca, trestioara, păiuşul şi iarba fnului.
5. Molidişurile, care formează mase compacte n valea Drăganului, a Someşului Cald şi n unele părţi ale Văii Iadului, devin păduri de amestec (molid cu fag) n versantul vestic al munţilor, adică spre bazinul Crişului Negru, precum şi n unele părţi ale bazinului superior al Arieşului (n special n afluenţi din versantul stng). n versantul sud-vestic al Masivului Biharia etajul răşinoaselor dispare cu totul, făgetul venind direct n contact cu golul alpin. De pe vrful Cucurbăta contrastul de vegetaţie este perfect vizibil: crestele se coboară spre vest şi sud nu au deloc sau prea puţine răşinoase, n timp ce văile care se ndreaptă spre Arieş sunt invadate de compacte păduri de molid. Limita dintre pădurile de molid şi fag, situată teoretic la altitudinea de 1 300 m, are n realitate un mers foarte capricios, n funcţie de relief, substrat şi microclimă, ajungnd pnă la inversiuni de vegetaţie.
6. Zona fagului este dominată de fag, nsoţit de platan, secundar, de mesteacăn. Asociat apare un mare număr de esenţe de arbori, arbuşti şi subarbuşti, diseminaţi uneori n masa făgetului, dar predominat la marginea acestuia, prin poieni şi zăvoaie. Aşa sunt iova, plopul tremurător, teiul, scoruşul, frasinul, alunul. Dintre tufe se ntlnesc păducelul, cununiţa, bine mirositoarea tulichină, zmeură. Plantele cu flori din pădurea de fag sunt piciorul cocoşului, şoprliţa, mălaiul cucului,colţişor, micşuneaua, floarea paştelui,aliorul, tilişca etc., la care se adaugă ferigi, muşchi şi ciuperci. n frunzişul arborilor se strecoară curpenul, iar vscul stă agăţat semiparazit pe diferite specii de arbori.
7. Următoarele etaje ale vegetaţiei, al stejarului n amestec cu fagul şi al stejarului pur, sunt mai puţin interesante pentru noi deoarece ele nu fac dect să tivească poala munţilor spre vest, spre Depresiunea Beiulş. Amestecul de stejar cu fah l găsim pe versanţii văii Sighiştel şi n bazinul Crişului Negru unde apar fagul, stejarul, gorunul,teiul, frasinul, ulmul, carpenul, scoruşul, arţarul, alunul,precum şi numeroase plante cu flori ca, mama pădurii, brusturul negru, steluţă, brei, nu mă uita, gălbiniţa etc.
8. Peisajul cel mai caracteristic Munţilor Bihor este cel al fneţelor, faimoasele fneţe ale Ţării Moţilor care ncntă ochiul şi mirosul n lunile iunie şi iulie. Ele se ntind n bazinul superior al Arieşului, unde ocupă coastele şi culmile nu foarte nalte, urcnd pnă la 1 200 m altitudine, pătrund pe văile adnci pnă departe n munte şi se etalează pe largile platforme carstice de la Ocoale şi Ursoaia. Este greu a da şi numai o mică selecţie din sutele de plante ce mpestriţează acest splendid covor vegetal, nct vom cita pe cele mai fregvente sau mai interesante. Predominanţa o are margareta, urmată de diverse ranunculacee, ca piciorul cocoşului şi gălbenelele de pădure, de clopoţei, pătlagina, sunătoarea, cornuţă, coada şoricelului, rotungioara, panseluţele, ciuboţica cucului, o garofiţă roşie, omagul, barba caprei, buruieniţa albă, ventriliţă, degetăruţ, arnică, muşcătura dracului, iarba cerii, chimionul porcului, spnzul, ghizdeiul, turta, mai multe specii de vulturică, omniprezenta păpădie şi, toamna, brnduşa, precum şi numeroasele graminee. Dintre florile deosebit de frumoase menţionăm crinul de pădure, săbiuţa, bulbucii, plantă ocrotită, şi mai multe specii din familia orhidacee.
9. Un peisaj aparte din punct de vedere al vegetaţiei l constituie zonele calcaroase, n cadrul cărora trebuie distinse platourile şi stncăriile. Platourile calcaroase Bătrna, Padiş, Ocoale, Mărşoaia şi Ursoaia sunt lipsite de vegetaţie lemnoasă din cauza absenţei apei, fapt pentru care ele apar ca goluri alpine, nejustificate prin altitudine. Dealtfel aici apar asociaţii de plante din pajiştile montane, menţionate mai sus. Faptul este vizibil la Ocoale şi la Ursoaia unde golurile sunt lăsate ca fneţe. La Padiş, Bătrna sau Marşoaia nsă, unde ele sunt utilizate ca păşuni tot timpul anului, aspectul de fneaţă este pierdut şi componenţa floristică, mult sărăcită, este asemănătoare cu cea a golurilor subalpine veritabile, cu graminee, cimbrişor, turtă, păpădie şi, pe marginile pădurilor, cu covor de ienupăr. Cum golurile sunt intens utilizate pentru păstorit, flora ruderală este bine reprezentată găsindu-se stirigoaie, ştevia, spanacul oilor şi urzici.
Pajiştile montane de pe platourile carstice se dezvoltă mai ales n zonele depresionare, culmile mărginaşe fiind aproape totdeauna acoperite de păduri. Aceste păduri oferă de altfel o particularitate. Din cauza inversiunii de temperatură din depresiunile nchise, pe fundul lor creşte molidul, n timp ce pe culmile nconjurătoare, foioase. Exemplul cel mai tipic l oferă bazinul Padiş unde n locurile umede cresc molizi, iar pe culmi, fagul, arţarul, carpenul etc.  
10. Stncăriile calcaroase au şi ele o vegetaţie specifică. Se semnalează trei cazuri deosebit de interesante. Primul este al dolinelor profunde de la Cetăţile Ponorului care, prin condiţiile microclimatice cu totul speciale, au oferit loc de adăpost unei vegetaţii nordice ce apare aici la o latitudine neobijnuit de sudică, precum şi unor specii alpine şi subalpine care trăiesc aici la o altitudine extrem de joasă. Aşa sunt de pildă o specie de urechiuşe, gscariţa, volovaticul, iarba şoprlelor, obişnuit la peste 1 500 m altitudine, iarba gtului şi vioreaua galbenă, mai multe ferigi şi o specie de ienupăr.
Al doilea caz l prezintă avenul de intrare al Gheţarului Scărişoara unde temperatura constant rece din fundul gheţarului determină o stratificare termică a aerului. Acesta face ca plantele ce cresc aninate n pereţi să sufere o ntrziere n dezvoltare, ceea ce face ca n timpul verii, pe măsură ce cobori, se ntlneşte o vegetaţie ntr-o fază vegetativă tot mai timpurie. Astfel, n timp ce la gura peşterii se află n floare murul, rutişorul şi cimbrişorul de stncă, n pereţii avenului de-abia dau n floare pălăria cucului, gscariţa, plumănărica, şovarul, credeii şi alte flori care la şes se află n acest stadiu de nflorire prin martie.
Al treilea punct carstic interesant prin vegetaţia sa l constituie Chieile Ordncuşii, un refugiu de forme ciudate şi rare, relicte ale unor distribuţii florare vechi. ntre numeroasele plante cităm o iarbă cu spice aurii, un campanulaceu, vrtejul pămntului, schinuţă, orhidaceul denumit mlăştiniţă, un clopoţel, taula, muşcatul dracului, o specie de spin.
n sfrşit, ar fi de menţionat n legătură cu carstul, vegetaţia care creşte la gura peşterilor, iubitoare de umbră şi umiditate, cu specii ca slina, frăguliţa şi diverşi muşchi.
11. Un facies aparte al vegetaţiei din Munţii Bihor şi Vlădeasa l prezintă locurile umede din lungul rurilor. Atrag atenţia prin dimensiunile cu adevărat gigantice frunzele de brustur, prin care se amestecă, n mare cantitate, florile galbene de ruji ş.a. n lungul rurilor mai mici sau n locurile umede cresc nu mă uita, şoprliţa, bumbăcariţa, snziene de baltă.
12. Tot legat de abundenţa de apă, de data aceasta cu totul n exces, sunt turbăriile din zona naltă, n general a pădurii de molid, constituite din specii de coada mţei. Aceste turbării sau tinoave, n general de mici dimensiuni, poartă numele local de molhaşuri şi ele se dezvoltă fie pe un sol silicios, n zone aproape orizontale, fie n zone carstice, unde fundul dolinelor este impermeabilizat cu argilă. n afara sfagnumului, n molhaşuri se găseşte un număr de specii de plante ce cresc n muşuroaie mai nălţate, nu n apă. ntre acestea sunt muşchiul Polytrichum, graminee din genurile Carex, Deschampsia şi Nardus, apoi ciudata plantă carnivoră roua cerului, plantă ocrotită, o rară specie balcanică de pintenele, multe afine şi merişoare de munte, vuitoarea, mărtăloaga şi obijnuitele plante de umezeală, şoprliţa, bumbăcariţa şi o specie de pufuliţă. Turbăriile att de pitoreşti prin coloritul ruginiu şi ochiurile de apă neagră, au totuşi aspectul dezolant generat de siluetele scheletice de molizi piperniciţi ce duc o viaţă chinuită n solul prea acid al turbăriei. Astfel de aspecte se ntlnesc de pildă n Padiş sau la Arieşeni, n spatele popasului turistic.
Natura solului este dealtfel bine pusă n evidenţă de vegetaţie peste tot n Munţii Bihor. Astfel, pe rocile cuarţoase ale permianului sau jurasicului inferior se dezvoltă afinişuri, tufele de merişor, ferigile şi muşchii crend un covor vegetal compact, n timp ce pe dolomite se dezvoltă mai ales pajiştile de graminee şi flori montane. De substratul acid este legat şi un alt peisaj tipic, acela al muşuroaielor, o adevărată plagă pentru locurile ce se cosesc. Ele sunt constituite din vaccinete, la care se adaugă diverse plante saxicole.
Nu putem ncheia această scurtă trecere n revistă a vegetaţiei  Munţilor Bihor şi Munţilor Vlădeasa fără a aminti faptul că aici se găsesc cteva interesante endemisme, plante cantonate exclusiv n Munţii Apuseni. ntre acestea locul de frunte l ocupă frumosul liliac transilvănean, frecvent mai ales pe Valea Iadului, dar prezent şi n valea Arieşului, apoi un omag cu flori albastre păroase, garofiţe, viorele roşii cu dungi albe, mai multe forme de vulturică. De aici a fost descrisă pentru prima dată floarea denumită miază-noapte.


FAUNA

Pădurile ntinse care mbracă Munţii Bihor şi Munţii Vlădeasa adăpostesc numeroase specii de animale sălbatice. Urşii se găsesc n versantul vestic al Munţilor Bihor (Groapa de la Barsa, izvoarele Crişului Pietros şi Aleului). Lupii trăiesc att pe platourile calcaroase, ct şi n zonele mai coborte dinspre Depresiunea Beiuş şi Huedin. Rmăturile de mistreţ le ntlnim mai n toate poienile. Exemplare de rşi au fost semnalate n pădurile din bazinele Aleului şi Crişului Pietros. n pădurile de altitudine trăiesc cocoşii de munte şi foarte multe exemplare de veveriţe. Copiii de moţi au deprins chiar prostul obicei de a purta cozi de veveriţă ca trofeu la pălărie. Căprioarele se ntlnesc n mai toate pădurile din Bihor sau Vlădeasa. Nu de mult a fost introdusă capra neagră n zona de izvoare a văii Boga. n bazinul superior al Someşului Cald apar destul de mulţi şerpi, ntre care au fost semnalate exemplare de vipere. n praiele de munte abundă păstrăvii care atrag mulţi pescari amatori.
n golurile subpămntene şi-au găsit adăpost o mulţime de animale mărunte (insecte, păienjeni, viermi, răcuşori, etc.) care, deşi nespectaculoase, au dus n toată lumea faima Munţilor Bihor. Prin studiul acestor animale, marele savant Emil Racoviţă a ncercat să lămurească cteva din tainele evoluţiei vieţii, mbogăţind ştiinţa mondială cu o nouă ramură – biospeologia. Dintre animalele ce trăiesc n peşteri, foarte multe sunt endemisme ale Munţilor Apuseni, multe doar ale Munţilor Bihor; altele au fost descrise pentru prima dată de aici, fiind găsite ulterior şi n alte părţi ale lumii.
Tot peşterile sunt cele care păstrează interesante resturi ale animalelor ce au trăit cndva pe aceste meleaguri. Astfel, abundă resturile de Ursus spelaeus, contemporan al glaciaţiunilor cuaternale. Peştera Onceasa şi-a cştigat o faimă mondială din cauza marei cantităţi de oase de urs cu care au fost reconstituite numeroase schelete. Oase de urs s-au mai găsit şi n Peştera Măgura din valea Sighiştel unde, ntr-o sală izolată au fost identificate pe argila de pe pereţi, urme de frecare a blănii ursului, iar n Peştera Drninii şi n Pojarul Poliţei am prezenta unei labe de urs care a scrijelat pereţii cu ghiarele. Tot n peştera Pojarul Poliţei a fost găsit un brlog de urs, cu bulgări de argilă n jur, pe care ursul i-a scos pentru a-şi face loc. Păstrarea n mod uimitor a acestor urme, timp de mai bine de 10 000 de ani, se explică prin condiţiile climatice excepţional de constante pe care le au peşterile. n 1975 a fost descoperită Peştera Urşilor de la Chişcău, peşteră care adăposteşte un interesant zăcămnt de oase de urs de cavernă.
n afara resturilor de urs de peşteră, au fost găsite rămăşiţe ale altor animale interesante, cum ar fii oase de bizon şi elan, un schelet ntreg de capră neagră. Primele două sunt animale dispărute de pe meleagurile ţării noastre de 10 000 de ani, iar capra neagră, după cum se ştie, nu mai trăieşte dect n munţii nalţi ai ţării, ceea ce arată că n trecut  Munţi Apuseni au avut un climat mult mai rece, care a permis acestei specii să trăiască aici.


LOCUITORII

Spre deosebire de celelalte unităţi carpatice, n Munţii Apuseni aşezările omeneşti permanent urcă pnă aproape de vrfurile cele mai nalte. Cătunaşele aşezate pe platoul de la Ocoale – Scărişoara, la 1 200 m, sunt printre cele mai nalte aşezări din ţară. Acestea se ntmplă mai ales n „Ţara Moţilor”, nume sub care se nţelege ntreg bazinul superior al Arieşului, de la izvoare pnă la Cmpeni.
Moţii – străveche populaţie a Apusenilor – sunt strns legaţi de locurile lor natale. „Ţara” lor muntoasă le oferă puţine posibilităţi de trai. Totuşi ei nu o părăsesc şi au ştiut să se gospodărească, utiliznd la maximum ceea ce le-a dat natura cu zgrcenie. Terenul agricol, redus ca ntindere, este aninat de versanţii văilor sau pe platformele nalte, uneori chiar pe fundul plat al unor doline. De aceea oriunde se găseşte un petic de pămnt, ct de ct arabil, se nfiripă şi cte o gospodărie de moţ. Din această cauză satele moţeşti sunt foarte răsfirate şi, ca exemplu, este suficient să amintim comuna Arieşeni, care are casele mprăştiate pe o suprafaţă de peste 60 km2. Moţului, obişnuit cu drumul, nu i se pare nsă un fapt deosebit că pentru a ajunge de la el acasă pnă la „centru” are o cale de mai bine de trei ore.
Agricultura se practică pnă la o altitudine de 1 200 m, n mod rudimentar (orice mecanizare este imposibilă), şi pnă nu de mult se mai puteau vedea pluguri de lemn. Climatul rece nu permite dect cultivarea cartofilor; orzul şi grul semănat riscă să nu se coacă pnă la căderea brumei.
Pe culmile nalte se dezvoltă păşuni ntinse ce permit creşterea oilor şi a vitelor. Tot n acest scop sunt utilizate toate suprafeţele necultivabile, care sunt cosite pentru fn. De aceea să nu ne surprindă faptul că n cele mai izolate poieni din mijlocul pădurilor, sau aninate deasupra rupturilor, duce cte un drum de căruţă, pe care moţii şi transportă fnul la vale.
Cea mai mare bogăţie a Ţării Moţilor o constituie nsă pădurile de molid, n valorificarea cărora sunt adevăraţi maeştri. Meseria de dogar se moşteneşte din tată n fiu, ncepnd de la alegerea lemnului pentru doage şi pnă la nchegarea butoaielor, putinilor şi a doniţelor, fără a mai vorbi de confecţionarea tradiţionalelor tulnice şi a obiectelor de artizanat (fluiere, ploşti, donicioare etc.).
Cu aceeaşi măiestrie moţii utilizează lemnul n construirea ntregi lor gospodării. Casele, construite exclusiv din lemn, au o arhitectură specifică. Fiind de cele mai multe ori amplasate pe pantă şi neputnd săpa solul stncos pentru obţinerea unei fundaţii orizontale, moţii sprijină n partea de deal casa pe pămnt, iar n cea dinspre vale pe piloni. Pilonii sunt făcuţi rareori din piatră, de cele mai multe ori din stive de butuci puşi alternativ transversal şi longitudinal. Prin nchiderea porţiunii dintre piloni ei obţin grajduri pentru vite sau loc pentru acareturi. Faţada casei are ntotdeauna un cerdac, cu stlpi şi arcade, uneori sculptate. Cel mai caracteristic este acoperişul ţuguiat şi foarte nalt, din şindrilă. Grajdul pentru vite este şi mai caracteristic. Este un cub din brne pe care stă o căciulă, exagerat de naltă, făcută din paie, care cu vremea, se nveleşte cu un covor gros alcătuit din iarbă şi muşchi.
Interiorul casei este sărăcăcios dar curat. Moţii nu şi cumpără mobilă ci o confecţionează singuri: masă, scaune, laviţă şi pat. Dulapul nu intră n inventarul gospodăriei, fiind nlocuită de cuier; paturile extensibile au fost inventate de moţi cu mult naintea aşa-numitului recamier modern.
Despre moţi s-ar mai putea scrie multe lucruri interesante, dar niciodată nu vom putea să prindem mai bine specificul vieţii lor dect a reuşit Geo Bogza n magistralele pagini din „Ţara de Piatră”. Orice turist care pleacă n Munţii Apuseni ar trebui să le citească pentru a nţelege mai bine pe vrednicii moţi.
Din numeroasele datini ale moţilor nu putem trece cu vederea pe cea mai specifică, aceea a trgurilor anuale. Cel mai celebru este, fără ndoială, Trgul de fete de la Găina. Iniţial el este prilej pentru ca fetele şi băieţii din diferite regiuni ale Apusenilor să se cunoască şi să contracteze căsătorii, de unde şi numele de trg de fete. Astăzi este un trg pentru schimbul de mărfuri şi sărbătoare folclorică, care atrage nu numai localnicii din toţi Munţii Apuseni, dar şi pe turiştii din ţară şi de peste hotare. Data la care se ţine trgul este n funcţie de ziua din săptămna n care cade Sf. Ilie (20 iulie); dacă este luni, marţi sau miercuri, trgul se ţine n duminica precedentă; dacă este joi, vineri sau smbătă – atunci trgul se ţine n duminica ce urmează.
Moţii şi crişenii care merg la trg şi pregătesc din timp produsele pe care intenţionează să le vndă. Ei vin cu ciubere, greble, doniţe şi diferite produse de artizanat ca ploşti, butoiaşe cu păhărele frumos ornate, căni miniaturale, fluiere şi punguţe de piele, lozul de frunte ocupndu-l nsă tulnicele, de cele mai variate dimensiuni. Crişenii aduc fructe, legume, ţesături şi obiecte ceramice caracteristice zonelor din mprejurimile Beiuşului.
n smbăta dinaintea trgului pe toate drumurile ncep, de dimineaţă, să se nşiruie grupuri de moţi sau crişeni cu cai mărunţi, ncărcaţi din greu cu mărfuri pentru trg. Seara se aprind focuri de tabără care mpresoară muntele. Serbarea ncepe o dată cu răsăritul soarelui, vestită prin cntece prelungi din zeci de tulnice. Apoi ncepe vnzarea mărfurilor şi se ncing jocuri şi petreceri ce ţin pnă spre amiază cnd trgul se destramă.
Din cauza numărului mare de turişti care iau parte la trgul de pe Muntele Găina, caracterul folcloric al acestei serbări ncepe să se piardă. Mult mai interesant este de aceea, n momentul de faţă, Trgul de la Călineasa, care se ţine cu o săptămnă naintea celui de la Găina, n Poiana Călineasa. De mai mică amploare, el păstrează mult mai bine datinile străvechi ale moţilor.
Ultimele aşezări spre nord ale Ţării Moţilor sunt cătunele Ocoale (de pe platoul Scărişoara), Sfoartea (din valea Ordncuşa) şi Casa de Piatră (din valea Grda). Mai la nord regiunea muntoasă nu mai este locuită permanent. Ea aparţine locuitorilor din Depresiunea Beiuş, cunoscuţi sub numele de crişeni. Crişenii locuiesc la poalele munţilor, fiind legaţi de pămnturile mănoase ale depresiunii. De aceea ei nu folosesc partea lor de munte dect pentru păşunat, iar zonele mai accesibile, pentru fneaţă. n locurile de fneaţă ei şi construiesc mici colibe pe care le locuiesc numai pe timpul cositului şi care pot fi bine utilizate de turişti ca adăpost la nevoie.
Părţile cele mai sălbatice ale Munţilor Bihor şi Vlădeasa se află n bazinul superior al Someşului Cald, vizitat doar de turişti, şi platourile Masivului Vlădeasa, străbătut de rare turme de vite şi oi.



OCROTIREA NATURII


Munţii  Bihor reprezintă o regiune de concentrate frumuseţi naturale, ca nici o altă regiune din ţară. Ea este una dintre cele mai complexe şi interesante regiuni carstice din munţii noştri ce adăpostesc cteva formaţiuni de valoare mondială: Gheţarul Scărişoara, Cetăţile Ponorului, Chieile Galbenei, Peştera Pojarul Poliţei. La acestea se adaugă numeroase alte peşteri şi chei care, pe lngă interesul peisagistic, sunt importante şi din punct de vedere ştiinţific (fauna şi flora proprie). Acest fapt a dus la declararea ca monumente ale naturii a următoarelor obiective: Complexul Scărişoara care cuprinde gheţarul, Peştera Poliţei, şi Avenul din Şesuri, apoi Gheţarul de la Vrtop, Cetăţile Ponorului, Chieile Galbenei, Peştera Corbasca şi Peştera de la Corni.
Ceea ce s-a realizat pnă acum n această direcţie nu este nsă suficient. Expluatările forestiere şi păşunatul prea intens riscă să strice echilibrul biologic şi să distrugă peisajul att de armonios şi aparte al acestor locuitori. Emil Racoviţă, bun cunoscător al Munţilor Apuseni, a recunoscut interesul deosebit pe care l reprezintă carstul din Bihor att pentru ştiinţă, ct şi pentru turism. El a fost primul care a preconizat nfiinţarea, n zona carstică a Bihorului, a unui mare parc naţional. Prelund ştafeta, ne-am luptat ncepnd din 1952 pentru această idee, susţinută energic de altfel şi de Comisia pentru ocrotirea naturii de pe lngă Academia R.S.R. Din păcate, n ciuda strădaniilor multiple, parcul nu s-a realizat şi aproape tot ce trebuia să fie conservat aici a pierit, respectiv peisajul carstic primar, de o mare sălbăticie şi frumuseţe. Şoselele şi parchetele de expluatare a pădurii au rupt vraja şi nicăieri nu mai există un loc izolat, retras, n care să se fii conservat un colţ de natură primitivă. Ce să mai spunem de experimentul de mbunătăţire a păşunii de la Padiş care a dus la ararea şesului, umplerea dolinelor de sufoziune şi retezarea marginilor, care formau, mpreună, una din cele mai originale mărturii de acţiune periglacială asupra unei zone carstice! S-au adăugat apoi expluatările de calcar pentru var, distrugerea plcurilor de molizi izolaţi pentru mărirea păşunii, aducerea unui număr exagerat de vite şi oi şi mai ales intensa circulaţie auto care transportă arbori extraşi din pădure, elemente care, toate la un loc, au contribuit la degradarea peisajului uneia din cele mai originale zone montane din ţara noastră. Desigur timpul nu este pierdut şi ncă se poate acţiona pentru protejarea, măcar de aici nainte, a teritoriului interesant şi aceasta mai ales n vederea dezvoltării sale turistice. Trebuie ştiut că, prin marea concentrare de obiective turistice, zona centrală a Munţilor Bihor ar putea reprezenta o valoare turistică considerabilă, care ar depăşi economic de multe ori pe cea forestieră sau pastorală, fără a mai lua n consideraţie valoarea lor ştiinţifică şi culturală.
    
    

BIBLIOGRAFIE


      
•    MARCIAN BLEAHU, SEVER BORDEA
       MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA
             Editura SPORT – TURISM
                  BUCEREŞTI, 1981
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica