referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Despre autoritate si decizii in organizatii

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Pe lânga alte consecinte logice ale acestor proprietati ale relatiei de autoritate, una este esentiala:Întrucât „fiecare om este în cel putin un domeniu o autoritate pentru ceilalti oameni” (de exemplu, el este singurul care stie propriile senzatii si propriile gânduri), atunci „niciun om nu este pentru vreun alt om o autoritate în toate domeniile”...

Varianta Printabila 


1

Despre autoritate si decizie  īn organizatii

 

Un manager este cu atāt mai bun cu cāt detine si autoritatea deontica si pe cea epistemica. Altfel spus, este numit īn pozitie si are competenta dovedita si recunoscuta pentru postul respectiv.

 

Teoriile organizatiilor opereaza cu termenii de autoritate si decizie destul de frecvent, dar, de obicei, abordati  separat. Mi-am propus sa prezinte cāteva aspecte esentiale ale celor doi termeni si mai ales sa subliniez relatia de interdependenta dintre ei, care este neglijata, adesea, īn practica managementului.

 

Cum construim si mentinem autoritatea

Autoritatea este legata de putere si leadership si poate fi:

1) o caracteristica a persoanei sau o trasatura, o componenta a personalitatii cuiva ori

2) o relatie/ legatura īntre o persoana care o exercita, „posesorul”, si un subiect al autoritatii.

         Īn aceasta lucrare, termenul de autoritate va fi folosit cu īntelesul dat de Bochenski (1992), acela de relatie ce contine trei elemente:

Posesorul autoritatii (P),

Subiectul autoritatii (S)

Domeniul de autoritate (D)

(Bochenski, 1992)

 

         Relatia de autoritate se stabileste numai daca asertiunile lui (P) īn legatura cu (D) sunt considerate adevarate/valide de catre (S).

 

         Cu alte cuvinte relatia de autoritate nu poate fi impusa, ea este rezultatul interactiunii dintre Posesor si Subiect, constānd īn semnificatia data de (S) asertiunilor facute de (P); odata ce asertiunile īn legatura cu domeniul (D) īnceteaza sa mai fie considerate valide (adevarate) de catre (S), atunci autoritatea lui (P) īnceteaza/dispare. Bochenski considera ca autoritatea are urmatoarele proprietati:

 - este ireflexiva - “nimeni nu este, īn niciun domeniu, o autoritate pentru el īnsusi” (Bochenski, 1991)

- este ireflexiva - “nimeni nu este, īn niciun domeniu, o autoritate pentru el īnsusi” (Bochenski, 1991)

- este asimetrica īn acelasi domeniu, dar nu este asimetrica īn domenii diferite, cu alte cuvinte nu exclude posibilitatea inversarii rolurilor īntre posesor si subiect, daca schimbam domeniul. „Daca A este purtatorul si B este subiectul autoritatii īntr-un anume domeniu, atunci, din punct de vedere logic, este posibil ca, īntr-un alt domeniu, B sa fie purtatorul, iar A subiectul.” (Bochenski, 1991)

Proprietatea este ignorata frecvent de  persoane care cred ca, īntrucāt sunt o autoritate pentru alte persoane īn anumite domenii, acestea din urma nu pot fi, la rāndul lor, mai competente (“autoritati”) pentru ei īn alte domenii. Un profesor poate fi o autoritate pentru un student īn multe domenii stintifice, dar studentul poate fi foarte bine informat despre computere si atunci este o autoritate pentru  profesor īn domeniul computerelor.

-Este tranzitiva, adica: daca cineva (P1) este o autoritate pentru altcineva (P2) iar acesta (P2), la rāndul lui, este o autoritate pentru o a treia persoana (S) īn acelasi domeniu, atunci P1 (autoritatea „superioara”) este o autoritate pentru (S) īn domeniul dat. Este situatia īn care „marele maestru” (maestrul maestrului) este recunoscut drept autoritate de discipol sau „seful cel mare” (seful sefului cuiva) īi este sef si este recunoscut ca atare de un subordonat.

 

         Pe lānga alte consecinte logice ale acestor proprietati ale relatiei de autoritate, una este esentiala:

         Īntrucāt „fiecare om este īn cel putin un domeniu o autoritate pentru ceilalti oameni” (de exemplu, el este singurul care stie propriile senzatii si propriile gānduri), atunci „niciun om nu este pentru vreun alt om o autoritate īn toate domeniile”. Ca urmare, dictatura autoritatii (cineva este o autoritate pentru toti ceilalti, īn toate domeniile) este absurda din punct de vedere logic. Este evident ca stilul de management excesiv autoritar nu are, astfel, suport logic.

 

         Exista totusi, spune Bochenski (1991) un purtator al autoritatii „īn raport cu toate subsectiile si īn toate domeniile”, dar atunci acesta nu este un om, este autoritatea suprema, este Dumnezeu. Oare cāti dintre managerii care se cred Dumnezeu, care cred ca „le stiu pe toate”, stiu si aceste consecinte ale analizei logice a autoritatii?

 

         Cu ceva timp īn urma, un personaj interesant al lumii sociale si politice romānesti, cu competente īn domenii precum vānzarea terenurilor si cresterea oilor, se pozitiona īntr-o emisiune de televiziune foarte aproape de autoritatea suprema, spunānd „mie nu mi-e frica decāt de Dumnezeu si... nu poate nimeni sa-mi spuna mie ce sa fac”. Este nu doar un demers de persoana care se pretinde religioasa, este mai degraba o īncercare de a anula orice autoritate umana asupra sa.

 

         Bochenski considera, de asemenea, ca exista doua tipuri de autoritate īnteleasa ca relatie:

- autoritatea deontica (īn limba greaca, deo-mai īnseamna “eu trebuie”) care se refera la autoritatea sefului, superiorului dintr-o organizatie; īn acest caz, domeniul (D) consta īn regulile de functionare ale organizatiei sau īn directive. Autoritatea deontica este autoritatea persoanei numite si este fundamentata pe reguli si regulamente care trebuie acceptate ca adevarate pentru simplul fapt ca sunt oficiale ;

- autoritatea epistemica este autoritatea specialistilor, a profesionistilor, autoritatea stiintei (episteme īnseamna stiinta, cunostinte) (Bochenski 1992; Este autoritatea persoanei ale carei afirmatii īn legatura cu un anumit domeniu sunt considerate corecte. Ea trebuie obtinuta si mentinuta prin asertiuni corecte (decizii corecte, solutii, cunostinte exprimate, date, informatii etc). Pornind de la acest lucru, un manager, purtator al autoritatii (P) detine autoritatea deontica (D) asupra unui subordonat (S) (deoarece regulamentele sunt “acceptate” de catre (S)), dar pentru a obtine autoritatea epistemica (E), el trebuie sa fie corect īn asertiunile sale cu privire la un domeniu sau altul.

 

         Un bun manager nu va fi īnvestit cu īncredere si urmat de catre subordonati doar datorita pozitiei sale; el trebuie sa devina credibil ca “manager” dar si ca “bun specialist”, ca persoana care stie domeniul, care stie ce spune despre domeniul de activitate.

 

         Aici este zona īn care notiunile de autoritate si decizie se īntālnesc pentru ca validarea asertiunilor managerului, deci mentinerea sau constructia relatiei de autoritate, este realizata prin decizii dovedite ulterior a fi corecte. Deciziile gresite, incorecte, fac sa īnceteze relatia de autoritate.

 

         Un manager este cu atāt mai bun cu cāt detine si autoritatea deontica si pe cea epistemica, cu alte cuvinte este numit īn pozitie si are competenta dovedita si recunoscuta pentru postul respectiv.

1

Transferul de autoritate

 

 

         Autoritatea poate fi transferata; dar numai autoritatea deontica poate fi transferata/ delegata catre alta persoana (P1). Autoritatea epistemica nu poate fi transferata, fiindca fiecare persoana trebuie sa īsi dovedeasca propria competenta īntr-un domeniu (D) subiectului (S), pentru a fi acceptat, recunoscut ca autoritate de catre (S). Transferul de autoritate nu r e p r e z i n t a a c e l a s i l u c r u c u īmputernicirea sau delegarea de competente; el se refera la autoritatea de conducere si control, la autoritatea  deontica. A-i delega cuiva competente presupune o relatie a acestuia cu un domeniu (are de facut ceva īntr-un  domeniu), nu presupune acceptarea lui drept responsabil (si sef) de catre subalterni (subiecti).

 

         Competenta (īn general, nu doar competenta delegata, ca mai sus) este diferita de autoritate; este un termen care contine doar doua elemente, un Posesor (P) si un domeniu (D); ea nu implica subiectul (S). Doar atunci cānd competenta este recunoscuta de catre subiect ea devine autoritate epistemica (Bochenski, 1992). Cu alte cuvinte, cineva care este competent pe un domeniu (poate fi chiar genial!), daca nu comunica celorlalti aceasta competenta, nu poate fi recunoscut drept autoritate. Este cazul celor introvertiti, blazati, care poate stiu multe, dar nu arata ce stiu si asteapta ca ceilalti sa-i „descopere”, lucru care este posibil sa nu se īntāmple niciodata. Unele persoane īsi irosesc competenta, talentul īn locuri nepotrivite, ramānānd autoritati doar pentru cei apropiati, pentru familie sau prieteni. Se spune despre astfel de „talente locale” ca „s-au nascut talent si au murit speranta”, deoarece nu confirma īn fata publicului larg, nu se impun īn fata unor evaluatori/ autoritati

competente care sa le confirme valoarea si sa le extinda „autoritatea”. Adesea si īn organizatiile noastre exista persoane cu competente multiple care nu sunt cunoscute si valorificate. Este

responsabilitatea lor sa le faca cunoscute celor din jur, dar este si interesul managerului sa cunoasca competentele subalternilor pentru a le putea valorifica la nevoie.

 

 

Abuzul de autoritate

 

Daca o persoana detine autoritatea  asupra unui domeniu (un profesor de istorie detine autoritatea īn istorie) si el īncearca sa se comporte ca o autoritate īn alte domenii (de exemplu, īn domeniul desenelor animate, īntr-o discutie cu elevii sau īn domeniul  muzicii agreate de adolescenti), acesta este un abuz de autoritate epistemica legat de domeniu. Un abuz similar, abuzul de subiect, poate fi legat de schimbarea  subiectului (S) autoritatii cu unul care nu are nicio relatie de subordonare, conform regulamentelor care confirma o autoritate deontica; un astfel de exemplu ar fi acela al unui ofiter care, īn virtutea obisnuintei, da ordine unui cetatean de rānd, de pe strada, sau sotiei, acasa

 

 

Tipurile de autoritate deontica

 

 

 

         Autoritatea deontica, a functiei, este cea cu care ne īntālnim cel mai adesea, īn special īn sistemele organizate precum organizatiile economice, sistemele politice, administrative etc. Bochenski a identificat doua tipuri de autoritate deontica:

- de sanctionare (de exemplu autoritatea gangsterului care este ascultat de victima de teama sanctiunilor) sau/ si

de solidaritate (autoritatea capitanului de vas care, īn timpul furtunii este ascultat de marinari pentru ca au un scop comun, salvarea, si deci sunt solidari īn realizarea lui).

         Existenta obiectivelor comune este esentiala pentru a vorbi de autoritate de solidaritate. „O autoritate deontica este o autoritate de solidaritate, daca si numai daca (1) obiectivele transcedente ale purtatorului si subiectului sunt identice si (2) corelatia dintre actiunea subiectului si obiectivul sau transcedent este independenta de vointa purtatorului”, spune Bochenski (1992:107). Altfel, īn cazul obiectivelor diferite pentru purtator si subiect sau a unei actiuni a subiectului impusa prin vointa purtatorului de autoritate, avem o autoritate deontica de sanctionare si nu de solidaritate.

         La o alta scara, se poate spune ca ideile de stānga ale comunistilor au īnceput prin a fi bazate pe o autoritate deontica de solidaritate (la nivel declarativ) īn rāndul celor saraci, dupa care obiectivele sefilor comunisti si cele ale masei (executantilor) au devenit diferite, iar autoritatea a devenit una de sanctionare. Cel mai bun exemplu īn acest sens este exercitarea autoritatii de catre regimul comunist īn Berlinul de Est, care a evoluat exact de la o autoritate de solidaritate, īn primii ani (trecere libera din Est īn Vest, granite simbolice etc.), spre o autoritate de sanctionare (īnchiderea granitei īn 1958 si construirea zidului īn 1961). A fost imaginea clara (desi la scara redusa) a ceea ce s-a īntāmplat cu autoritatea liderilor comunisti peste tot īn lume.

 

 

Decizia si participarea la luarea deciziei

 

 

         A conduce presupune, īn esenta, a lua decizii Succesul conducerii este determinat de capacitatea sa de a lua decizii, dovedite ulterior eficiente.

         Se considera ca un proces decizional este rational.

         Sintagma „a lua decizii” din limba romāna sugereaza, prin verbul „a lua”, mai degraba lipsa de rationalitate, īntāmplare, fiind foarte diferita de expresia anglo-saxona „to make a decision”, care, prin „a face, a elabora” sugereaza īn mult mai mare masura un proces rational.

         Catalin Zamfir (1990) considera ca procesul decizional este rational, daca ajunge la selectarea solutiei celei mai bune īn urma unei analize logice a informatiilor disponibile.

         Dincolo de caracteristicile sale si de modelul de decizie adoptat, procesul de luare a deciziei implica 4 elemente:

a.  Un decident (persoana, grup, organizatie, colectivitate);

b. O problema;

c. Solutia (solutii) de identificat, ierarhizat, ales si implementat;

d. Un evaluator al deciziei (care poate fi unul formal, intern sau extern) sau un evaluator informal.

         Se observa similaritatea cu relatia de autoritate: Decidentul este de fapt purtatorul autoritatii, problema este domeniul de autoritate (competenta), solutia este asertiunea purtatorului autoritatii, iar evaluatorul este subiectul autoritatii.

         Validarea asertiunilor managerului, deci a solutiei problemei, este realizata prin evaluarea ca fiind corecta a deciziei si astfel se mentine autoritatea. Deciziile gresite, incorecte, fac sa īnceteze relatia de autoritate.

         Se poate spune ca exista mai multe tipuri de asertiuni:

- asertiuni de tip descriptiv, referitoare la fapte/ realitati trecute sau prezente („pamāntul este rotund”);

- asertiuni de tip predictiv, care se refera la fapte sau actiuni viitoare („vom face 400 km de autostrada īn 2006”, „va fi un cutremur īn 2007”, „veti trai bine!”). Diferenta īntre cele doua este evidenta, persoanele care nu iau decizii (pentru ca nu sunt obligate sa o faca) doar descriu situatii trecute sau prezente, deci fac asertiuni de tip descriptiv (care nu sunt mincinoase sau aberante) si īsi conserva autoritatea.

         Managerii trebuie sa ia decizii, sa faca asertiuni de tip predictiv.

         De aceea, autoritatea managerilor depinde īn mare masura de corectitudinea predictiilor (deci de justetea deciziilor lor).

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica