referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Importanta istorica a conceptiei lui Socrate

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din relatarile - adesea divergente - ale lui Platon si Xenofon; incat cu greu poate fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din randurile sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu cei mai renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate si el prefera ca in locul unor probleme de stiinta sa dezbata probleme de ordin practic privind viata politica a statului si problemele morale ale omului, supunand examenului ratiunii obiceiurile si institutiile...

Varianta Printabila 


1

Chişinău 2007

 

 Socrate a fost “cea mai mare figura a istoriei gandirii grecesti; din el vor deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filosofiei” (L. Robin).

 

 

       Deşi multă vreme eclipsat de mult mai prestigioşii lui succesori : Platon şi Aristotel, Socrate rămīne omul care a marcat un adevărat punct de cotitură īn filozofia, religia şi etica grecească. E greu să ne īnchipuim cum ar fi arătat, īn lipsa lui Socrate, cultura greacă şi ce traiectorie ar fi căpătat, īn evoluţia ei, gīndirea elină. Asemenea unei eminenţe cenuşii ascunse privirii celei mai scrutătoare şi inaccesibile cercetării celei mai meticuloase, Socrate este personajul obscur şi contradictoriu ce īntruchipează cel mai fidel geniul firii greceşti.

  Imporanta filosofiei socratice:

·         Invatatura si metoda lui Socrate au avut o mare insemnatate

          El este primul filosof grec ce s-a preocupat de statuarea universalului ca      temei filosofic al stiintei morale dar, de fapt, al oricarei stiinte.

·         Socrate este descoperitorul lumii interioare a omului si modalitatii acesteia. 

·         El a lansat o doctrina optimista despre natura omului, capabila, prin educare, dar mai cu seama prin autoeducare, sa se autodepaseasca, si sa devina libera, stapina pe propria soarta.

·         Prin exemplul propriu a contribuit la dezbaterea relatiovismului gnoseologic si moral, la evidentierea valorii stiintei, la cristalizarea chipului autentic al filosofului. A fost primul care a dovedit ca, in orice timp si loc, in tot ce ni se intimpla si in tot ce facem, viata ne ofera posibilitatea de filosofa, adica de a ne apropia de intelepciune.

·         Cunoasterea de sine, grija de sine in numele autodepasirii in scopul participarii eficiente in viata cetatii- sunt niste imperative ce nu si-au pierdut valoarea nici astazi.

·         El a jucat un rol exceptional in aparitia si dezvoltarea nemijlocita a clasicii mature .Socrate incerca de a dezvolta dialectica realitatii si ideii, se pronunuta contra fizicienilor timpurii, contra democratiei sclavagiste.

·         Socrate a fost vestit prin ironiile sale cu ajutorul carora denunta prejudecarile contribuind la purificarea interioara.Spunea ca filozofia ironizeaza, dar nu cu scopul de a-l aduce la neputinta pe celalalt, ci pentru a-l stimula. A folosit indoiala metodica si nu sceptica. A folosit procedeul inductiv, practic – general. El este acela ce a controlat continutul unor notiuni de baza ale moralei : bine, drept, frumos, datorie.

 

 

 

        Invatatura si activitatea sa non-comformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate ; dupa ce a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin invatatura sa a fost condamnat la moarte si silit sa se sinucida.

 

                  Conceptia filosofica a lui Socrate

 

            Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din relatarile - adesea divergente - ale lui Platon si Xenofon; incat cu greu poate fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din randurile sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu cei mai renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate si el prefera ca in locul unor probleme de stiinta sa dezbata probleme de ordin practic privind viata politica a statului si problemele morale ale omului, supunand examenului ratiunii obiceiurile si institutiile.

Asemenea sofistilor, sustinea ca “virtutea este stiinta”, deci poate fi invatata de oameni; in schimb, era de parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea sociala. Pe de alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica, dar nu exercitiile de virtuozitate verbala pura, prin care sofistii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale mihilismului etic. Dimpotriva, pentru Socrate exista valori umane certe - dar carora el nu le gasea un fundament rational, sustinand ca o “voce interioara” il impiedica de la actiuni rele. De aici deriva scepticismul sau in ceea ce priveste actul cunoasterii; caci, in opozitie cu pretentiile enciclopediste ale sofistilor, Socrate afirma ca singurul lucru pe care il stie cu certitudine este ca nu stie nimic. Cultura enciclopedica a sofistilor o considera inconsistenta.

         Deci atitudinea lui Socrate fata de aceasta problema are o insemna­tate epocala in istoria gindirii antice grecesti, caci tocmai in aceasta Socrate apare ca revalorizator al tuturor valorilor traditionale : fru­musetea, bogatia, puterea si gloria, forta fizica si placerile senzoriale - lucruri ce erau cele mai de rivnit pentru grecul antic - nu mai au nici o valoare fata de valoarea sufletului omenesc. Socrate a recunoscut cel dintii valoarea de neegalat a sufletului fata de bunurile acestei lumi. De aceea grija pentru salvarea sufletului omului este problema centrala a eticii socratice. Acesta este si motivul pentru care Socrate acorda o importanta capitala educatiei, fiindca educatia nu este altceva decit un "tratament constient" in vederea unui scop al sufletului. Pentru Socrate intreaga viata a omului devine o tema mare morala, omul trebuind sa-si daltuiasca sufletul in fiecare clipa, pentru a putea ca sa realizeze numai binele. Bunuri reale si rauri reale sint numai cele sufletesti; moartea, exilul, boala si altele nu sint un rau real, fiindca ele nu pot atinge sufletul; o mare paguba este numai pierderea sau lipsa stiintei, din pricina ca numai aceasta este temeiul virtutii. 

 

           Socrate s-a nascut īn anul 470 a. Chr. Atena.Tatăl său era sculptor, mama  sa era moaşă. La īnceput el s-a dedicat sculpturii, dar n-a rămas totuşi credincios pīnă la sfīrşitul vieţii acestei arte, ci s-a īndreptat  spre filosofie, unde a jucat un rol considerabil. Urīt la īnfăţişare “chiar admiratorii săi apărīndu-le ca un silen, dar bine zidit fiziceşte, robust şi foarte sănătos, el a luat parte la luptele din Potideea, Delion şi Amphipolis, purtīndu-se īn adevăr ca un brav. Nu dădea mare atenţie īnfăţişării lui exterioare şi nu se interesa de bunurile pămīnteşti. Era loial, sincer şi amabil, stăpīnit de puternice sentimente morale şi religioase, plin de spirit şi umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci cīnd era nevoie”.(K.Vorlander), plin de curaj civic şi gata să īnfrunte pentru dreptate furia poporulu. Totuşi acest om cu caracter atīt de nobil, īnsufleţit pururea de luminarea tineretului şi de binele poporului, a fost acuzat de trei inşi – Metelos din partea poeţilor, Anytos din partea meseriaşilor şi a oamenilor politici, Lycon din partea oratorilor- că săvīrşeşte nedreptăţi , că strică pe tineri, că nesocoteşte pe zeii īn care crede statul şi că se īnchină la alte zeităţi noi”, şi condamnat să bea otravă.Socrate moare īn anul 399 a. Chr.

                                                                                       

          Ideile lui filosofice pot fi reconstituite din scrierile lui Xenofan, ale geniului său elev Platon şi ale lui Aristotel. Care sumt aceste idei şi ce aduc ele nou ? Īnmpotriva filosofilor de pīnă la el, se ocupau cu “ lumea” , cu lumea fizică şi vroiau să ştie din ce elemente este constituită, Socrate mută centrul de gravitate al cercetărilor filosofice cu lumea externă īn cea internă, de la cosmos la om. Căci mai de preţ decīt natura era pentru el omul. Cunoaşte-te pe tine īnsuţi, celebra maximă de pe frontispiciul de la Delphi, devenise şi maxima lui Socrate, este o chemare adresata celor care se complac in cultul valorii externe. Externul inseamna si superficial.Cum socratica este o cunostinta etica, inseparabila de planul actiunii, este o cunostinta in care vorba si fapta formeaza o unitate. Forma de legatura intre oameni este dialogul. El este o forma de comunicare, dar nu pentru a transmite o suma de cunostinte deja existente ci pentru a indemna pe cel cu care dialogul supune adevarul.

         Īntorcīndu-şi privirile asupra lui īnsuşi, cercetīndu-se pe sine, va afla ce ştie şi ce nu ştie, ce poate şi ce nu poate, precum şi ce trebuie să facă. Īmpotriva sofiştilor, care arătau că aceeaşi idee poate fi susţinută şi combătută cu aceeaşi sorţi de izbīndă, că nu există un adevăr absolut, ci toate cunoştinţele sunt relative, că ceea ce este adevărat pentru mine nu este şi pentru altul, că ceea ce pentru mine este adevăr astăzi poate fi eroare mīine, Socrate se ridică cu toată energia şi apără valoarea absolută a adevărului. Cunoştinţa adevărata, care sesizează esenţa īnsăşi a lucrurilor, este duppă el bunul cel mai de preţ. Cum ajungem noi īnsă la cunoaşterea acestei esenţe a lucrurilor? Determinīnd noţiune lor. Dcaă reuşim să stabilim care este noţiune unui lucru, cu aceasta am descoperit esenţa īnsăşi a acestui lucru. Socrate pleca de la ceea ce este familiar şi īn afară  de orice īndoială, de la ceea ce este elementar şi oricui cunoscut, pentru a ajunge la adevărul universal, la definiţia acelui lucru. Cu alte cuvinte, el se folosea īn cunoaşterea lucrurilor de procedeul inductiv. La Socrate, după cum spunea şi Aristotel,metoda inductivă şi stabilirea de noţiuni generale mergeau mīnă īn mīnă.

 Ce inteles are adevarul atunci cand la proces individul trebuie sa jure ca spune adevarul si numai adevarul? Ce inteles are termenul adevar atunci cand se foloseste sintagma adevar stiintific, adevar filosofic, adevar religios, adevar istoric, adevar politic, adevar economic? Ce trebuie sa intelegem prin adevar cand de fapt noi avem adevaruri? Problema a preocupat filosofia din cele mai vechi timpuri. Ea a fost pusa cu claritate in discutie de catre Socrate si a fost dezvoltata de Platon si Aristotel.
          Pentru Socrate adevarul este in noi, in sufletul nostru. El nu trebuie cautat in afara noastra. Pentru a ajunge la adevar este necesar sa ne cunoastem pe noi insine, sa cercetam cu meticulozitate facultatile noastre de cunoastere, sa stim ceea ce putem sa cunoastem si ceea ce nu putem sa cunoastem si sa mai stim ce trebuie sa facem si ce nu trebuie sa facem. Socrate aduce in discutie o problema importanta, anume aceea a posibilitatilor noastre de cunoastere si spun pentru prima data raspicat ca noi nu putem sa cunoastem totul, ca posibilitatile noastre de
1

cunoastere sunt limitate si ca nu trebuie prin urmare sa ne intindem cu cunoasterea dincolo de ceea ce nu putem cunoaste. Ex: nu putem sa cunoastem secretele dupa care zeul a construit lumea, nu putem sa cunoastem planurile tainice dupa care zeul a zamislit universul.
          Socrate ne atrage atentia ca unele cunostinte sunt inutile si ca este necesar ca noi sa stim ce ne este util, ce trebuie sa cunoastem in mod necesar si la ce trebuie sa renuntam pentru ca nu ne este folositoare o anumita cunostinta. Degeaba spune Socrate “stim noi sa explicam cum se produce ploaia daca nu stim cand trebuie sa facem lucrarile pamantului, cand trebuie sa insamantam si sa recoltam, si degeaba stim noi cum se produce miscarea astrelor daca nu stim cine suntem noi insine si incotro ne indreptam. Deci sa ne indreptam cunoasterea spre lucrurile utile si sa evitam cunostintele fara de folos.”.

          Scopul acesta, pe care Socrate īl propunea cunoştinţei, anume de stabili noţiuni generale, a fost adoptat atīt de Platon cīt şi de a Aristotel şi a jucat un rol hotărītor pentru toată evoluţia filosofiei şi a ştiinţei europene. Descoperirea de legi universale şi necesare, pe care o urmăresc īn toate timpurile moderne ştiinţele exacte, stă īn perfectă concordanţă cu ceea ce voiau īn antichitate Socrate, Platon, Aristotel.

Mai intai el noteaza faptul ca ceilalti au vorbit despre lucruri pe care nici ei nu le inteleg prea bine si anume despre iubire in general, < in sine>, ori iubire in sine nu exista. Iubirea este o legatura care ne uneste cu ceva si ne leaga vital de acesta. Iubirea este indreptata catre bine si frumos, ea este o dorinta, niciodata satisfacuta, este < o tendinta spre >….Constiinta iubirii se realizeaza pornind de la o iubire neimplinita. Dar poate cea mai importanta observatie pe care o face Socrate este aceea ca iubirea nu poate fi descoperita decat printr-o I N I T I E R E, situatie valabila si in cazurile cand vrem sa descoperim binele, frumosul sau adevarul.

         Socrate nu-şi preda īnvăţăturile sale īntr-un anumit local, ci īn casele oamenilor bogaţi, īn prăvăliile din piaţă , la stadioane, pe stradă şi īn pieţile publice;nu ţinea prelegeri,ci insruia cu ajutorul dialogului. Iar īn arta convorbiri, el era maiestru. Cum proceda anume? Dcă, mergīnd pe stradă, se īntīlnea cu cineva, pe care-l ştia că stăpīneşte mai mult sau mai puţin o chestiune, Socrate īncepea discuţia. Punīnd īntrebări şi aşteptīnd răspunsuri, Socrate conducea astfel discuţia īncīt preopinentul său, care pretindea la īnceput că ştie, trebuia să recunoască pīnă la urmă că e neştiutot şi are nevoie să fie luminat de Socrate, crae tocmai mărturisise că nu ştie nimic. Dar  Socrate nu se mulţumea numai să demonstreze preopinentului său că nu ştie ceea ce la īnceput pretindea cu emfază că ştie, ci căuta, cu arta lui de a conduce dicuţia, să scoată din spiritul īnsuşi al preopinentului său ideile juste, noţiunile menite să exprime esenţa lucrurilor :idei pe care oricine le are īn sufletul său, de care īnsă nu e conştient şi pe care  le poate  descoperi, dacă ştie cum să procedeze. Acest procedeu de a scoate din conştiinţa cuiva ideile pe care le posedă, dar de care nu-şi dă seama, era numit de Socrate,maieutică . E arta de a īntreba astfel, īncīt să poţi obţine de la persoana respectivă răspunsuri juste. Aceasta este ceea ce se numeşte astăzi īn şcoli metodă socratică.

          Invatatura si activitatea sa non-comformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate (469-399 i.e.n.); dupa ce a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin invatatura sa a fost condamnat la moarte si silit sa se sinucida.

            Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din relatarile - adesea divergente - ale lui Platon si Xenofon; incat cu greu poate fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din randurile sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu cei mai renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate si el prefera ca in locul unor probleme de stiinta sa dezbata probleme de ordin practic privind viata politica a statului si problemele morale ale omului, supunand examenului ratiunii obiceiurile si institutiile.

           Asemenea sofistilor, sustinea ca “virtutea este stiinta”, deci poate fi invatata de oameni; in schimb, era de parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea sociala. Pe de alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica, dar nu exercitiile de virtuozitate verbala pura, prin care sofistii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale mihilismului etic. Dimpotriva, pentru Socrate exista valori umane certe - dar carora el nu le gasea un fundament rational, sustinand ca o “voce interioara” il impiedica de la actiuni rele. De aici deriva scepticismul sau in ceea ce priveste actul cunoasterii; caci, in opozitie cu pretentiile enciclopediste ale sofistilor, Socrate afirma ca singurul lucru pe care il stie cu certitudine este ca nu stie nimic. Cultura enciclopedica a sofistilor o considera inconsistenta. In locul acumularii de cunostinte si a enuntarii sententioase a unor norme, solutii, formulate cu mare abilitate adevaruri, etc., metoda sa de a-I invata pe oameni, era dialogul. Pornind de la faptele cele mai obisnuite si adresandu-se, nu numai doctilor, el punea intrebari (indeosebi referitoare la probleme morale) formulate cu mare abilitate dialectica, pentru a-i face sa se contrazica singuri, si astfel sa le demonstreze ca de fapt nu stiau ceea ce credeau ca stiu; dupa care, prin aceeasi metoda maieutica (“practica mositului”), sa-I ajute sa descopere ei singuri adevarurile.

     Īn afară de preocuparea de a stabili esenţa lucrurilor, prin desoperirea noţiunilor şi a definiţiilor, mai īntīlnim la Socrate o preocupare fundamentală: cea morală. Cu alte cuvinte, Socrate nu-şi pune numai problema ştiinţei, ci şi pe aceea a virtuţii. Ce este īnsă virtutea după el? A fi virtuos īnseamnă a şti , căci virtutea este ştinţă. Nimeni nu este rău de bunăvoie, nimeni nu face rău cu intenţie,ci numai fiindcă nu se cunoaşte pe sine şi nu ştie ce vrea.

Socrate argumentează, făcānd o concesie sofistului. Dar numai pentru a asigura o bază demonstraţiei. Astfel el este de acord că "binele" fiind plăcut, "cunoaşterea" pe care o revendică īn acest fel devine o artă a măsurii, o fină rezonabilitate īn domeniul "plăcerii". Dar o astfel de "cunoaştere" se anulează mereu pe sine, īntrucāt se presupune mereu pe sine ca premisă. Precum o definiţie circulară. Apare iar un "Nimic". Adică Socrate afirmă o "cunoaştere" care se autoanulează. Din cauză că infinita calculare a circumstanţelor plăcerii īmpiedică şi sugrumă īnsăşi plăcerea. Vedem aşadar că binele e plăcutul, plăcutul depinde de savurarea plăcerii, care savurare depinde de cunoaştere. Cunoaşterea de o infinită măsurare şi alegere care anulează plăcerea. Şi, prin urmare, şi binele. Cu alte cuvinte, negativul rezidă īn nefericita nemulţumire īntotdeauna necesară şi inerentă oricărui empirism nelimitat (care provoacă senzaţia "plăcerii" īn mod hedonist). Iar ironia rezidă īn acel 'să-ţi fie de bine!' pe care Socrate i-l urează, la sfārşit, lui Protagoras. Ironia la puterea īntāi constă īn acest caz īn construirea unei teorii a cunoaşterii care se autoanihilează. La puterea a doua, ironia constă īn faptul că Socrate se poartă ca şi cānd ar fi ajuns din īntāmplare să apere afirmaţia lui Protagoras, īn ciuda faptului că o distruge pe aceasta chiar prin apărarea ei.

Caci a sti ce vrei, inseamna a cunoaste binele si a cauta sa-l realizezi. Realizarea binelui duce la fericirea personala si la propasirea comunitatii. Ignoranta este mama raului si  a pactului. Aceasta virtute, care este stiinta despre bine si adevar, cinsta in efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi in propriul sau suflet ceea ce este, in insasi firea sa, valoare universala si eterna: BINELE (concept pe care insa Socrate nu-l defineste precis, nu arata in ce anume consta, limitandu-se doar sa-l distinga de ceea ce este doar un BINE iluzoriu – ca de pilda, placerile trupului, sau ceea ce urmareste sa satisfaca ambitiile si interesele celor puternici.)

           Binele deci consta intr-o continua cautare a binelui; la fel ADEVARUL. Cautarea neintrerupta a binelui si a adevarului da nastere comportamentelor juste si virtuoase. “Nimeni nu face raul in mod voit” - spune Socrate - ci din nestiinta: din faptul ca ignoreaza cautarea binelui si-a adevarului. Exista asadar la Socrate o legatura intima intre virtute, stiinta, bine si suflet; caci raspunsurile trebuie sa vina din suflet, si sa se traduca in actiuni etice si politice pozitive. Aceasta ii va procura omului fericirea sufleteasca – ce consta intr-o comportare moderata, corecta, dreapta, si in respectarea aproapelui, a legilor cetatii si a zeilor.Ceea ce trebuie sa caute si sa descopere omul sunt in primul rand valorile etice si raporturile lor cu actul cunoasterii si cu societatea. In aceasta privinta, Socrate nu numai ca a afirmat, dar    - cand prietenii sai vroiau sa-l salveze de la moarte, ceea ce el a refuzat – a si demonstrat prin exemplul tragicului sau sfarsit, ca omul trebuie sa se supuna legilor, chiar cand acestea sunt nedrepte sau aplicate nedrept.

       Socrate a trait asa cum a invatat. Viata lui a fost una cu doctrina morala. Cind, condamnat sa bea otrava si asteptindu-si ziua fatala , prietenii īi propuneau in inchisoare sa fuga , Socrate a refuzat cu hotarire:el,care toata viat invatase pe elevii sai sa se supuna legilor , cum putea da la batrinete exemplul rau al nesupunerii fata de ele,fara sa se faca de rusine?

         Socrate dialogheaza cu Crito, prietenul sau, si respinge propunerea acestuia de a evada. Socrate a preferta deci sa bea paharul de cucuta...

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica