referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Marile religii ale lumii

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Iudaismul este religia poporului evreu. Originile sale trebuie căutate în ientul Apropriat, în Mesopotamia, Canaan şi Egipt. Acesta este spaţiul în care strămoşii evreilor au trăit timp de un mileniu, înainte ca documentele scrise să îi menţioneze sub numele de Israel şi înaite ca un stat al evreiilor să se constituie în regiunea numită Palestina, între munţii Libanului şi Peninsula Sinai...

Varianta Printabila 


1

Marile religii ale lumii

 

 

Iudaismul

 

Iudaismul este religia poporului evreu. Originile sale trebuie căutate n ientul Apropriat, n Mesopotamia, Canaan şi Egipt. Acesta este spaţiul n care strămoşii evreilor au trăit timp de un mileniu, nainte ca documentele scrise să i menţioneze sub numele de Israel şi naite ca un stat al evreiilor să se constituie n regiunea numită Palestina, ntre munţii Libanului şi Peninsula Sinai.

Iudaismul este original, n primul rnd pentru că poate fi considerat ca cea mai veche dintre religiile monoteiste. Nucleul acestei religii este credinţa ntr-o singură divinitate, Dumnezeu, şi negarea existenţei oricărui alt zeu.

 

Fundamentele religie iudaice

Cartea sacră a iudaismului este Torah, care se compune din mai multe scrieri.

Pentateuhul (Cele cinci cărţi) cuprinde relaterea modului n care Dumnezeu a creat lumea şi oamenii, istoria peregrinărilor strămoşilor poporului evreu ntre Mesopotamia şi Egipt, mesajul pe care Dumnezeu l-a trimis poporului prin profetul Moise şi, de asemenea, legile hotărte de către Dumnezeu.

Profeţiile sunt texte care relatează profeţiile şi faptele săvrşite de către cei pe care Dumnezeu i-a ales pentru a transmite mesajele sale către popor, precum Ilie, Daniel, Isaia, Ieremia etc.

Scriile sunt cărţi care istorisesc faptele regilor sau se compun din imnuri şi poezii religioase dedicate lui Dumnezeu.

Se poate spune, aşadar, că Torah este o scriere religioasă, dar şi una istorică, juridică sau chiar literară. Aici sunt cuprinse credinţele şi legile poporului evreu, speranţele sale, dar şi istoriile celor mai glorioase sau ale celor mai tragice momente din existenţa sa, naite de cucerirea romană. Torah este cunoscută de către creştini ca Vechiul Testament, care, alături de Noul Testament, formează Biblia, carte sacră a creştinismului.n felul acesta scriierile iudaice au intrat n tradiţia tuturor popoarelor europene şi reprezintă unul din fundamentele universale.

 

Torahca sursă istorică

Textele din care este alcătuită cartea sfntă a iudaismului nu au fost compuse toate n aceiaşi epocă. Cele mai vechi sunt cele cinci cărţi ale Pentateuhului, a căror redactare a nceput, probabil, n scolul al X-lea .Hr. Cele mai noi dintre cărţi au fost definitivate n secolele III-II .Hr.

Datorită perioadei ndelungate n care au fost redactate şi completate diversele cărţi, Torah este şi o importantă sursă istorică, att pentru istoria evreilor, ct şi pentru istoria altor popoare din Orientul Apropriat. Unul dintre momentele cele mai importante n istoria poporului evreu, aşa cum este relatată n

 

Cartea sacră, se leagă şi numele lui Moise. Acesta a fost unificatorul triburilor evreilor, pe care le-a salvat din captivitatea egipteană. Tot el este cel prin care Dumnezeu a trimis legile mai poate fi numită şi mozaică, după numele profetului. Pe baza unor surse variate, mai ales de origine egipteană, savanţii au ajuns la concluzia că această reformă sa produs, probabil, n secolul al XIII-lea .Hr. n cursul secolelor XIII-XII i.Hr. evreii s-au instalat n Palestina, iar n secolul al XI-lea .Hr. s-a format statul Israel, sub conducerea regelui Saul.

 

Templul

O dată cu domnia celui de-al treilea rege, Solomon (972-933 .Hr.), n viaţa religioasă iudaică ncepe o etapă nouă. Solomon a construit cel dinti templu din Ierusalim. Acesta are o semnificaţie excepţională : este unicul loc n care se pot săvrşi riturile prin care este slujit Dumnezeu. n secolul al VI-lea .Hr. regele Nabucodonosor din Babilon a cucerit Ierusalimul, distrus templul şi a dus n exil cele mai importante familii, inclusiv pe cele ale preoţilor care serveau n templu. n toată perioada exilului, care a durat aproximativ 50 de ani, nu au putut fi săvrşite riturile, deoarece credinţa nu permitea ca un templu să fie construit pe un alt pămnt dect cel al Ierusalimului, Ţara Sfntă.

La ncheierea exilului, sub protecţia regilor persani, a fost construit cel de-al doilea templu, care a fost distrus n anul 70 d.Hr., de către armata romană. Acest eveniment a amplificat fenomenul mai vechi al diasporei, mulţi evrei fiind obligaţi să se refugieze n Europa sau n Nordul Africii, fenomen care a continuat şi n Evul Mediu.

 

Diaspora şi evoluţia religiei iudaice

n afara Ţării Sfinte, comunităţile evreieşti au fost ndrumate spiritual de către rabini. Pe baza opiniilor rabilor s-a realizat unificarea riturilor din diferitele comunităţi din diasporă, prin dezvoltarea Mişnei, colecţie de legi rabinice, şi a Talmudului, comentariu la Mişna. Talmudul a contribuit la adaptarea comunităţilor iudaice la condiţiile sociale ş politice foarte variate n care trăiau, ajutndu-le n acelaşi timp să-şi păstreze identitatea lingvistică şi religioasă.

Sinagogile, apărute ncă din timpul exilului babilonian, ca locuri de studiu şi de cult, au contribuit n perioada medievală la creşterea prestigiului rebinilor.

Supus persecuţiilor n Europa Occidentală, iudaismul medieval a beneficiat, de regulă, de toleranţa musulmanilor. Perioada stăpnirii musulmane n Spania, de exemplu, a reprezentat o adevărată „vrstă de aur” pentru evreii de aici, ai căror conducători au jucat rolul de intermediari ntre culturile arabă islamică şi creştină.

 


Budismul

 

Religia budistă a apărut n nordul Indiei, teritoriu locuit ncă de la mijlocul mileniului al II-lea .Hr. de către indo-arieni. Religia acestora este bazată pe Vede, texte sacre a căror studiere era misiunea brahmanilor a trecut printr-o perioadă de criză. Una dintre convingerile fundamentale ale acesteia era cu deosebire tulburătoare : credinţa n reincarnare. Conform religiei brahmane, corpul nu este dect o formă temporară, n timp ce spiritul care i dă viaţa este etern. După moartea corpului, spiritul trece ntr-un alt corp, dar nu primeşte neaparat o formă umană : n funcţie de păcatele sau de faptele bune din timpul vieţii, spiritul putea să se rencarneze ntr-un animal de povară, ntr-un om sau chiar ntr-un zeu. Oricare ar fi fost forma de reincarnare, nu era dect o nouă ocazie de suferinţă şi teamă. Numeroşi nţeleleţi cunoscători ai textelor sacre ncercau, prin urmare, să caute o soluţie pentru a evita aceste suferinţe fără sfrşit. Mesajul cel mai puternic aparţine prinţului Gotama, supranumit Buddha („Iluminatul”), fondatorul unei noi religii : budismul.

 

Naşterea budismului

Buddha a trăit n secolele VI-V i.Hr. Legenda spune că n urma unui doliu şi a faptului că adescoperit suferinţa, prinţul şi-a părăsit familia pentru a duce o viaţă rătăcitoare de ascet.

El a ncercat să răspundă problemei durerii şi morţii, iar atunci cnd a reuşit, a devenit un iluminat. Prima sa predică anunţa discipolor săi care sunt adevărurile pe care le-a descoperit şi care este calea pentru salvarea de suferinţă, pentru a atinge nirvana.

Cuvintele lui Buddha nu au fost scrise n timpul vieţii sale. După moartea sa, 500 de discipoli s-au ntrunit n primul conciliu budist şi au stabilit forma oficială a predicilor şi regulilor de viaţă pronuţate de către maestru. Astfel au luat naştere sutrele, texte sacre ale religiei budiste.

 

Evoluţia budismului n primele secole

Pnă la nceputul erei noastre, budismul a fost n primul rnd o religie indiană. Istoria sa a fost totuşi destul de frămntată. n secolul al III-lea .Hr., la unul dintre concilii, s-a produs schisma definitivă ntre două curente budiste : unul riguros (theravedana) şi altul mai moderat (mahayana). Adepţii celui dinti credeau că numai cei ce adoptă viaţa de călugăr se pot salva şi că numai prin respectarea regulilor şi prin meditaţie individuală se poate atinge iluminarea. Ceilalţi admiteau că salvarea poate fi dobndită şi de către cei care nu se călugăreau, iar faptele bune şi compasiunea erau şi ele o cale de salvare. De asemenea, mahaya recunoaşte existenţa unor boddhishatva (iluminaţi – asemenea lui Buddha), a căror dovadă de generozitate constă tocmai n faptul că nu abandonează existenţa umană, din dorinţa de a-i ndruma şi pe alţii spre salvare. Datorită acestor idei, mahayana a cştigat mai mulţi adepţi, mai ales n nordul Indiei, şi tot n această formă budismul a pătruns şi n afara patriei de origine.

1

Difuziunea budismului

n primul mileniu al erei noastre budismul a făcut adepţi numeroşi n Iran, n Asia centrală, n China, Tibet şi n Japonia. După secolul al VII-lea şi Asia de sud-est a devenit budistă, dar sub influenţa celui mai strict dintre curentele acestei religii. Difuziunea budismului n aceste ţări nu a eliminat nsă diversele religii locale. n china, de exemplu, a fost acceptat alături de confucianism şi daoism, formnd „sistemul celor trei religii”. După anul 1.000, cel mai important centru religios a devenit Tibetul.

 

 

Creştinismul

 

Apariţia creştinismului

Războaiele civile, urmate de instaurarea imperiului, au adus cu ele n ntreaga lume romană multă nelinişte şi căutarea unor credinţe care să ofere oamenilor consolare şi speranţa mntuirii. n Iudeea, aceste căutări se mbinau cu nemulţumirea faţă de stăpnirea romană. Aici apar, n vremea primilor mpăraţi romani, mai multe mişcări religioase n jurul unor personalităţi inspirate de vechea tradiţie iudaică a profeţilor. ntre acestea, cea constituită din discipolii lui Iisus din Nazaret, identificat ca Mesia, trimisul lui Dumnezeu pe pămnt, capătă o amploare care ameninţă att supremaţia Marelui preot al Templului lui Solomon, ct şi stăpnirea romană. n anul 30 sau 33 d.Hr., Iisus este condamnat la moarte prin răstingnire pe cruce de către procuratorul roman Pilat din Pont. Discipolii lui apropriaţi proclamă nsă că Iisus a nviat şi dovedit astfel că este fiul lui Dumnezeu.

Foştii ucenice ai lui Iisus – apostolii – mpreună cu părinţii acestuia şi cu cţiva locuitori ai Galileii şi Ierusalimului, bărbaţi, dar şi femei care i urmaseră nvăţătura, constiutuie prima comunitate creştină. Acestui grup, care propovăduia n limba aramaică, li se adaugă şi cţiva iudei elenizţi. ntre ei se distinge Pavel din Tars, care va avea un rol esenţial att n comentarea nvăţăturilor lui Iisus, ct şi n răspndirea acestora n provinciile de limbă greacă a imperiului. Persecutaţi de autorităţile de la Ierusalim, apostolii pleacă să predice n Iudeea, Samaria, Cipru, Fenicia. n Siria, la Antiohia, n 43 d.Hr. ei sunt numiţi pentru prima dată ntr-un text antic creştini, după numele nvăţătorului lor Iisus Hristos. Ceva mai trziu, un grup de creştini n frunte cu Petru ajung la Roma şi ncep să predice acolo noua credinţă.

 

Creştinismul n Imperuil roman

Primii creştini au fost la nceput locuitorii săraci ai oraşelor, oameni liberi sau sclavi, nsă nu peste multă vreme s-au răspndit n Orient, mai ales dupa nfrngerea răscoalei din Iudeea şi cucerirea Ierusalimului de către mpăratul Tidus (70 d.Hr.). n occident, este atestat n prima jumătate a secolului a secolului I n comunitatea iudeo-creştină din Roma; se convertesc apoi unii locuitori ai oraşelor şi abia mai trziu, n perioada marilor persecuţii anticreştine, această credinţă cucereşte noi teritorii de-a lungul marilor drumuri comerciale, pătrunznd

 

pnă n cele mai ndepărtate colţuri ale provinciilor imperiului. Creştinismul s-a răspndit ncă de timpuriu şi n Dobrogea şi Dacia Romană.

Ct timp au rămas un grup restrns, creştinii nu au atras atenţa autoriţăţilor. Primele persecuţii au avut loc n vremea lui Nero. nsă noua religie   s-a răspndit cu repeziciune, cştingnd noi adepţi. n a doua jumătate a secolului al III-lea, mpăraţii romani, pnă atunci destul de toleranţi, şi-au schimbat atitudinea faţă de creştini.

Se pare nsă că persecuţiile au făcut să crească numărul adepţilor noii religii. Autorităţile au nţeles, n cele din urmă, că pentru a păstra ordinea publică autorităţile trebuie să recunoască oficial dreptul de practicare a creştinismului. Constantin cel Mare a fost cel care şi-a dat seama de posibilităţile oferite de noua religie orientală. Din convingere personală, dai şi din motive politice, n anul 313, mpăratul Constantin cel Mare (306-337) a dat edictul de la Mediolanum (Milano), care a pus capăt persecuţiilor mpotriva creştinilor.

n 381, n vremea mpăratului Teodosiu cel Mare, creştinismul a fost proclamat singura religie acceptată n imperiu.

n 1054 are loc Marea schismă, cnd biserica creştină se mparte n biserica creştină de răsărit (ortodoxă) şi cea de apus (catolică).

 

 

Islamul

 

Sfrşitul Antichitătii şi nceputul Evului Mediu au adus, n afară de răspndirea creştinismului n toată aria mediteraneană, şi difuziunea unei noi religii : Islamul. Religia musulmanilor, la fel ca şi iudaismul şi creştinismul, este monoteistă. n concepţia musulmanilor, adepţii religiei islamice, Dumnezeu este unic şi este numit n limba Allah. De altfel, Dumnezeu care este adorat de către musulmani este acelaşi Dumnezeu al Vechiului Testament n care cred şi iudaicii şi creştinii.

 

Naşterea religiei islamice

Profetul Islamului este Muhammad. Acesta s-a născut n secolul al VI-lea n Peninsula Arabia, ntr-un trib din Mecca, şi nceput să pronunţe primeleprofeţii atunci cnd avea n jur de 40 de ani. Acestea i-au fost inspirate de către Allah, prin intermediul arhanghelului Gabriel. n felul acesta, el a devenit un reformator şi un profet, asemenea lui Moise n religia iudaică. La nceput, Muhammad nu a avut prea mulţi adepţi. Cu timpul, numărul lor a crescut, dar a sporit şi numărul duşmanilor Profetului. Astfel, n 622, el a fost obligat să fugă din Mecca şi să se refugieze la Medina. A urmat un război, n care adepţii noii religii au fost victorioşi. n 630, Muhammad a cucerit Mecca. Moscheea din oraş, care are n centru Ka’aba, piatra sfntă, a devenit loc de pelerinaj. La moartea Profetului, n 632, Islamul era deja o religie puternică.

 

 

 

 

Credinţa islamică

Musulmanii recunosc att Vechiul Testament, ct şi Noul Testament ca venind de la Dumnezeu. Iisus nsuşi este acceptat, dar numai n calitate de profet care precede pe Muhammad. Cartea sfntă a religiei islamice este Coranul, despre care musulmanii cred că reprezintă cuvntul lui Dumnezeu aşa cum ia fost adresat lui Muhammad. Coranul cuprinde credinţa n unicitatea lui Dumnezeu, n faţa căruia toţi oamenii sunt egali. Cartea sfntă cuprinde soluţii pentru toate problemele omului : de la căsătorie şi rezolvarea problemelor de familie, pnă la modul corect n care trebuie să fie făcut comerţul sau la probleme spirituale importante. n treaga viaţă a credinciosului, precum şi toate problemele omenirii sunt tratate aici. Din versetele Coranului, pe care un credincios trebuie să le ştie pe dinafară, sunt alese textele celor cinci rugăciuni zilnice.

„Cei cinci stlpi ai Islamului”. n afara rugăciunilor, un bun musulman mai are o serie de ndatoriri : să facă danii pentru sărmani, să păstreze postul Ramadanului pentru a se purifica, iar cel puţin odată n viaţă trebuie să facă un pelerinaj la Mecca, n amintirea drumului străbătut de către Muhammad. Cea dinti ndatorire a musulmanului este nsă mărturisirea de credinţă, prin care afirmă că nu există alt Dumnezeu dect Allah, iar Muhammad este profetul lui.

 

Evoluţia religie islamice

După moartea Profetului, ntre credincioşi au apărut dezacorduri legate de succesorul său. Cum Muhammad nu avusese fii, conducerea comunităţii şi calitatea de calif au fost disputate ntre urmaşii socrului său şi Ali, văr şi ginere al Profetului. Adepţii celui din urmă s-au numit şiiţi. O altă doctrină islamică, care acceptă ca rolul de calif să fie ndeplinit şi de către persoane din afara familiei lui Muhammad, este susţinută de către sunniţi.

n pofida acestor prime nenţelegeri, ncă din secolul al VII-lea religia islamică s-a dezvoltat n două direcţii. S-a extins n spaţiu şi multe popoare s-au convertit la Islam. Pnă n secolul al XII-lea lumea islamică ajunsese să includă Peninsula Arabia, Africa de nord, o parte din Peninsula Iberică, Orientul Apropiat, Iranul şi pătrunse n nordul Indiei.

Gndirea religioasă s-a mbogăţit datorită contribuţiilor ulemalelor, nţelepţii Islamului, care au dezvoltat legea islamică pornind de la preceptele religioase.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica