referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Elemente teoretice de baza privind finantele

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Finanţele întreprinderii trebuie să contribuie la consolidarea economiei de piaţă, a dezvoltării proprietăţii private, la o mai bună gestionare a patrimoniului, asigurarea unui circuit eficient al capitalurilor, la armonizarea tutror intereselor, la promovarea progresului tehnic şi la creşterea calităţii produselor în vederea unei participări eficiente la circuitul mondial al bunurilor şi valorilor...

Varianta Printabila 


1

Elemente teoretice de bază privind finanţele

 

 

 

 

Gestiunea financiară şi de credit care funcţionează n orice economie modernă este formată din mai multe subsisteme: finanţele ntreprinderilor, bugetul statului, asigurările sociale, relaţiile de credit, etc. Fiecare subsitem reflectă anumite fonduri cu diferite destinaţii.

Finanţele ntreprinderilor reprezintă veriga primară a sistemului financiar şi de credit pentru că majoritatea fondurilor formate la nivelul economiei naţionale şi au izvorul n veniturile create n aceste subsisteme de bază. Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care ntreprinderea le are cu agenţii economici şi financiari, cu statul, etc.

ntreprinderea e o combinaţie de factori materiali (capital tehnic) şi factori umani; un agent economic care e un centru de decizie format din 4 universuri independente :

-universul economic, universul financiar, universul statal, universul social.

Ca agent economic ntreprinderea intră n relaţii cu alţi agenţi economici pe care ii ntlneşte pe diferite pieţe n care se schimbă bunuri şi servicii. Aceste schimburi aparţin universului financiar care apare odată cu universul economic. Agenţii economici care se ntlnesc pe diferite pieţe constituie contextul social n care funcţionează ntreprinderea. Aceşti agenţi pot fi grupaţi n funcţie de pieţe n :

-          furnizori – sunt ntlniţi pe pieţele de materii prime şi servicii

-          clienţi – pe pieţele de produse şi servicii

-          salariaţi şi manageri – cei care intră n relaţia cerere-ofertă pe piaţa muncii

-          acţionari, asociaţi, creditori – ntreprinderea interacţionează pe pieţele financiare

Totalitatea raporturilor ce apar n cadrul activităţii economice, financiare şi sociale la nivelul ntreprinderii reprezintă esenţa finanţelor ntreprinderii. n plan suprastructural finanţele ntreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiinţei financiare. Izvoarele acestor surse financiare n vederea satisfacerii nevoilor ntreprinderii sunt nelimitate. Fondurile create ntr-o ntreprindere reflectă necesitatea acoperirii principalelor necesaruri de funcţii : fondul de investiţii, fondul de rulment, fondul de rezervă, etc.

Principalele metode de colectare a fondurilor sunt : aportul asociaţilor, autofinanţare, creditare, finanţare de la buget. Sursele şi metodele de constituire a acestor fonduri diferă n funcţie de formele juridice ale societăţilor comerciale şi de structura proprietăţii. Astfel vom ntlni particularităţi la finanţele regiilor autonome, companii naţionale, societăţi comerciale cu capital mixt, de stat sau privat, respectiv cu capital romn şi străin, precum şi societăţi cooperatiste. Ţinnd cont de stadiul actual de dezvoltare al Romniei şi de tranziţia la economia de piaţă se impun a fi luate unele măsuri de perfecţionare a finanţelor ntreprinderii precum :

-          continuarea nlăturării caracterului centralizat al finanţelor

-          instituirea unor prghii financiare

-          renunţarea la cele vechi

-          mbunătăţirea mecanismelor de formare şi gestionare a capitalului

-          accelerarea circuitului fondului

-          folosirea unor metodologii adecvate de stabilire a necesarului de fonduri, a rezultatului financiar şi de analiză financiară

-          stimularea sau restrngerea de către stat a unor activităţi şi reorientarea altora

-          creşterea rolului creditelor şi dobnzilor n finanţarea activităţii economice

-          aplicarea unor metode corespunzătoare de amortizare a activelor fixe n raport cu specificul acestora

-          nlăturarea blocajului financiar la nivelul firmei şi instituirea unor forme rapide de decontare şi de plăţi

Finanţele ntreprinderii trebuie să contribuie la consolidarea economiei de piaţă, a dezvoltării proprietăţii private, la o mai bună gestionare a patrimoniului, asigurarea unui circuit eficient al capitalurilor, la armonizarea tutror intereselor, la promovarea progresului tehnic şi la creşterea calităţii produselor n vederea unei participări eficiente la circuitul mondial al bunurilor şi valorilor.

 

FUNCŢIILE FINANŢELOR NTREPRINDERII

 

Ca orice subsistem financiar, finanţele ntreprinderii ndeplinesc 2 roluri importante şi anume funcţia de repartiţie şi funcţia de control prin intermediul cărora se poate adnci şi analiza şi rolul finanţelor.

 

FUNCŢIA DE REPARTIŢIE

 

n condiţiile economiei de piaţă funcţia de repartiţie are alte valenţe imprimate de forma de proprietate, autonomia ntreprinderii şi strategiile dezvoltate.

La modul general se poate spune că funcţia de repartiţie constă n formarea capitalurilor, n alocarea şi folosirea lor n scopul realizării obiectivului ce constă n : producţie, comercializare, obţinere de profit, etc.

Pe un plan analitic funcţia de repartiţie reflectă colectarea capitalurilor iniţiale din diferite surse, circuitul şi repartizarea acestora pe destinaţii, organizarea şi constituirea lor,modificarea proporţiilor fondurilor,atragerea de noi surse externe.

ntruct constituirea şi gestionarea capitalurilor, desfăşurarea activităţii economice şi obţinerea de rezultate financiare dau naştere unor obligaţii băneşti, funcţia de repartiţie trebuie să le includă şi pe acestea.

Procurarea şi dezvoltarea activului economic sau a aparatului de producţie necesită existenţa unor resurse băneşti de finanţare. Aceste fonduri proprii şi mprumutate se avansează şi se ncorporează n elementele de activ trecnd prin diferite faze ale circuitului economic, ele ntorcndu-se dacă acţiunea desfăşurată este eficientă economic cu un surplus monetar.

Astfel, funcţia de repartiţie reflectă att constituirea capitalurilor sociale ct şi a celor destinate creşterii sau satisfacerii altor obiective economice; funcţia de repartiţie se concretizează n formarea capitalurilor proprii şi mprumutate, in alocarea şi folosirea acestora, formarea şi repartizarea profitului, restituirea mprumuturilor şi achitarea obligaţiilor.

Prin intermediul funcţiei de repartiţie a finanţelor se formează şi se utilizează o gamă variată de fonduri pentru satisfacerea nevoilor proprii ale ntreprinderii, ale salariaţilor şi cerinţelor sociale.

Deşi există diferenţe de la o ntreprindere la alta n ceea ce priveşte structura fondurilor se pot identifica elemente comune :  

-          n regiile autonome, pe lngă capitalurile proprii şi mprumutate se mai crează şi o serie de fonduri din profit (fondul de rezervă, fondul de dezvoltare, fondul de acţiuni culturale, sportive, fondul pentru recalificare, fondul de cointeresare şi premiere, etc.)

-          n societăţile comerciale structura fondurilor este asemănătoare cu cea a regiilor autonome, apărnd diferenţe n ceea ce priveşte modul de procurare şi de repartizare a rezultatelor nete; şi pot procura capital prin vnzarea de acţinui, aporturi noi; la societăţile comerciale repartizarea rezultatului ntre asociaţi/acţionari se face n funcţie de ponderea pe care o deţine fiecare.

-          regiile şi societăţile comerciale cu capital de stat pot beneficia şi de subvenţii, alocaţii de la stat pentru acoperirea unor diferenţe de preţ sau unor costuri mari de exploatare; de aici provin particularităţile cu privire la modul de repartizare al rezultatului n unităţile de stat.

-          societăţile comerciale varsă la buget impozitul pe profit iar profitul net n mare parte le revine acţionarilor ntre care se poate afla şi statul.

-          nlocuirea şi sporirea capitalului economic la o societate comercială existentă se poate realiza din resurse interne cum sunt prelevările din profit

-          la societăţile de dimensiuni mijlocii şi mari,atragerea de surse externe poate fi făcută prin constituirea de noi acţiuni sau obligaţinuni.

-          I.M.M.-urile şi formează fondurile prin aporturi personale din beneficiu precum şi din surse atrase mprumutate.

Funcţia de repartiţie a fondurilor vizează fluxurile financiare de intrări şi ieşiri determinate de derularea principalelor operaţiuni economice şi financiare care afectează patrimoniul unităţii.

 

FUNCŢIA DE CONTROL

 

n economia de piaţă centrul de greutate al funcţei de control se desfăşoară la nivelul celulelor de bază ale economiei, efectundu-se descentralizat.

Functia de control are 2 laturi : una constatativă şi una corectivă care se ntrepătrund n procesul managerial.

Funcţia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă, principala sa menire e să contribuie prin acţiuni de prevenire şi de corectare la optimizarea activităţii.

Controlul activităţii prin intermediul finanţelor necesită crearea unui cadru organizatoric ce să acţioneze unitar n vederea prevenirii abaterilor şi creşterii rentabilităţii.

Promovarea economiei de piaţă,creşterea autonomiei ntreprinderii şi privatizarea au schimbat obiectul,sfera de cuprindere,executanţii controlului fiscal şi financiar precum şi obiectivele urmărite de acest control.

Un factor esenţial pentru desfăşurarea efectivă a activităţii de control este reprezentată de structura acţionariatului, respectiv de persoana care deţine pachetul majoritar (de control).

Funcţia de control are o sferă largă n circuitul economic, toţi indicatorii realizaţi din programele economice şi din bugetul de venituri şi cheltuieli ceea ce impune şi organizarea unei evidenţe sistematice, corecte şi reale, tehnico-operativă, statistică şi contabilă.

Controlul trebuie organizat astfel nct să constituie un instrument de prevenire şi lichidare a cauzelor care conduc la o risipă şi proastă administrare a patrimoniului, la asigurarea unui regim sever de economisire, să asigure aplicarea unor măsuri de prevenire şi identificare a factorilor cu acţiune perturbatoare, să contribuie la ncasarea la timp a creanţelor şi la plata obligaţiilor, la finanţarea raţională a cheltuielilor, la identificarea şi mobilizarea resurselor interne, la creşterea veniturilor şi rentabilităţii.

nlăturarea aspectelor necorespunzătoare, reperarea prejudiciilor intră tot n cadrul funcţiei de control.

Controlul se poate realiza prin intermediul diferiţilor parametrii economico-financiari,cum sunt : preţurile, costul, profitul, impozitul, credite, etc. şi poate fi din punct de vedere al momentului efectuării sale un control preventiv, un control concomitent şi control postoperativ.

Funcţia de control este exercitată prin departamente şi persoane care diferă de la o societate la alta n funcţie de forma de proprietate.

Principala formă a controlului financiar la nivelul verigilor autonome deţinătoare de capital este controlul financiar propriu(control de gestiune).

La regiile autonome şi societăţile comerciale, n funcţie de specificul organizării interne şi de ierarhizarea acesteia organismele prin care se face controlul de gestiune pot fi : contabilul-şef, departamentul de control financiar intern (C.F.I.), comisiile de cenzori sau alte persoane/organisme prevăzute n statut.

Controlul activităţii de administrare sau de gospodărire al patrimoniului trebuie să vizeze n principal următoarele obiective : respectarea regulilor generale, finaciar-contabile şi fiscale, asigurarea utilizării eficiente a capitalurilor şi fondurilor, identificarea resurselor interne, urmărirea şi asigurarea eficienţei n fundamentarea programelor de producţie, de investiţii, prevenirea şi recuperarea prejudiciilor, tragerea la răspundere a celor ce ncalcă disciplina economico-financiară.

ntreprinderile pot atrage n efectuarea controlului şi unele persoane sau organisme externe specializate care pot analiza unele domenii sau ntreaga activitate.

Activitatea ntreprinderii poate fi analizată şi de bănci,n special : gradul de lichiditate; nivelul rentabilităţii; respectarea regimului decontărilor; volumul creditelor acordate, destinaţia şi modalităţile de garantare; capacitatea de plată la timp a dobnzii şi ratelor scadente.

Activitatea ntreprinderii poate fi controlată şi de organe financiare de stat (Ministerul Finanţelor, Direcţia Finanţelor Publice, Garda Financiară) care urmăresc şi verifică modul de fundamentare şi plată la timp a impozitelor şi taxelor şi a altor obligaţii, respectarea normelor de ntocmire a bilanţelor ca şi verificarea de fond a activităţii economico-financiare a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.

 

MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE

 

Prin mecanisme financiare ale ntreprinderii se nţeleg metodele, prghiile, instrumentele şi procedurile de formare şi gestionare a capitalurilor. Ele au o importanţă deosebită n organizarea şi conducerea activităţii financiare şi sunt puse n mişcare prin tehnici specifice ce sunt utilizate n procesele de creare şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, n constituirea şi utilizarea surplusurilor, n acoperirea necesarului global de finanţare.

Mecanismele financiare sunt foarte numeroase, dintre care :

-          Mecanismele formării şi utilizării fondurilor proprii

-          Mecanismele privind autofinanţare, creditare

-          Mecanismul amortizării mijloacelor fixe

-          Mecanismele ciclurilor de investiţie şi exploatare

-          Mecanismele relaţiilor cu bugetul statului

-          Mecanismele circuitului capitalului

-          Mecanismul formării şi utilizării surplusului monetar

Aceste mecanisme trebuie să fie utilizate astfel nct să se dea un impuls desfăşurării unei activităţi raţionale, asigurării rentabilităţii, eficienţei şi nlăturării riscurilor, satisfacerii necesităţilor de consum şi ntreţinerii unui sistem de cointeresare şi stimulare a salariaţilor.

O ntreprindere se caracterizează prin deţinerea de capital, punerea n mişcare a unei funcţii de producţie şi participarea la schimburi cu exteriorul.

Schimburile ntre agenţii economici se fac pe bază de monedă, dnd naştere relaţiilor financiare externe. Orice relaţie de schimb implică două transferuri: transfer de bunuri şi servicii; transfer de active financiare.

Cantităţile de bunuri şi monedă transferate ntr-o anumită perioadă se numesc fluxuri. Aceste fluxuri pot fi reale sau fizice (de bunuri şi servici) şi comerciale (de monedă).

Cantitatea de bunuri şi monedă existentă ntr-o ntreprindere reprezintă un stoc.

Mecanismele financiare sunt bazate pe relaţia dintre fluxuri şi stocuri.

Fluxurile financiare pot fi :

-          fluxuri de contrapartidă

-          fluxuri decalate

-          fluxuri multiple

-          fluxuri autonome

1. Fluxurile de contrapartidă se caracterizează prin nlocuirea imediată a unui activ real/fizic cu monedă şi invers. Aceste fluxuri apar la achiziţie cu plata imediată n numerar.

2.Fluxurile decalate apar atunci cnd fluxurilor fizice nu le corespunde imediat apariţia unor fluxuri financiare. Astfel,echilibrul stocurilor este rupt, iar pentru restabilirea sa se impune apariţia unui activ financiar. Acesta se materializează ntr-o creanţă la furnizori şi ntr-o datorie la cumpărător. Apare n cazul relaţiilor de creditare comercială.

Creanţa/datoria se va stinge la o dată ulterioară.

3.Fluxurile multiple apar n situaţia compensării decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare. Firma apelează la un terţ pentru a-şi transforma creanţele n bani.

Vnzarea-cumpărarea unei creanţe reprezintă un proces financiar cu consecinţe importante şi care influenţează desfăşurarea normală a activităţii. Activele financiare constituie obievtul unor tranzacţii a căror desfăşurare este următoarea :

-          bunurile vndute sunt transferate la cumpărător (flux fizic/real)

-          furnizorul vinde creanţa unui terţ şi ncasează valoarea acesteia,mai puţin o anumită taxă (flux financiar)

-          cumpărătorul achită datoria care este faţă de terţ (flux financiar)

4.Fluxurile autonome se degajă din operaţiile financiare privind acordarea de mprumuturi, avnd loc doar transferul de monedă. Aceste fluxuri dau naştere unor active financiare constituite din creanţe şi datorii.

Unele mecanisme financiare pot fi nţelese mai bine dacă sunt cunoscute ciclurile financiare.

Un ciclu financiar este un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin ntre momentul transferului monedei n bunuri/servicii pnă n momentul n care moneda este recuperată.

Activitatea ntreprinderii trebuie să se desfăşoare astfel nct să se poată obţine nu doar recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi generarea unui surplus monetar.

n cadrul ntreprinderii apar 3 cicluri financiare principale :  

-          ciclul de investiţie-amortizare

-          ciclul de exploatare

-          ciclul operaţiunilor financiare

1.Ciclul de investiţie-amortizare

Prin investiţii se crează un capital de producţie de la care ntreprinderea se aşteaptă să contribuie la generarea unor venituri viitoare.

Investiţia presupune o cheltuială imediată şi de amploare şi constă n transferul monedei n active fizice.

Odată creat,capitalul fizic ncepe să se deprecieze fizic şi moral, iar procedurile, mecanismele şi sistemele de amortizare au drept scop să evalueze şi să recupereze această depreciere prin adăugarea ei la costurile de producţie.

Suma de bani imobilizată iniţial se recuperează treptat n timp ce valoarea activului nregistrat n bilanţ se va micşora cu uzura.

Drept urmare, la sfrşitul perioadei de serviciu, va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor care poate fi obţinută numai dacă rezultatele pot acoperi şi deprecierea corespunzătoare a activelor.

2.Ciclul de exploatare

Reprezintă ansamblul operaţiunilor desfăşurate pentru a atinge obiective esenţiale.

Acest ciclu cuprinde achiziţionarea de bunuri/servicii, transformarea acestora n produse finite şi comercializarea lor.

Procesele de exploatare trebuie să se deruleze continuu pentru a putea asigura o utilizare optimă a factorilor de producţie (L şi K) şi stocurilor.

n fazele ciclurilor de exploatare, K mbracă diferite forme, circulnd şi transformndu-se permanent.

Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare şi un ansamblu de active financiare materializate n creanţe şi datorii.

3.Ciclul operaţiunilor financiare

Priveşte operaţiunile şi procedurile de acordare şi luare de mprumuturi şi operaţiunile de achiziţie sau de vnzare a titlurilor de participaţie.

Toate aceste operaţiuni dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări/ieşiri de monedă.

ntre fluxurile iniţiale şi suma fluxurilor finale nu există corespondenţă datorită dobnzilor achitate de debitor.

 

NOŢIUNI PRIVIND CAPITALUL, SURPLUSUL DE MONEDĂ ŞI CEREREA DE MONEDĂ

 

Corespunzător celor 3 cicluri, ntreprinderea dispune de diferite active care formează capitalul economic al firmei. Mărimea capitalului economic este dată de activul brut al bilanţului. Bunurile care formează activul brut participă la diferite cicluri financiare şi se caracterizează prin natura lor şi duratele de viaţă economică. Fluxurile financiare şi reale modifică capitalul economic iniţial, att ca volum ct şi pe structură. n sens financiar, capitalul reprezintă suma de bani adusă de asociaţi/acţionari la care se adaugă sumele generate din activitatea proprie şi mobilizate n diferite forme ale capitalului economic.

Noţiunea astfel desemnată este cunoscută sub numele de capital propriu şi se poate determina prin deducerea datoriilor totale din mărimea capiatalului economic. Capitalul propriu poate fi schimbat la preţul pieţii care este dat de cursul bursier al acţiunilor. De aici apare şi noţiunea de capitalizare bursieră care reprezintă valoarea capitalului propriu comensurată prin mecanismele pieţii şi nu prin nregistrările contabile. Capitalizarea bursieră se obţine prin nmulţirea numărului de acţiuni comune cu cursul sau preţul acestora nregistrat la bursă.

Capitalul social este o noţiune cu caracter juridic care exprimă contribuţia n numerar a acţionarilor la formarea capitalului economic al firmei. Nivelul părţilor din capitalul social deţinut de fiecare asociat i dă dreptul de a participa la conducerea ntreprinderii şi la distribuirea rezultatelor. Din ciclurile financiare se crează un surplus monetar care sporeşte suma de bani angajată iniţial.

Acest surplus provine din excedentul preţului de vnzare asupra costului total de producţie şi comercializare. n acelaşi timp amortizarea permite nregistrarea unui cost de producţie care nu atrage nici o cheltuială. Astfel surplusul monetar poate proveni att din profitul aferent activităţii de producţie şi comercializare ct şi suma amortizării.

Constituirea activelor care compun capitalul economic necesită imobilizarea unor sume de bani iar cererea de monedă depinde n primul rnd de volumul activităţii. Totuşi, necesarul de monedă este mai mic dect suma activului brut deoarece pentru acoperirea acestuia poate fi folosit şi creditul comercial precum şi pasivele stabile care apar din relaţiile cu diferite bugete ale statului ca şi alte elemente asimilate relaţiilor de ncasări şi plăţi cu mediul extern firmei.

Necesarul de finanţare va fi acoperit n primul rnd din surplusul monetar acumulat iar diferenţa va fi atrasă din surse externe. Necesarul de finanţare externă reprezintă cererea de monedă a firmei faţă de terţi, cerere care poate fi acoperită prin contractarea de mprumuturi pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi prin apelul la asociaţi/acţionari.

Din analiza acestor aspecte ies n evidenţă doua probleme fundamentale ale desfăşurării activităţii economico-financiare ale fiecărei firme :

a)necesitatea echilibrării ansamblului de fluxuri referitoare la intrările şi ieşirile de numerar

b)necesitatea obţinerii unei anumite rentabilităţi a fondurilor angajate.

Situaţia de echilibru care-i permite ntreprinderii să asigure plata datoriilor reprezintă de fapt nivelul solvabilităţii şi lichidităţii firmei de care depind autonomia şi chiar existenţa acesteia. n plus, pe lngă necesitatea asigurării echilibrului financiar, orice decizie privind atragerea şi utilizarea fondurilor trebuie să ndeplinească criteriul de eficienţă şi rentabilitate.

 

METODE DE FORMARE A CAPITALURILOR FIRMEI

 

Principalele metode de constituire a fondurilor necesare sunt :

-          metoda aporturilor n bani şi natură

-          metoda autofinanţării

-          metoda creditării

-          metoda finanţării bugetare

1.Aportul presupune angajarea de către proprietarii asociaţi a unor capitaluri n bani sau n natură n scopul creării sau dezvoltării ntreprinderii. Această metodă poate fi folosită la nfiinţarea firmei sau cu ocazia majorării de capital. Atunci cnd ntreprinderea este organizată ca societate, ea poate emite acţiuni n contul aporturilor acţionarilor. Această metodă generează formarea fondurilor proprii.

2.Metoda autofinanţării dă naştere la fonduri proprii şi presupune reţinerea unei părţi din rezultatele nete care se degajă din activitatea lor. Aplicarea pe scară largă a acestei metode este condiţionată mai ales de capacitatea firmei de a realiza un profit ct mai ridicat. Tot pentru acoperirea nevoilor de autofinanţare se poate folosi şi o parte din surplusul monetar care apare sub forma amortismentului nregistrat ca urmare a uzurii capitalului fix. Deşi este o metodă de bază n constituirea fondurilor firmei, ea nu este mereu şi suficientă, sau foarte eficientă, fiind necesară utilizarea sa alături de alte metode de finanţare. Autofinanţarea poate fi imediată sau amnată, de menţinere sau de expansiune, ultimele două fiind autofinanţarea totală. n unele ţări occidentale autofinanţarea totală la care se adaugă partea din profit destinată remunerării asociaţilor se numeşte de CASH FLOW. n aceste ţări se calculează o rată financiară a cash flow-ului ca raport ntre acesta şi cifra de afaceri, rată ce permite să se aprecieze n ce măsură vnzările generează sume destinate menţinerii potenţialului firmei, expansiunii acesteia şi recompensării contribuţiei asociaţilor. Cu ct nivelul acestei rate este mai mare, cu att capitalul de autofinanţare va fi mai ridicat. Cash flow (marjă brută de autofinanţare) cuprinde : beneficiul net, amortizarea şi unele provizioane.

Avantajele autofinanţării se pot concretiza astfel :

-          creşterea cointeresării firmei n obţinerea de rezultate superioare

-          identificarea şi mobilizarea resurselor interne

-          folosirea raţională a resurselor

-          subordonarea dezvoltării ntreprinderii faţă de rezultatele activităţii proprii

-          reprezintă un mijloc sigur de acoperire financiară a necesităţilor ntreprinderii

-          protejează libertatea de acţiune a firmei,asigurndu-i autonomia n gestionarea activităţilor sale economico-financiare

3.Metoda creditării este acea metodă prin care se crează fondurile mprumutate.Aceste fonduri au caracter restituibil şi sunt purtătoare de dobndă. Debitorul, pentru a putea rambursa ratele scadente şi dobnzile aferente, va trebui să sporească rulajul financiar,

1

să ncerce reducerea perioadei pentru care foloseşte fondurile şi să folosească un volum mai raţional de resurse mprumutate.Toate acestea deoarece fondurile mprumutate pot conduce şi la crearea unei dependenţe financiare faţă de creditori care le pot impune firmelor debitoare modul de utilizare a resurselor mprumutate şi pot controla activitatea economico-financiară a datornicilor pentru a-şi asigura recuperarea sumelor mprumutate. Un rol important n economia de piaţă l au obligaţiunile care au un regim special de lansare şi de utilizare. Referitor la credite se impune nu eliminarea acestora, ci identificarea acelei structuri optime a capitalului total utilizat, menită să conducă la minimizarea costurilor de finanţare a activităţii.

4.Finanţarea bugetară se utilizează de obicei n cazul regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat,n special la nceputul activităţii acestora prin dotarea cu active fixe şi circulante, dar şi pe parcursul activităţii, atunci cnd apar unele nevoi de finanţare care nu pot fi acoperite prin resurse proprii.n condiţiile aplicării unui sistem prea extins de finanţare de la bugetul statului, se pot genera consecinţe negative care constau n scăderea interesului ntreprinderii respective pentru desfăşurarea unei activităţi rentabile şi n creşterea dependenţei faţă de fondurile primite de la stat.

Folosirea unei metode sau a alteia de finanţare reprezintă o problemă de politică financiară a fiecărei firme şi a statului care trebuie să ţină seama de condiţiile concrete,

precum şi de dezavantajele fiecărei metode. n plus,trebuie luate n considerare aspecte precum :

-          necesitatea asigurării la momentul oportun a capitalurilo;

-          gradul de eficienţă n folosirea fondurilor;

-          cointeresarea firmei n obţinerea de rezultate financiare superioare.

 

STRUCTURA ŞI POLITICA FINANCIARĂ A FIRMEI

 

Structura financiară a firmei reflectă compoziţia capitalurilor acesteia. Capitalurile firmei pot fi proprii şi mprumutate,cu menţiunea că cele proprii pot proveni numai din autofinanţare sau aporturi,iar capitalurile mprumutate se constituie din diverse credite pe termen scurt,mediu şi lung.

Capitalurile proprii mpreună cu datoriile pe termen mediu şi lung formează capitalul permanent. Acesta se caracterizează printr-o stabilitate sporită n timp. Stabilirea unei anumite strategii financiare este un atribut al politicii financiare şi care vizaeză mai multe aspecte.

n primul rnd trebuie identificat un raport corespunzător ntre creditele pe termen scurt şi capitalurile permanente. n al doilea rnd, n interiorul capitalurilor permanente trebuie stabilite cea mai bună proporţie ntre fondurile proprii şi fondurile atrase. n principiu trebuie să se ţină seama de tipul de finanţare care corespunde cel mai bine cu natura investiţiilor sau a activelor firmei care se concretizează n investiţii de natura activelor fixe şi investiţii n active circulante.

Activele fixe trebuie finanţate prin capitaluri permanente pentru că reprezintă nevoie stabilă pe o perioadă lungă. nsă activele circulante trebuie finanţate att din capitaluri permanente (fondul de rulment) ct şi din credite pe termen scurt. Importanţa structurii financiare decurge din faptul că fondurile mprumutate exercită o influenţă şi asupra rentabilităţii capitalurilor proprii (este vorba de „prghie finaciară”) precum şi din necesitatea asigurării autonomiei financiare a firmei şi din riscul generat de contractarea de datorii.

Structura financiară a firmei reclamă o analiză temeinică iar agenţii economici şi societăţile bancare calculează anumite rate de ndatorare ce permit examinarea compoziţei capitalurilor. Astfel, pot fi menţionate :

1)      rata de ndatorare la termen

-          raportul datoriilor pe termen lung şi capitalurilor proprii

-          indică proporţia capitalului propriu faţă de datoriile pe termen lung

-          această rată arată dacă o firmă poate contracta datorii

2)      rata de autonomie financiară

-          raportul dintre datoriile sau capitalurile străine la capitalurile proprii

-          cu ct nivelul ratei este mai ridicat cu att firma este mai dependentă de creditorii săi

3)      rata de ndatorare totală

-          raportul dintre datoria totală la fondurile totale

Mai există şi : rata de acoperire a cheltuielilor financiare din excedentul brut al explaoatării (E.B.E.) şi rata de acoperire a mprumuturilor

Scopul firmei este de a obţin profit al cărui nivel este influenţat de creşterea capitalului financiar. Astfel, firma va căuta să-şi maximizeze capitalului economic prin dubla decizie de investiţii şi finanţare. Costul capitalului se referă la toate cheltuielile de procurare şi folosire a tuturor mijloacelor de finanţare,fiind un indicator ce permite selectarea investiţiilor.

Costul capitalului poate scădea prin folosirea judicioasă a capitalului mprumutat, nsă costul capitalului se majorează n realitate. Dacă coeficientul de ndatorare sporeşte peste o limită,apare pericolul insolvabilităţii.

Managerul firmei va determina mai nti suma totală a necesarului de finanţare şi apoi trebuie să hotărască asupra părţii ca va fi finanţată din caqpitalul permanent şi care va fi finanţată din credite pe termen scurt, ct şi asupra repartiţiei ntre fondurile proprii şi cele mprumutate. Buna alimentare cu fonduri reprezintă sarcina esenţială a managerului financiar. n acest scop se ntocmeşte un plan de finanţare pe termen lung care grupează utilizările de fonduri şi resursele pentru a se realiza echilibrul financiar global.

Dacă resursele financiare interne nu sunt suficiente, diferenţa va putea fi finanţată din resursele externe (majorări de capital şi datorii pe termen lung). Resursele financiare interne constituite din autofinanţare provin din profit şi din amortizare,un aspect esenţial al politicii financiare fiind şi accelerarea procesului de recuperare a capitalului fix investit. Accelerarea amortizării ntrzie impozitarea profitului şi diminuarea părţii impozabile. Căutarea autofinanţării optime ndeamnă firma să identifice marja cea mai naltă a beneficiului, cheltuieli ct mai mici şi să distribuie dividende ct mai mici.

Locul şi rolul capitalurilor proprii n finanţarea firmei este destul de neclar. Menirea sa este de a asigura riscul n special la momentul nfiinţării firmei. Acest capital stă la baza repartiţiei drepturilor asociaţilor. Orice majorare de capital propriu se loveşte de consecinţele unui triplu efect : diluarea capitalului, diluarea rezultatelor şi diluarea controlului. Aceste efcte fac ca majorarea de capital să reprezinte cel mai adesea o finanţare reziduală,limitnd rolul n dezvoltarea firmei. Astfel firmele sunt tentate să apeleze la mprumuturi, apărnd un cost de ndatorare. Acesta creşte pe măsura sporirii volumului de credite iar capacitatea  de a mprumuta depinde de condiţiile păstrării unui echilibru. Firma trebuie să dispună de capital de rambursare la scadenţă.

 

GESTIUNEA FINANCIARĂ

 

Gestiunea finaciară poate fi definită ca un ansamblu de activităţi care concură la realizarea şi ajustarea fluxului financiar şi a fondurilor precum şi la buna administrare a resurselor financiare ale firmei.

n plan analitic, gestiunea financiară poate fi definită ca o funcţie a firmei care are drept scopuri esenţiale următoarele :  

-          de a asigura constant firma cu fondurile necesare exploatării.

-          de a controla buna utilizare a fondurilor şi rentabilităţii operaţiunilor pentru care sunt afectate aceste fonduri.

Domeniul gestiunii este foarte ntins. Menţinerea echilibrului fluxurilor financiare şi a unui nivel minim al rentabilităţii utilizării fondurilor reprezintă obiectivul gestiunii. echilibrul financiar este influenţat de independenţa sau autonomia firmei. Starea de echilibru poate fi denumită n sens restrns lichifitate. Altfel spus, lichiditatea reprezintă un alt obiectiv al gestiunii. Menţinerea lichidităţii depinde de mărimea surplusului bugetar care este generat de o renatbilitate corespunzătoare. Lipsa de rentabilitate,sau o rentabilitate insuficientă pun n pericol lichiditatea. Lichiditatea şi rentabilitatea sunt elemente ce definesc politica generală a firmei.

Gestiunea  are scopuri multiple : obşinerea profitului, creşterea economică a firmei. Aceste scopuri pot fi sintetizate astfel :

-          asigurarea echilibrului financiar şi al lichidităţii;

-          asigurarea rentabilităţii;

-          creşterea activului şi patrimoniului;

-          asigurarea flexibilităţii firmei;

Scopurile gestiunii se pot controla cu mai mulţi indicatori,precum :

a.nivelul fondului de rulment

b.coeficientul de ndatorare

c.rentabilitatea economică corelată cu efectul de „prghie financiară”

d.ratele de creştere a cifrei de afaceri, a valorii adăugate, etc.

Gestiunea financiară se nscrie ntr-un sistem de previziune şi control pentru a asigura conducerea relaţiilor cu mediul nconjurător. De aceea se elaborează planuri strategice care reflectă resursele financiare şi utilizările acestora.

Controlul presupune următoarele :

-          să măsoare diferenţa dintre previziuni şi realizări;

-          diagnosticarea simptomelor firmei (greutăţile financiare şi eventualele ameninţări interne/externe);

-          să indice decizii colective ce au consecinţe financiare directe;

-          să revizuiască şi să modifice obiectivele şi previziunile iniţiale;

Rezultă că gestiunea finaciară are un domeniu foarte larg, impunnd rezolvarea a 2 probleme esenţiale : echilibrarea ansamblului de fluxuri financiare (ncasări şi plăţi) şi rentabilitatea folosirii fondurilor astfel nct să asigure att remunerarea surselor ct şi dezvoltarea firmei.

 


FUNCŢIA FINANCIARĂ A NTREPRINDERII ŞI PRINCIPII DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢII FINANCIARE

 


Funcţia financiară rezultă din convergenţa unor factori de ordin teoretic şi practic. Dezvoltarea tehnicilor manageriale şi a teoriei financiare a permis depăşirea cadrului contabil şi juridic tradiţional. n prezent funcţia financiară dispune de o doctrină coerentă, iar politica financiară se sprijină pe concepte specifice.Dezvoltarea firmelor a impus mobilizarea unor capitaluri foarte mari,iar diminuarea lichidităţii ridică probleme legate de asigurarea necesarului de lichidităţi şi de gestiune optimă a trezoreriei. Rolul trezoreriei iese tot mai mult n evidenţă n perioadele de slăbire a pieţei financiare,de reducere a autofinanţării, de limitare a creditelor, etc. Analiza contabilă tradiţională este completată pe baza tablourilor de finanţare, document operativ de informare,ce a devenit obligatoriu n ţările avansate.

Funcţia financiară  este integrată n cea de conducere generală, cele mai multe informaţii fiind furnizate de sistemul informaţional contabil. Finanţele firmei rămn strns legate de cadrul juridic n care se nscriu relaţiile cu mediul exterior. Funcţia financiară are un rol operaţional,un rol funcţional şi unul politic.

Rolul operaţional implică luarea unor decizii cu privire la colectarea capitalurilor. Acest rol vizează asigurarea fluxurilor financiare n strnsă legătură cu mediul nconjurător.

Cuprinde ncasarea creanţelor şi plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei şi negocierea creditelor bancare.

Rolul funcţional constă n participarea la tratarea informaţiilor necesare gestiunii şi acordarea de asistenţă celorlalte funcţii ale firmei.

Rolul politic constă n integrarea constrngerilor şi a restricţiilor externe care influenţează activitatea firmei şi de care depinde autonomia acesteia.n mod sintetic, activitatea firmei poate fi redată prin următoarele funcţii :

1.funcţia de producţie

2.funcţia de comercializare

3.funcţia financiară

Aceste 3 funcţii asigură legăturile materiale şi financiare cu mediul extern.

Funcţia financiară implică efectuarea a două categorii de activităţi : activităţi cu efecte directe asupra capitalurilor (emitere de acţiuni şi obligaţiuni, contractarea şi rambursarea creditelor, etc.), activităţi cu efecte indirecte asupra capitalului (lucrări de contabilitate, analiză şi control) care au nsă un rol important n conducerea firmei definind cadrul de acţiune al tuturor celorlalte funcţii ale firmei.

Delimitarea acestor categorii de activităţi reprezintă un principiu al organizării firmei care impune existenţa a două resorturi financiare : unul de trezorerie şi unul de analiză şi control. Această structurare se impune a fi realizată n ntreprinderile mijlocii şi mari.

Alt principiu de organizare constă n demarcarea lucrărilor de previziune  şi a celor de execuţie, ceea ce presupune ca aceste categorii de activităţi să se desfăşoare n compartimente diferite. O sarcină a funcţiei financiare constă n apărarea patrimoniului, ceea ce presupune o anumită diviziune a muncii ntre compartimente şi posturi, astfel nct o persoană să nu deţină controlul complet asupra unei tranzacţii oarecare. Pot interveni aici numeroase exemple :

 - conturile trebuie verificate de către alte persoane;

  - salariile să fie plătite de către persoane care nu au legătură cu ntocmirea statelor de

     plată;

 - evidenţa stocurilor să fie ţinută de alte persoane dect cele care ntocmesc facturile;

Activitatea financiară trebuie să fie astfel organizată nct să asigure n principal următoarele :

 - condiţii optime pentru verificarea patrimoniului;

 - informarea completă a conducerii;

 - observarea noilor tendinţe ale fenomenelor;

Activitatea financiară are menirea să satisfacă cerinţele funcţiilor financiare şi cuprinde numeroase aspecte cu privire la previziune, execuţie, analiză, control, etc. ntre activităţile financiare mai importante intră :

 - elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a planurilor financiare;

 - efectuarea de studii şi analiza cu privire la formarea şi alocarea capitalurilor;

 - asigurarea efectivă a resurselor financiare necesare activităţii de exploatare şi

    investiţii;

 - stabilirea de preţuri şi tarife;

 - luarea măsurilor pentru asigurarea lichidităţii,solvabilităţii,rentabilităţii;

 - efectuarea de operaţii de analiză contabilă şi de control financiar;

n unităţile economice se organizează şi funcţionează un compartiment financiar care poate fi ,n funcţie de mărimea firmei şi de volumul de activitate, o direcţie, un serviciu sau un birou.

Activitatea financiară este organizată pe resorturi cum sunt : previziune financiară, ordonări de acte, de ncasări/plăţi, salarizare, casierie, preţuri/tarife, etc.

Resortul de previziune financiară ntocmeşte bugetul,contractează credite, fundamentează decizia, asigură informarea, exercită unele acţiuni de control, urmăreşte modul de executare al bugetului, depistează imobilizările de fonduri, asigură formarea fondurilor proprii,etc.

Resortul decontărilor se ocupă cu efcetuarea de lucrări privind operaţii băneşti care nsoţesc realizarea programelor economice şi a bugetului cum sunt : ntocmirea documetelor de ncasări/plăţi,ţinerea evidenţei mijloacelor băneşti, organizarea şi controlul ncasărilor/plăţilor, etc. Acest resort ntreţine legături cu băncile finanţatoare, asigură capacitatea de plată şi respectarea obligaţiilor băneşti, ţine evidenţa debitorilor, imputaţiilor, păstrează şi gestionează cecurile şi alte valori.

Resortul de salarizare ndeplineşte atribuţii de constituire a resurselor băneşti legate de drepturile de personal, calculează avansul chenzinal şi alte drepturi băneşti, ntocmeşte ştatele de plată, efectuează controlul asupra drepturilor de personal, nregistrează reţinerile salariale.

Resortul casierie gestionează numerarul, efectuează ncasări/plăţi, ţine registrul de casă, ridică numerarul de la bancă, etc.

Resortul preţuri/tarife calculează preţurile/tarifele, face analize cu privire la evoluţia lor.

Resortul analize şi control financiar intern efectuează analize economico-financiare şi acţiuni de control financiar sau gestionări de fond privind gospodărirea resurselor firmei.

 


 

 

SISTEMUL INFORMAŢIONAL FINANCIAR ŞI DECIZIA FINANCIARĂ

 

 

Desfăşurarea activtăţii financiare implică organizarea unui sistem de informaţii care stă la baza analizei, controlului şi deciziilor. Sistemul informaţional financiar al firmei cuprinde totalitatea informaţiilor ce reflectă formarea, repartizarea fondurilor băneşti.

Pentru obţinerea unor informaţii de calitate este necesară folosirea unor indicatori expresivi care să reflecte fenomenele şi activitatea economico-financiară a unei firme.

Dintre indicatorii cu un impact major asupra activităţii de decizie şi gestionare aferente conducerii operaţionale şi strategice a firmei, menţionăm : capitalul economic, capitalul social, capitalul mprumutat, capitalul permanent, profitul şi ratele de rentabilitate, valoarea adăugată, costurile de exploatare, preţurile, etc.

Compartimentul financiar şi conducerea firmei trebuie să fie informaţi la timp pentru a se lua decizii financiare oportune şi corespunzătoare. Informaţiile financiare se culeg din diferite documente : bilanţul contabil, balanţa, bugetul.

Deciziile financiare se iau att pe baza indicatorilor financiari primari, a celor parţiali şi a celor sintetici.

 

 

 

 

DECIZIA FINANCIARĂ

 

Decizia finaciară este o hotărre, un proces raţional de alegere a unei linii de acţiune care se ia pe bază de analiză şi informaţii multiple privind activitatea cu efecte directe asupra capitalului.

Decizia finaciară implică alegerea unei variante sau soluţii din mai multe posibile.

D.p.d.v. al complexităţii deciziei, acestea pot fi : curente (operative), strategice (de perspectivă).

1.Deciziile curente sunt legate de activitatea curentă şi au un caracter interactiv sau repetitiv. Asemenea decizii intră n competenţa cadrelor ce au funcţii de răspundere.

Deciziile operative au o sferă foarte largă viznd numeroase activităţi (ex : stabilirea şi vărsarea la buget a impozitelor, contractarea şi rambursarea creditelor, etc.)

2.Deciziile strategice privesc linia de urmat n desfăşurarea activităţii pe o perioadă mai ndelungată şi vizează activităţi de mare amploare privind formarea, modificarea, repartizarea şi utilzarea capitalului, efectuarea de investiţii, creşterea fondului de rulment.

n ultimă instanţă, obiectivul oricărei decizii are un caracter financiar care constă n special n asigurarea lichidităţii, n obţinerea unei rentabilităţi şi n minimizarea riscurilor.Deciziile strategice au la bază o documentare amplă precum şi folosirea unor resurse externe şi interne de informaţii.

 

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica