referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Immanuel kant

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Ministerul Înv???mântului al Republicii MoldovaAcademia de Studii Economice Immanuel KantStudent: Profesor:Negura Gheorghe MGF221 Rumleanschi Mihail-CHI?IN?U 2003-INTRODUCEREÎn acest referat eu am sa încerc s? fac o rezumare a vie?ii ?i a activit??ii marelui filosof german Immanuel Kant, n?scut în 1724 ?i decedat în 1804. Aceast?...

Varianta Printabila 


1

INTRODUCERE

 

În acest referat eu am sa încerc să fac o rezumare a vieţii şi a activităţii marelui filosof german Immanuel Kant, născut în  1724 şi decedat în 1804. Această lucrare este compusă din mai multe sub-teme, începând cu biografia şi date despre I.Kant, şi mai apoi teme pe care le-a abordat filosoful în decursul activităţii lui.

Am  să încerc să fac o sumare la tot referatul ca să vă pot introduce în temă, şi să scriu câteva date despre marele filosof.

În activitatea lui I. Kant deosebim două perioade mari:

1.      precriticistă (până la deceniul VIII)

2.      criticistă (după deceniul VIII)

În perioada a doua el scrie lucrările: „Critica raţiunii pure”, „Critica raţiunii practice” şi  „Critica capacităţii de judecată”. În prima perioadă scrie: „Istoria naturală generală şi teoria cerului ” înaintând două ipoteze principale:

1.    Ipoteza cosmogonică, conform căreia sistemul solara apare dintr-o nebuloasă, prin aceasta el consideră că universul se dezvoltă promovând idei dialectice în astronomie dând prima lovitură metodei metafizice de gândire.

2.    Cu privire la natura fluxurilor şi refluxurilor, care influenţează viteza de rotaţie a pământului. Prin aceasta el promovează idei dialectice în geografie. În lucrarea „Critica raţiunii pure” Kant elaborează sistemul său al idealismului transcedental formulând trei noţiuni principale.

·         De lucru în sine

·         Noument

·         Fenomen

Prin lucru în sine el înţelege lucrurile cum ele exizstă de la sine(sau în sine) spre deosebire cum el se prezintă pentru noi în cunoaşterea noastră. Prin noument el înţelege realitatea obiectivă posibilă dar neaccesibilă pentru experienţa umana şi prezintă sinonimul de noţiunii de lucru în sine. Prin fenomen el înţelege aceea ce este dat în senzaţiile omului, ce poate fi cunoscut şi atunci când Kant admite că reprezentărilor le corespunde ceva în afara noastră, anumite lucruri în sine. El este materialist, dar când  afirmă că acest lucru în sine incognoscibil transcendent de cealaltă parte a cunoaşterii el se pronunţă ca agnostic. Kant a fost criticat din două părţi; din stânga de materialişti pentru idealism şi agnosticism, iar din dreapta de idealişti pentru admiterea lucrurilor materiale. În lucrarea „ Critica raţiunii pure” Kant elaborează teoria cunoaşterii deosebind 3 trepte ale ei:

1.    Cunoaşterea senzorială numită şi intuiţie sensibilă

2.    Trecerea de la cunoaşterea senzorială la cea raţională (numită şi intelect analitic)

3.    Cunoaşterea raţională

Caracterizând prima treaptă, Kant afirmă că toate cunoştinţele noastre provin de la percepţiile senzoriale din experienţă. El afirmă că pot fi cunoscute numai fenomenele, dar nu esenţa lucrurilor. Timpul şi spaţiul Kant le consideră formă de contemplare subiectivă apriorice, adică date de până la experienţă şi în experienţă nu se manifestă . ele sunt forme apriorice a sensibilitaţii. Astfel percepţia de noi, a fenomenelor, spaţiu şi timp, el opune în dependenţă de activitatea conştiinţei noastre afirmând că noi nu putem şti nimic despre ceea ce sunt lucrurile ce există în afara lumii. Deci din această treaptă lucrurile nu pot fi cunoscute.

A doua o constituie  activitatea care până la experienţă dispune de categorii logice cu ajutorul cărora şi se formează noţiunile, sugestiile, aşa ca cantitate, calitate, modalitate şi altele. Aceste categorii logice sunt forme apriorice ale judecăţii. După cantitate ele constituie o schemă neschimbată în care se înscrie judecata noastră şi ele nu au nici un raport faţă de realitatea obiectivă. El vine la concluzia că omul introduce în natură, legitate cauzalitate, necesitatea, şi la aceasta treaptă obiectul nu poate fi cunoscut.

A treia o constituie activitatea raţiunii. Kant consideră că numai cu ajutorul raţiunii bazate pe formele judecăţii se unesc ideile:

1.    Ideea despre suflet

2.    Ideea despre lume

3.    Ideea despre Dumnezeu

El consideră că este posibilă numai ştiinţa despre fenomenele psihicului, dar nu ştiinţa filosofică despre suflet ca  unitate a acestor fenomene. La fel consideră el sunt posibile numai ştiinţei naturii despre unele sau alte fenomene care au loc în lume, dar nu ştiinţa filosofică ca atare. El afirmă că este imposibilă ştiinţa filosofică despre Dumnezeu, despre o cauză a tot ce există. El respinge toate probele teoretice despre existenţa în Dumnezeu, dar scrie că trebuie să crezi că există El pentru că această credinţă ne este impusă de raţiune practică adică de conştiinţa morală şi la această treaptă lucrurile nu pot fi cunoscute. Kant a elaborat şi teoria antinomică deosebind 4 feluri de antinomii:

1.    Lumea are începu în timp şi spaţiu

2.    În lume există lucruri elementare şi individuale şi totul se divide până la infinit

3.    În lume există nu numai necesitatea, dar şi libertatea. În lume nu există nici un fel de libertate, totul se face din necesitate.

4.     Există Dumnezeu şi El este cauza lumii. Nu există nici o fiinţă supremă care să fie cauza lumii.

Kant consideră că aceste contradicţii sunt proprii nu lumii, ci doar numai raţiunii. El a formulat şi problema premizelor logice ale cunoaşterii afirmând că înainte de a cunoaşte un careva obiect trebuie să dispunem de anumite mijloace de cunoaştere. Aceste premize sunt apriorice în privinţa oricărui om, dar sunt a posteriorice (după experimente) în cazul dezvoltării istorice a omenirii.

Kant a elaborat şi concepţii sociale. El a elaborat teoria imperativului categoric moral conform căruia există o lege morală neschimbată bună pentru toţi oamenii şi pentru toate timpurile şi care determină comportarea oamenilor. El scrie că fapta va fi morală dacă se înfăptuieşte benevol din stimă faţă de legea morală şi amorală când omul este impus să o repete. El vorbeşte despre pacea civică,  dar analizează pacea dintre oameni şi state ca scop îndepărtat subliniind că în viaţa oamenilor şi a statelor  lupta şi războiul sunt de nelimitat. În revoluţie se vede primejdia distrugerii statului.      

 

 

IMMANUEL KANT

Născut la Konigsberg în 1724, ca fiu al unui modest meseriaş, muri tot acolo în 1804, după o viaţă dedicată exclusiv studiilor şi meditaţiei. Amănunt interesant pentru viaţa sa este faptul că nu a părăsit niciodată regiunea în care s-a născut, aşa încât, el care era pasionat pentru geografie şi care avea o mare curiozitate pentru lucruri şi întâmplări din lumea întreagă, nu a văzut niciodată un munte. Lecturile sale geografice au fost cu atât mai intense. Studiind la Universitatea din Konigsberg teologia, apoi ştiinţele naturale şi filozofia el şi-a câştigat existenţa ca preceptor în diferite familii cu stare, iar din 1755 îşi începe cariera profesională la aceeaşi universitate ca privat-docent, şi din 1770, deci la 46 ani, ca profesor. Două evenimente deosebit de importante în viaţa sa au izbutit să-i tulbure regularitatea cu care-şi organiza activitatea până în cele mai mici amănunte: lectura cărţii Emile a lui Rousseau şi vestea izbucnirii Revoluţiei franceze.

Kant este marele reformator al gândirii filozofice de după el, introducând în ea o nouă atitudine, pe care el însuşi o aseamănă cu aceea a lui Copernic. Precum faptul că soarele şi bolta înstelată ni se par a se mişca în jurul pământului, atârnă de poziţia noastră faţă de soare, tot astfel de natura simţurilor şi a intelectului nostru depinde faptul că noi cunoaştem lumea aşa cum o cunoaştem. Văzând lipsurile empirismului care admitea în experienţă unica origine şi unica întemeiere a cunoştinţei noastre, fapt prin care ducea la scepticism şi lipsurile raţionalismului dogmatic, care întemeia cunoştinţa de idei înnăscute, Kant caută o bază mai solidă, plecând de la critica şi analiza a înseşi puterii de cunoaştere umană. De aici numele de criticism pentru atitudinea sa filozofică ce căuta a stabili graniţele şi valabilitatea cunoştinţei. El ajunge la o sinteză a empirismului şi a raţionalismului, care înseamnă şi o depăşire a lor.

Faptul că omul are posibilitatea de a avea cunoştinţe apriorice, independente de orice experienţă, cum se vede în matematică, îşi are originea în natura puterii de cunoaştere umană, căci spiritul omenesc dispune de anumite forme, tipare, în care lucrurile lumii externe şi chiar evenimentele sufleteşti trebuie să intre spre a putea fi "cunoscute". Precum ochelarii coloraţi fac ca totul să ne apară în culoarea lor, astfel formele spaţiului şi timpului (care nu sunt realităţi independente de conştiinţa cunoscătoare, ci sunt tocmai formele ei) fac ca toate percepţiile date în simţurile externe şi interne, deci în ceea ce Kant numeşte intuiţie, să ne apară ca orânduindu-se în spaţiu şi depănându-se în timp. Dar pe lângă aceste două forme apriorice ale intuiţiei externe (spaţiul) şi interne (timpul), spiritul cunoscător mai posedă şi alte forme apriorice, acelea ale intelectului, numite categorii, în număr de douăsprezece, dintre care cea mai importantă este aceea a cauzalităţii.

Prin formele intelectului, prin categorii, omul introduce ordine în haosul datelor intuiţiei strângându-le în noţiuni. Categoriile şi formele intuiţiei sunt condiţia oricărei experienţe posibile, deci a oricărei cunoaşteri. Dar precum cunoaşterea umană nu este posibilă decât datorită formelor apriorice de care ea depinde, tot astfel ea nu e posibilă decât pentru că există o lume înconjurătoare pe care o cunoaştem prin aceste forme, aşa precum în imaginea ochelarilor întrebuinţată mai sus, ca să putem vedea lucrurile în culoarea sticlelor, trebuie ca aceste lucruri să existe. Dar ce nu putem cunoaşte este natura în sine a lucrurilor înconjurătoare, aşa cum ele sunt fără de formele spiritului nostru. Lucrul în sine "das Ding an sich", noumenul, ne rămâne necunoscut, el fiind totuşi condiţia necesară ca noi să-l cunoaştem, cel puţin aşa cum ne apare, potrivit formelor minţii noastre, га reprezentare, ca fenomen.

Ceea ce ne este dat în experienţă, adică lumea aşa cum ne apare, nu cum este în sine, devine obiectul ştiinţei, care astfel are deplină valabilitate în domeniul lumii fenomenale. Astfel Kant stabileşte dreptul şi siguranţa ştiinţei dar înlăuntrul anumitor margini, acelea care o fac perfect valabilă înăuntrul lumii fenomenale, dar o şi reduc numai la ea.

De îndată însă ce omul vrea să treacă dincolo de acest domeniu, cunoaşterea noastră nu mai este ştiinţifică, nu mai este cunoaştere ci numai părere. Dar mintea omenească a simţit de totdeauna impulsul puternic de a se depăşi, pentru a ajunge la o concepţie definitivă şi unitară a universului. Acesta este motivul pentru care a existat întotdeauna preocuparea metafizică şi religioasă. Kant îi recunoaşte îndreptăţirea deşi nu-i poate atribui valabilitate ştiinţifică.

Activitatea unificatoare a spiritului, neputându-se mulţumi cu înşiruirile cunoştinţelor bazate pe cauzalitate şi pe celelalte categorii ale intelectului, a căutat să le reducă la concepţii cuprinzătoare şi unitare ale raţiunii, pe care Kant le numeşte, după Platon, idei.

Astfel sunt ideea de suflet (psihologică), de lume (cosmologică) şi de Dumnezeu (teologică). Aceste idei nu intră în domeniul ştiinţei, ele nefiind dobândite din experienţă, totuşi filozofia şi teologia se pot ocupa cu ele, rămânând însă conştiente că prin aceasta au ieşit din "câmpul productiv al experienţei", deci din sfera cunoştinţei general-valabile. Ideile de suflet, lume şi Dumnezeu sunt principii regulative, care conduc activitatea noastră ştiinţifică şi practică, în care, fără a avea siguranţă absolută, lucrăm totuşi ca şi când ar exista un suflet, un cosmos şi Dumnezeu. Totuşi credinţa în Dumnezeu, ca şi aceea într-un suflet 1

nemuritor, deşi nu pot fi ştiinţific probate, nu pot fi nici combătute ştiinţific. Domeniul credinţei (ca şi acel al metafizicii) rămâne astfel separat de acel al ştiinţei, dar rămâne în toată îndreptăţirea sa, îndreptăţire căreia Kant îi găseşte argumente de natură practică, deci de natură etică.

Etica lui Kant este întemeiată pe raţiune, care ca raţiune practică, fără a o putea demonstra, ne impune totuşi legea morală, imperativul categoric, care ne apare prin el însuşi evident, necesar şi general valabil: "Acţionează în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi oricând în acelaşi timp ca principiu al unei legiferări generale".

Din legea morală derivă datoria, dar şi putinţa de a o îndeplini. Ca aparţinând lumii fenomenale, în care totul e supus cauzalităţii, s-ar părea că omul nu e liber, ci acţiunea lui este strict şi întru totul determinată. Legea morală însă, prin însuşi caracterul ei imperativ, care se impune necondiţionat conştiinţei noastre, ne arată că şi putem să o îndeplinim, deci că suntem liberi în voinţa noastră să o îndeplinim, într-adevăr, potrivit filozofiei lui Kant, omul aparţine la două lumi. Ca cetăţean al lumii empirice, fenomenale, sensibile, suntem determinaţi de principiul cauzalităţii, dai ca cetăţeni ai lumii lucrului în sine, ai lumii noumenale, inteligibile, în care cauzalitatea nu mai are nici un rol, suntem liberi. Ideea de libertate reiese, deci, din legea morală şi constituie un postulat al raţiunii practice. Dar raţiunea practică mai postulează două idei: aceea de nemurire şi aceea de existenţă a lui Dumnezeu, căci perfecţia morală nefiind posibil de îndeplinit în această lume tiranizată de simţuri, trebuie să presupunem, să postulăm, continuarea existenţei noastre după moarte, când apropierea de perfecţiunea morală va fi posibilă. Existenţa lui Dumnezeu o postulăm din trebuinţa morală pe care o simţim de a crede în existenţa unei cauze a întregii naturi, şi care, fiind deosebită de natură, "să conţină temeiul"... acordului exact al fericirii cu moralitatea.

Precum teoria cunoaşterii umane a fost tratată de Kant în Critica raţiunii pure, etica sa în Critica raţiunii practice, vedem în cea de a treia operă foarte importantă a sa: Critica puterii de judecare, încercarea de a stabili legătura între cele două lumi ce făceau obiectul primelor Critici: lumea cauzalităţii şi lumea voinţei libere, în Critica puterii de judecare, care cuprinde două părţi: Critica puterii de judecare estetică şi Critica puterii de judecare teleologică, Kant arată că între lumea fenomenală şi aceea a libertăţii este o potrivire datorită fondului lor comun.

Meritele lui Immanuel Kant pentru progresul gândirii omeneşti sunt multiple. Dar cel mai important este acela de a fi supus spiritul uman şi puterea lui de cunoaştere la o analiză profundă şi amănunţită, pentru a găsi originea, graniţele şi valabilitatea cunoştinţei. Importanţa soluţiei sale, aşa cum am văzut-o foarte pe scurt mai sus, puterea ei de imbold creator, datorită noului punct de vedere, apare atât în rezolvarea pe care el însuşi o dă diferitelor probleme particulare ale filozofii, cât şi în curentele ce i-au urmat, şi care până astăzi, mai toate, pleacă de la Kant, în care recunosc pe adevăratul lor premergător, faţă de care toate trebuie să ia poziţie, chiar când nu îl admit întru totul.

Gânditor dintre cei mai temeinici pe care genialitatea umană îi poate revendica, unind grandoarea privirii de ansamblu cu ascuţimea distingerii amănuntului important şi cu conştiinţa critică de a nu hazarda nimic necontrolat; om cu o viaţă de muncă metodică necurmată şi cu o moralitate exemplară, care prin aceasta însăşi servea şi va servi peste veacuri ca un model de concordanţă între severitatea gândirii şi eroismul zilnic al înfapuirii ei în viaţă, Immanuel Kant a fost şi un om ce nu dispreţuia bucuriile unei sociabilităţi oneste, aşa cum omul, chiar sfânt, nu trebuie să o dispreţuiască.

Viaţa şi opera lui Kant rămân ca o mare pildă a superiorului uman trăit şi înfăptuit în forma individuală a personalităţii.

Printre operele sale cele mai de seamă trebuie să numim: Critica raţiunii pure (Kritik derreinen Vemuft-1781), Critica raţiunii practice (Kritik derpraktischen Vernuft-1788), Critica puterii de judecare (Kritik der Urteilskraft -1790), Prolegomene la orice metafizică viitoare (Prolegomena zu einerjeden kiinftigen Metapysik - 1783), întemeierea metafizicii moravurilor (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten -1785), Religia înăuntrul graniţelor raţiunii (Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vemunft - 1793), Spre pacea eternă (Zum ewigen Frieden - 1795). La acestea trebuie să adăugăm şi prelegerile sale Asupra pedagogiei (Ober Pădagogik - 1803) publicate de elevul său Rink. Primele cinci dintre operele citate au apărut şi în traducere românească. De asemenea au apărutul limba română următoarele lucrări ce pot fi citite cu folos: Ion Petrovici: Viaţa şi opera lui Kant, Casa Şcoalelor, 1936. C. Narly: Pedagogia lui Immanuel Kant, Cultura Românească, 1936. P.P. Negulescu: Criticismul kantian, Edit. Academiei Române. 1941; cap. Im. Kant semnat de Mircea Florian în "Istoria filozofiei moderne", voi II. (Societatea Românească de Filozofic).

 

 

 

CUM ESTE METAFIZICA POSIBILĂ CA ŞTIINŢĂ? (1)

Privită ca dispoziţie naturală a raţiunii, metafizica există, dar este dialectică şi înşelătoare, precum a dovedit-o soluţia analitică a celei de a treia probleme fundamentale. Dacă ne vom mărgini să luăm principiile noastre dintr-o astfel de metafizică şi vom urma în elaborarea lor iluzia foarte naturală, dar pentru aceasta nu mai puţin înşelătoare, în care ea ne face să cădem, nu vom putea niciodată concepe o ştiinţă, ci numai o artă dialectică zadarnică, în care o şcoală poate fi preferată alteia, dar nici una nu poate găsi vreodată o aprobare legitimă şi durabilă.

Pentru ca metafizica să poată, ca o adevărată ştiinţă, să pretindă a da nu numai convingeri iluzorii, ci o înţelegere a lucrurilor şi certitudine, trebuie ca o critică a înseşi raţiunii să expună într-un sistem complet întregul stoc de concepte a priori şi diviziunea lor după diferitele izvoare pe care le au, sensibilitate, intelect şi raţiune, apoi să dea o tablă completă a lor analizându-le, pe ele şi tot ce se poate deduce din ele, şi mai ales să explice posibilitatea cunoaşterii sintetice a priori printr-o deducţie a acestor concepte, apoi să arate principiile întrebuinţării acestui fel de cunoştinţă şi în sfârşit să ne spună care sunt limitele ei. Prin urmare, critica, şi numai critica singură, cuprinde planul întreg, verificat şi pus la încercare, cum şi toate mijloacele pentru aducerea lui la îndeplinire, prin care metafizica poate fi constituită ca ştiinţă. Pe alte căi şi prin alte mijloace, ea nu este posibilă, întrebarea care se pune acum nu este cum această operă este posibilă, ci cum poate fi concepută şi cum minţile sănătoase pot fi întoarse de la o activitate până acum greşită şi stearpă şi îndreptate către o muncă ce nu înşală, cum şi în ce chip se poate realiza colaborarea cea mai potrivită a acestor minţi în vederea ţelului comun.

Un lucru este sigur: cine a gustat o dată din critică rămâne pe veci dezgustat de toată vorbăria dogmatică cu care de nevoie se mulţumea mai înainte, fiindcă raţiunea lui simţea o trebuinţă şi nu putea găsi ceva mai bun ca să şi-o satisfacă. Critica este faţă de metafizica obişnuită de şcoală întocmai cum chimia este faţă de alchimie, sau astronomia faţă de astrologie. Sunt sigur că nimeni din cei ce au meditat şi înţeles principiile criticii, fie chiar numai din aceste prolegomene, nu se va mai întoarce niciodată la acea veche şi sofistică ştiinţă înşelătoare, ci va întâmpina cu plăcere o metafizică ce îi stă de acum înainte la dispoziţie, care nu mai are nevoie de nici un fel de descoperiri premergătoare şi este singura în stare să procure raţiunii o satisfacţie durabilă, în adevăr, este un avantaj pe care, singură între toate ştiinţele posibile, numai metafizica se poate bizui că îl are: anume, că ea poate atinge perfecţia şi ajunge la o stare definitivă din care să nu se mai schimbe nici chiar ca să se sporească prin descoperiri noi; aceasta se datoreşte faptului că raţiunea nu are, în acest domeniu, izvoarele cunoştinţei sale în obiecte şi în intuiţia obiectelor (care nu-i va putea da niciodată ceva nou) ci în sine însăşi, şi când va fi stabilit cu precizie şi fără eroare toate principiile facultăţii sale, nu va mai rămânea pentru raţiunea pură nimic de cunoscut a priori, nimic despre care să-şi mai poată pune vreo întrebare. Perspectiva sigură a unei ştiinţe, în acest chip determinate şi încheiate, are o deosebită atracţie, chiar dacă facem abstracţie de folosul pe care îl poate aduce şi despre care vom vorbi mai departe.

Orice artă falsă, orice ştiinţă zadarnică ţine câtva vreme, căci ia urma urmei se distrage de la sine, şi punctul cei mai înalt al dezvoltării ei este în acelaşi timp şi momentul când îi începe pieirea. Dovada că pentru metafizică acest moment a sosit o găsim în starea în care ea a căzut la toate popoarele de cultură, cu tot zelul cu care ştiinţele de orice fel sunt cultivate de aceste popoare, Vechea organizare a studiilor universitare îi mai păstrează umbra, câte o academie, prin premiile ce fixează, mai ispiteşte pe unul sau pe altul să întreprindă câte o cercetare, dar metafizica nu se mai numără printre ştiinţele exacte şi ştim mai dinainte în ce chip un om de ştiinţă, pe care am voi să-1 numim un mare metafizician, ar primi acest titlu care porneşte dintr-o bună intenţie, dar pe care nimeni nu-1 mai invidiază.

Cu toate că este în afară de orice îndoială că a sosit vremea decadenţei oricărei metafizici dogmatice, nu putem încă spune că a venit şi ceasul renaşterii ei printr-o critică temeinică şi completă a raţiunii. Orice trecere de la o direcţie la direcţie contrarie se face printr-un punct de indiferenţă şi acesta este momentul cel mai periculos pentru un autor, dar cred că şi cel mai prielnic pentru ştiinţă căci, prin ruperea completă a legăturilor de mai înainte, spiritul de partid este suprimat şi minţile sunt în cea mai bună dispoziţie pentru a asculta propunerile de a încerca o legătură nouă după alt plan.

 

SENSIBILITATEA: INTUIŢIA. FORMA ŞI MATERIA FENOMENULUI

în orice fel şi prin orice mijloace s-ar şi raporta o cunoaştere la obiecte, totuşi modul prin care ea se raportează la ele nemijlocit şi spre care tinde toată gândirea ca mijloc este intuiţia. Aceasta însă se iveşte numai dacă ne este dat obiectul, ceea ce însă, la rândul său, nu e posibil [cel puţin pentru noi oamenii], decât dacă obiectul afectează mintea într-un anumit mod. Capacitatea (receptivitatea) de a dobândi reprezentări prin felul cum suntem afectaţi prin obiecte

388

 

se numeşte sensibilitate. Prin mijlocirea sensibilităţii deci ne sunt date obiectele, şi ea singură ne procură intuiţii, prin intelect însă ele surit gândite, şi din el răsar conceptele.

Toata gândirea însă trebuie să se raporteze la urma urmei fie de-a dreptul (directe) sau cu ocoliri (indirecte), [cu ajutorai unor anumite caractere] la intuiţii, deci, la noi, la sensibilitate, deoarece în alt mod nici un obiect nu ne poate fi dat.

Efectul unui obiect asupra facultăţii reprezentative, întrucât suntem afectaţi de el, este senzaţia. Acea intuiţie care se raportează la obiect prin senzaţie se numeşte empirică. Obiectul nedeterminat al unei intuiţii empirice se numeşte fenomen.

în fenomen, cu numesc ceea ce corespunde senzaţiei materia fenomenului, iar ceea ce face ca diversul fenomenului să se poată ordona în anumite raporturi eu o numesc forma sa. Deoarece acel ceva în care senzaţiile se pot numai ordona şi pune într-o anumită formă nu poate fi la rândul său iarăşi senzaţie, atunci materia oricărei fenomen e dată, ce-i drept, numai a posteriori, forma sa însă trebuie să se tifle, gata pentru toate fenomenele, a priori în minte, şi trebuie deci să poată fi observată în mod independent de orice senzaţie numesc pure (în înţeles transcendental)1 toate reprezentările în care nu se găseşte nimic ce aparţine senzaţiei. Prin urmare forma pură a intuiţiilor sensibile în general se va găsi în minte a priori, unde tot diversul fenomenelor e intuit în anumite raporturi. Această formă pură a sensibilităţii se va numi şi ea însăşi intuiţie pură. Astfel dacă, din reprezentarea unui corp, separ ceea ce intelectul gândeşte despre el, ca substanţă, forţă, di vizibilitate etc., tot aşa ceea ce în el aparţine senzaţiei, ca impenetrabilitate, duritate, culoare etc., atunci din această intuiţie empirică îmi mai rămâne ceva, anume întindere şi figură. Acestea aparţin intuiţiei pure, care e dată în minte a priori ca simplă formă a sensibilităţii, chiar fără de un obiect real al simţurilor sau senzaţiei.

O ştiinţă despre toate principiile sensibilităţii a priori o numesc Estetică transcendentală.

Trebuie să existe, deci, o atare ştiinţă care constituie întâia parte a teoriei transcendentale elementare în opoziţie cu aceea care conţine principiile gândirii pure şi se numeşte logică transcendentală.

în Estetica transcendentală noi vom izola deci mai întâi sensibilitatea prin aceea că separăm tot ce intelectul gândeşte aici prin conceptele sale, pentru ca să nu rămână nimic decât intuiţie empirică. Mai apoi vom desprinde de aceasta încă tot ce aparţine senzaţiei pentru ca să nu rămână nimic decât intuiţie pură şi simpla formă a fenomenelor, ceea ce-i singurul lucru pe care sensibilitatea îl poate da a priori, în această cercetare se va găsi că există două forme pure de intuiţie sensibilă ca principii ale cunoaşterii a priori, anume spaţiul şi timpul, cu a căror expunere ne vom ocupa acuma.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica