referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Capitalul detronat

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Să presupunem acum că acelaşi Ionel pescuieşte de pe stânci, la comanda unui turist. După ce consumă cca. o oră pentru căutare de râme şi confecţionarea unei undiţe dintr-o ramură de alun , în 6 ore prinde o frumoasă recoltă de peşte. Cât este valoarea intrinsecă a acestei capturi? Păi 6 ore, durata pescuitului!...

Varianta Printabila 


1

                   Capitalul detronat

                                                Eseu

                      Emil Wagner, inginer economist, pensionar

 

 

Cuvnt nainte.

 

Am citit, la timp oportun, Capitalul lui Marx[1]. A trecut aproape un veac de atunci. Am trăit pe viu şi experimentul făcut de Lenin pentru materializarea acelor principii, din păcate nereuşite datorită trădării prietenului său Stalin.

După un comunism punitiv creat de teoriile de neavenit ale lui Stalin, Romnia a trecut de aproximativ 16 ani la un capitalism la fel de feroce.

Omul de rnd, talpa ţării, doreşte să trăiască mai bine dar se izbeşte de dorinţa identică a politicianului, ales şi mputernicit de „ntreg poporul”, al cărui bine este diferit de cel al celorlalţi.

Ce este de făcut?

Statul, cu conducerea sa, cu aparatele sale fiscale şi represive este un rău necesar. Nu ne putem lipsi de el. Astăzi!. Statul naţional, cu caprele[2] sale la locuitori şi vecini, este o soluţie impusă de conjunctură şi trebuie deocamdată acceptat. Se ajunge astfel la situaţii limită cnd un conducător refuză servicii necesare pe absurdul motiv „Nu ne vindem ţara” Romnia ar avea drumuri şi o mai puternica infrastructură dacă un oarecare zmbăreţ ar fi admis „să-şi vndă ţara” la timp oportun. Nu intrăm n polemici cu zmbăreţul. Poate are şi el dreptate dar….

Timidele ncercări de „federalizare” deocamdată ntr-o comunitate de interese, n special vamale, nu au şanse. Normativele emise de Europa Comună, aşa numitele E-uri, sunt cel puţin hilare. Culminează prin „curbura bananelor” normă tipică pentru „colaborarea” politicienilor „adunaţi” n conducerea comunitară.

 

Spre deosebire de timpurile trăite de Marx, n care „forţa de muncă” era singura sursă a bunurilor necesare traiului, trăim astăzi epoca roboţilor care pot, din ce n ce mai activ, să nlocuiască munca manuală. Sub rezerva faptul că  robotul trebuie construit, ntreţinut şi supravegheat putem constata că acesta creează valoare ca şi omul.

Calculatorul, cu mini harnice constituite de roboţi, tinde să simplifice crearea diferitelor bunuri necesare trupului sau a sufletului omenesc. De ce se scumpesc totuşi aceste produse? Este, pe undeva, ceva putred n Danemarca!.

Economia politică, fundamentată de Marx, este o ştiinţă evolutivă mai sensibilă evenimentelor de conjunctură ca fizica sau matematica de exemplu. Sunt necesare corecturi n definirea noţiunii de valoare, care să ţină seama de noul generator de valoare robotul.

Comerţul agresiv care forţează prin reclamă deşănţată valori de utilizare practic inexistente este un mijloc de „cartel”-izare, de impunere a unor preţuri departe de cele care, teoretic, ar trebui să se formeze pe piaţă n baza cererii şi ofertei. Este oare reclama strict necesară? Ori cum ea măreşte simţitor preţul de desfacere, nu n favoarea consumatorului.

Este nendoios că robotizarea duce la costuri suplimentare cauzate de dotările n utilaje. Curios este că, cu toate aceste costuri, beneficiile se măresc simţitor, dar pe seama preţului de desfacere care creşte şi el. Aici apare efectul capitalismului feroce, al aşa zisului imperialism, n care carteluri suprastatale dictează preţuri ignornd toate legile economiei.

Cu puţinele cunoştinţe pe care le posed, dar mai mult din intuiţie şi experienţa unei vieţi, voi face o analiză a bazei de astăzi a capitalismului care, după cum am mai spus, diferă esenţial de situaţia luată n considerare de Marx n opera sa capitală „Capitalul”

Ca remarcă: un filosof este un om serios care justifică fiecare afirmaţie prin părerile similare sau apropiate  semenilor săi. Eu nu sunt filosof. Mă exprim deci n limbaj vulgar folosind chiar glume. Cele exprimate sunt exclusiv acumulate n timp de subconştient şi nu am controlul asupra paternităţii unor eventuale supoziţii. De asta mi-am şi intitulat „valoroasa operă” eseu.

Vă rog să citiţi cu indulgenţă cele ce urmează. Imitnd pe Hruşciov cu pantoful lui bătut de masa conferinţei internaţionale a ONU, ncerc a deschide o bază de discuţii nu de a formula postulate.

 

Valoarea

 

Presupun că un localnic, Ionel din Tuzla, şi propune să culeagă scoici. Are un coleg care face colane şi i-a comandat scoici albe, de preferinţă striate.

Ionel se apucă, duminică după amiază de lucru şi culege pnă la apusul soarelui. Total 6 ore de plimbare ncordată cu privirea roată pe toată plaja, lipsită de turişti. Rezultă o pungă plină de scoici. In mare parte albe şi striate. n ea s-au acumulat deci 6 ore de muncă.

Ct să ceară pentru munca depusă? O problemă pe lngă care culegerea este o bagatelă.

La pescăria lui Tache,  unde lucrează ca salariat primeşte 1 leu per oră. Dar Tache are o mulţime alte cheltuieli pe lngă cele 70% din salariul lui Ionel  drept taxe, başca alte impozite. Deci munca lui Ionel n folosul lui Tache trebuie să depăşească dublul salariului.

Lund n serios calitatea sa de patron n munca pe care a depus-o, Ionel cere 15 lei per pungă cea ce revine 2.50 lei per oră. Colegul i dă 12 lei cu care Ionel este mulţumit.

A cerut mult? A primit ndestulător? Iar ntrebări dificile.

La urma urmei, care este valoarea reală, aşa numita valoare intrinsecă (Marx a numit-o eronat valoare de schimb), a pungii cu scoici? n mod cert 6 ore de muncă şi att tot.

 

Să presupunem acum că acelaşi Ionel pescuieşte de pe stnci, la comanda unui turist. După ce consumă cca. o oră pentru căutare de rme şi confecţionarea unei undiţe dintr-o ramură de alun , n 6 ore prinde o frumoasă recoltă de peşte. Ct este valoarea intrinsecă a acestei capturi? Păi 6 ore, durata pescuitului!

Nu stimaţi confraţi. La durata pescuitului TREBUIE adunată valoarea undiţei de unică folosinţă. Deci valoarea pungii cu peşte este de 7 ore, deşi Ionel şi-a pierdut numai 6 pe stnci. Diferenţa faţă de culegerea scoicilor este folosirea unei unelte.

Ct va lua Ionel de la turistul iubitor de peşte este altă gscă-n altă traistă.. Valoarea de schimb este n acest caz puternic influenţată de valoarea de utilizare.

n consecinţă valoarea intrinsecă a unui produs, fie scoică sau peşte este durata folosită de om pentru realizarea sa. Să numim această nouă mărime forţă de muncă. Am amintit mai sus de alte 2 forme pe care poate fi ntlnită valoarea şi anume valoarea de utilizare şi valoarea de schimb. Dacă valoarea intrinsecă, aceea de definire a produsului, se exprimă n unităţi ale forţei de muncă, valoarea de schimb se exprimă n unităţi monetare. Valoarea de utilizare este o mărime abstractă. Grădinarul nu dă doi bani pe castraveţii care pot valora greutatea n aur pentru un gurmand. Reunite, cele trei forme ale valorii determină preţul mărfii. La formarea preţului un mare rol este atribuit cererii şi ofertei, adică raritatea sau abundenţa conjuncturală. n perioada recoltării lor strugurii sunt ieftini, după care se scumpesc căci trebuie depozitaţi fără a-şi pierde gustul şi aspectul (valoarea lor de utilizare).

Pentru a defini aceste mărimi ale economiei politice am folosit cazuri limită n simplitatea lor. Spre a face o introducere mai amplă voi folosi un bun de larg consum pinea.

Spre a face pine nu este suficient brutarul care o coace. El nu are ce frămnta dacă morarul nu i dă făină şi nu are cu ce coace dacă forestierul nu-i oferă lemnele. Morarul la rndul său nu poate măcina făină dacă agricultorul nu-i aduce grul necesar. Deci:

Pine = Agricultor + Morar + Forestier +Brutar.

Fiecare depune forţă de muncă pentru producerea unui component care, prin prelucrare, devine n final pinea cea de toate zilele. Valoarea intrinsecă a pinii este deci suma forţelor de muncă ale tuturor participanţilor. Inclusiv a acelora care au făcut plugul, piatra de moară, toporul sau vasul de frămntat..

Deci pentru realizarea unui Mercedes, anvelopele, motorul, caroseria plus luxul nglobat sunt fiecare n parte forţa de muncă pentru producerea lor.

n fiecare produs creat sau folosit de om se află un element comun care este forţa de muncă. Fără această forţă de muncă nu poate fiinţa nici un produs indiferent dacă acesta este extras din mină, tăiat din codri seculari, recoltat de pe mănoase lanuri sau livezi sau produs n fabrici şi uzine. Aparent numai „forţa de muncă adăugată”, aceea folosită pentru montarea anvelopelor pe jantă creează valoare Doar ea apare pe statul de salariu. Dar anvelopa conţine o forţă de muncă nglobată ca şi janta. Urmărind produsul pnă la nivelul „atomic” n fiecare fază există o forţă de muncă nglobată n aşa numita materie primă la care se adaugă forţa de muncă folosită pentru prelucrare. Consider faza „atomică” aceea n care produsul conţine exclusiv numai forţă de muncă, precum scoicile din exemplul de mai sus.

Reciproca, absolut fiecare produs nu este dect un cumul de forţă de muncă este adevărată. Deci pinea este forţă de muncă condensată iar cutia de chibrituri la fel. Această forţă de muncă inclusă a fost definită ca valoare intrinsecă.

Pare curios că teoretic nu există produse ci valori, adică forţă de muncă nglobată. Deci nu mncăm pine ci forţă de muncă, ne rujăm cu forţă de muncă, ne plimbăm n luxoase forţă de muncă, etc.

 

Forţa de muncă creatoare de valori are şi ea o valoare, corect spus un preţ. Voi dezvolta ulterior acest factor care merită un capitol propriu. Cert este că  valoarea intrinsecă a fiecărui produs n parte poate fi intuit, iar pe piaţa liberă nu poate fi neglijat. nainte de folosirea monedei ca mijloc de schimb produsele erau schimbate ntre producători n proporţii foarte apropiate de valoarea intrinsecă. De unde cunoşteau acei primitivi elemente de filozofie (n acest caz economie politică) care au fost definite abia n secolul 19? Aici joacă un rol nsemnat valoarea de utilizare.

Dacă necesit (am nevoie de) un produs, să zicem săpun de spălat rufele, trebuie să am cunoştinţă de existenţa lui. Nu năzuiesc la un vehicul lunar care ncă nu a fost inventat. Deci ştiu de existenţa săpunului care a fost realizat de un concetăţean prin fierberea seului cu cenuşă. El l aduce pe piaţă, iar eu am venit pregătit cu ceva de dat n schimb. Rar se ntmplă să ne nşelăm reciproc căci fiecare intuieşte valoarea intrinsecă a produselor schimbate. Omul primitiv avea bun simţ şi respecta semenul şi munca lui.

Trocul, schimbul n natură, era ngreunat de faptul că se ntlneau rar doi producători care să posede ceea ce dorea interlocutorul. Dacă ofeream pentru produsul dorit un produs care nu avea valoare de utilizare pentru cealaltă parte schimbul nu avea loc. Am venit n piaţă cu ceapa tocmai recoltată şi am nevoie de un ceaun de mămăligă. Deşi sunt ceaune suficiente pe piaţă mă pot ntoarce cu ceapa mea acasă fiindcă nu am găsit omul cu ceaun care să dorească ceapă. Mult mai trziu au apărut anumiţi indivizi care cumpărau ce nu le necesita n speranţa că noul produs să poată fi schimbat cu ceea ce i trebuia, De aici pnă la comercianţi un singur pas. Numai că procedeele de comerţ sunt creatoare de valori care se adaugă la preţul de desfacere, deci viaţa sa scumpit.

Forţa de muncă

 

Nu-i totuna să dai cu sapa sau să porţi mapa. Şi unul şi celălalt muncesc, deci creează valoare. Dar cu ce trebuie să se hrănească un cosaş şi cu ce se poate mulţumi un cioban? Forţă de muncă este şi plimbarea căţelului doamnei ministru, dar şi extragerea din mină a cărbunelui. Sunt comparabile aceste munci?

Instituţiile de astăzi au ierarhizat retribuirea forţei de muncă după 2 criterii:

Dificultatea fizică a muncii efectuate

Un minier execută munca sa n subteran, deci n condiţii mai deosebite. Totodată este obligat a face eforturi fizice mari. Are deci treapta maximă de retribuire.

Muncitorii industriali deţin retribuţii medii depinznd si de ramura industrială din care face parte ntreprinderea.

La polul opus sunt serviciile n care se presupune că mare parte din timpul util este petrecut pe drumul spre solicitat, deci efortul depus este mai mic.

Dificultatea muncii intelectuale.

n speţă nivelul şcolii absolvite.

Aici a fost luată n considerare valoarea intrinsecă a anilor suplimentari de şcolarizare considernd, dese ori eronat, că mai multă şcoală duce şi la o productivitate mai mare. Sunt mulţi care trec prin şcoală ca gsca prin apă dar aspiră şi obţin cele mai bine plătite slujbe.

Munca de conducere, care presupune o naltă calificare şi o bună experienţă de ramură, este n Romnia exagerat retribuită. n ţările mai acătării se presupune (şi se verifică) ca ocupantul postului să poată nlocui pentru minim 8 ore ori care dintre posturile subalterne cu randament cel puţin egal cu al muncitorului mediu. Acest deziderat, care lipseşte cu desăvrşire n toate ţările n dezvoltare sau tranziţie, justifică retribuţia mare acordată funcţiilor de conducere. n Romnia, ca rezultat al unei politici economice prost nţelese, lipseşte pnă şi asumarea răspunderii pentru deciziile luate de şefii bine retribuiţi. Există ntotdeauna ţapi ispăşitori dintre cei care abia pot răzbi cu retribuţia luată.

 

Criteriile sunt absolut arbitrare şi dau multă bătaie de cap n special sindicatelor, dar există n folosinţă scheme n care sunt incluşi şi limitaţi din punctul de vedere al retribuţiei toţi oamenii muncii.

Valoarea intrinsecă a fiecărui produs se poate acum determina şi sub formă valorică spre a putea fi comparat cu aşa zisul „preţ de cost” sau „preţ de ntreprindere”

 

Un alt factor important al forţei de muncă este productivitatea.

Productivitatea muncii este factorul care diferenţiază muncitorii ntre ei. Sporirea ei poate fi o calitate personală, n special n organizarea locului de muncă, poate fi o inovaţie aplicată din iniţiativă proprie sau poate fi conjuncturală. Culegerea scoicilor prezentată n capitolul precedent este puternic influenţată de fluxul marin sau mărimea valurilor.. Este n interesul patronatului ca măsurile locale luate individual de muncitorii care dovedesc o productivitate sporită să fie generalizată cu influenţă pozitivă asupra preţului de cost, deci şi asupra beneficiilor. Muncitorul n speţă nu este cooperant. De multe ori nici nu ştie că lucrează cu o productivitate cu mult peste medie, mai ales dacă nu este remunerat potrivit rezultatelor proprii.. n „vestul sălbatec” muncitorii cu o ridicată productivitate sunt promovaţi salarial şi sunt ndrumaţi să explice, remunerat, modul cum obţin acest spor.

Tot ca element al forţei de muncă este timpul de lucru. n general se folosesc 8 ore zilnic timp de 5 zile pe săptămnă. Este posibil lucrul n 2 sau chiar 3 schimburi, 7 zile pe săptămnă (foc continuu) dar schimburile trebuie astfel organizate ca n medie să nu se depăşească 40 ore săptămnal. Timpul de lucru prelungit duce la o mai bună folosire a costisitoarelor utilaje şi unelte din dotare. Trebuie nsă dată o deosebită atenţie dacă prin această prelungire a timpului de lucru nu sunt afectate tocmai utilajele care nu mai pot fi ntreţinute corespunzător. Lungirea timpului de lucru este n general o măsură extremă, care de multe ori produce pagube, nu numai prin grevele organizate de sindicate.

 

Unelte şi utilaje

 

Omul este singurul reprezentant al faunei care foloseşte conştient unelte. Focul, arcul şi vrful de os al săgeţii, roata, prghia şi scripetele sunt exemple de unelte folosite de om din cele mai vechi timpuri.

Trusa de unelte este atributul productivităţii sporite ale fiecărui lucrător. n măsura n care această trusă este proprietatea celui care o foloseşte, posersorul va fi capacitat să procure cele mai bune, calitativ. Mulţi patroni pretind la angajare ca viitorul muncitor să posede minimul de unelte spre aşi desfăşura activitatea. Calitatea sculelor lor depinde de caracterul omului dar cert va genera o netă diferenţiere a retribuţiilor obţinute.

Utilajele, ca şi uneltele mai speciale, fac parte din patrimoniul ntreprinderii care le foloseşte. Ele sunt puse la dispoziţia muncitorilor pregătiţi corespunzător. De regulă un micitor care serveşte un utilaj are productivitate cu mult mai mare dect cel care lucrează manual. Diferenţa de productivitate nu este un atribut al muncitorului ci strict al utilajului. Există nsă şi posibilitatea ca 2 muncitori lucrnd distinct pe acelaşi utilaj să aibă productivităţi diferite. Este n special cazul strungarilor cu calificare sau experienţă diferită.

Utilajele complexe care formează linii robotizate controlate de calculator, dictează productivitatea ansamblului. Un muncitor insuficient calificat provoacă opriri suplimentare care diminuează productivitatea. Este normal ca acel muncitor să nu mai fie primit la lucru.

Cu toată supravegherea umană, liniile robotizate nu pot asigura calitatea lucrului manual. De aceea mai fiinţează ntreprinderi de renume care, contra unor preţuri sensibil mai mari, asigură lucrarea manuală a principalelor elemente, n special pe linia de montaj. S-ar putea astfel deduce că liniile robotizate duc la preţuri de cost mai mici. Nu ntotdeauna se confirmă acest deziderat. O linie robotizată costă enorm dar viaţa ei este scurtă. Ea trebuie să se amortizeze n cţiva ani datorită uzurii morale. Deci, cu toată economisirea forţei de muncă, cotele de amortizare atrnă mai greu n balanţă.

Este adevărat că, datorită robotizării, industria obţine calităţi  superioare la fiecare nou produs. Dar sunt aceste calităţi strict necesare? Este edificatoare spirala generată de perfecţionarea calculatoarelor. La fiecare 2 ani se dublează practic capacitatea de calcul. n folosul cui? Numai al copiilor de bani gata care vor un joc şi mai şi. Cu primul meu calculator, procurat acum 15 ani pot scrie această lucrare şi chiar unele mai acătării. Pruncii mei au nsă calculatoare ultimul răcnet care trebuie nnoite la fiecare 2 ani. Noroc că nu au ncă vrsta autoturismelor, căci nu aş mai ştii pe unde să scot cămaşa.

Poate robotul să creeze valori?

Un ac este un ac, indiferent dacă a fost produs de om sau de o maşină automată, doar că maşina l produce mult mai repede. Acul are o valoare de utilizare care este şi rămne

[1] Karl Heinrich Marx (May 5, 1818 – March 14, 1883) filozof german, economist şi publicist. Unul din corifeii doctrinei comuniste. Opera sa de căpăti Capitalul  descrie plusvaloarea drept sursa a marilor capitaluri.

[2]Să moară şi capra vecinului” este dorinţa intimă a fiecărui Romn năpăstuit de un eveniment oarecare. Interesul acordat  „caprei vecinului” n loc de a soluţiona propriile probleme sunt specifice zonei Ortodoxe care propovăduieşte „merge şi aşa” n locul principiului creştin „ajută-te singur ca să te ajute şi Dumnezeu

1

aceeaşi chiar dacă el a fost produs maşinal. Deci teoretic valoarea intrinsecă, adică forţa de muncă necesitată pentru producere este diferită n cazul realizării manuale raportat la realizarea maşinală. Privind din punctul de vedere al valorii de utilizare este absolut indiferent dacă acul este realizat manual sau nu dar, dacă schimb un ac realizat manual pe o legătură de ridichi pot, fără nici o strngere de inimă, să schimb un plic de ace pe o legătură de ridichi. Astfel valoarea de schimb sa modificat funcţie de modul de producere.

Putem acum răspunde ntrebării puse n titlu. Da! Robotul poate crea valori de utilizare identice (uneori calitativ superioare) cu cele produse manual de către om.  Dar …. Există şi un dar!

Este impropriu spus că acul ar putea fi realizat manual. Nu mai trăim epoca de piatră cnd omul improvizează un ac de cusut dintr-un os de peşte. Pentru realizarea (aşa zis manuală) a acului necesit o filieră ca să subţiez srma la dimensiunea dorită, o presă care să realizeze urechea, o maşină de tăiat la lungime şi un polizor pentru ascuţirea vrfului. Realizarea acului poate deci să fie defalcată pe faze la care lucrează oameni diferit calificaţi utiliznd utilaje specifice. Un robot care ar realiza ace ar avea aceleaşi utilaje nseriate cu un dispozitiv de transport intern ntre ele. n dispozitiv intră srma (materia primă) şi sunt mpuşcate cu mare viteză acele gata de folosit.

Pe vremea copilăriei mele circula un banc potrivit căruia abatorul modern de la Constanţa este att de performant nct pe o parte intră porcul iar pe cealaltă ies crnaţii şi fleicile. Bancul de atunci poate fi astăzi realitate prin unirea unui abator cu o fabrică de prelucrare, care poate fi şi robotizată.

Ridicarea productivităţii muncii nu a aşteptat robotizarea. O macara care nlocuieşte şirurile de cărăuşi care şerpuiau cu cărămizi n spate pe scările blocului construit nu poate fi numită robot. O simplă măsură de mecanizare care a mărit rentabilitatea constructorilor, dar nu a ieftinit preţul construcţiei la cheie. Aici stă adevărata problemă.

Pe o piaţă liberă, unde cererea şi oferta determină preţurile (valorile de schimb) consumatorul este un actor activ şi beneficiar att a scumpirilor ct şi al ieftinirilor. In Germania obişnuiam să cumpăr strugurii, care-mi plac deosebit, puţin nainte de ora 12, cnd regulamentele prevăd nchiderea pieţii. Cumpăr astfel o lădiţă cu preţul unui kg. L-aş numi preţ conjunctural,ca omul să nu se ntoarcă cu marfa acasă.

Dacă n epoca de dezvoltare a capitalismului, mecanizarea era un puternic mijloc de reducere a preţului n scopul acaparării pieţii, astăzi robotizarea este un instrument de mărire a beneficiilor, uneori folosind chiar preţuri dictate. Consumatorul nu are nici un avantaj din reducerea valorii intrinseci a mărfurilor. Din contră, mai este chiar furat de cartelurile care şi impun politica pe piaţă.

ntreprinderea industrială

 

Numim ntreprindere industrială instituţia care prelucrează materia primă pentru crearea unui produs cu caracteristici noi. De exemplu transformă struguri n vin (nu poşircă)

Produsele fabricate au o nouă valoare de utilizare, de regulă mult diferită de aceea a materiilor prime folosite. Din punct de vedere al economiei politice se adaugă o nouă valoare celei conţinută implicit n materiile prime folosite. Valoarea nou adăugată nu este numai forţă de muncă ci şi diferite valori concretizate precum energie, amortizarea utilajelor, transporturi interne sau externe, etc. Evidenţa economică a ntreprinderii industriale, aşa numita contabilitate, are rolul de a evidenţia sursele de cheltuieli n scopul analizării analitice a preţului de cost. nţelegem prin „preţul de cost” totalitatea valorilor esprimate monetar care se regăsesc n produsul finit. El conţine capitole distincte, legiferate, spre a putea analiza structura internă şi concomitent a compara rezultatele cu unităţi similare.

Scopul ntreprinderii industriale este, cel puţin teoretic, mijlocul de a satisface piaţa cu un produs deficitar. Fiind mult solicitat (cererea mai mare ca oferta) valoarea de schimb a acestui produs devine mai mare ca valoarea intrinsecă iar industriaşul este tentat a investi pentru producerea sa. Din păcate producătorii nu conlucrează şi este posibil, chiar probabil, ca produsul să fie fabricat peste necesităţile pieţii. n consecinţă oferta devine mai mare ca cererea iar preţul de desfacere scade, uneori sub preţul de cost al unor ntreprinderi, care vor da faliment. De regulă rezistă ntreprinderile mari n dauna celor mici care au o mobilitate de adaptare aproape inexistentă. Aceste mici ntreprinderi sunt treptat acaparate de cele mari care devin trusturi multinaţionale. Aceste trusturi şi pot permite să dicteze preţuri pe piaţă peste Legea Cererii şi a Ofertei. Dacă sunt mai multe asemenea trusturi ntr-un domeniu ele nu se concurează ci-şi dau mna ntr-un cartel spre a obţine profitul maximal din preţuri dictate.

Trusturile devin totodată formatoare de gusturi şi preferinţe. O reclamă deşănţată şi absolut inutilă prezintă un produs, să zicem Coca-Cola. Unii se lasă convinşi şi cumpără această apă ndulcită. Ceilalţi ar dori altceva, ori ce altceva dect Coca-Cola. Dar nu găsesc!

Oare Dumnezeu a făcut o mare reclamă mare nainte de a oferii pe Eva spre alegere lui Adam? Şi cnd te gndeşti că opere culturale de mare valoare sunt periodic ntrerupte la televizor de această reclamă inutilă.

Comerţul

 

Eu lucrez la fabrica de miere. Dese ori mi ling degetele că DE! Sunt om. Dar mierea este mai bună pe pine cu unt care lipsesc cu desăvrşire n fabrica noastră. De aceea patronul mă plăteşte cu bani. Nu chiar Euro, dar totuşi bani n circulaţie. Cu aceştia pot cumpăra untul şi pinea care pun n evidenţă gustul mierii. Oare cei ce lucrează n fabrica de locomotive după ce-şi ling degetele?

Comerţul este necesar. Şi locomotiviştii vor miere precum şi mieriştii circulă cu trenuri. Asta n-ar fi posibili dacă nu există bani şi comercianţi.

După cum am mai arătat comerciantul este un creator de valoare. De aceea preţul la magazin este mai mare ca preţul la producător. Uneori chiar mult, mult mai mare. Dar să vedem amănunte.

Cum laptele nu vine din frigider cum susţin copii orăşeni, este necesar ca el să fie pus de părinţi acolo spre ncntarea odraslelor. Ca să ajungă n frigider este un drum lung şi costisitor. n primul rnd trebuie colectat. n acest scop circulă imense autocisterne argintii (din oţel inoxidabil) pe nenorocitele drumuri ale ţării. Apoi este amestecat după o prealabilă analiză de sortare. Pastorizarea, adică ncălzirea scurtă la peste 100 grade n scopul omorrii germenilor patogeni precede umplerea sticlelor sau a pungilor. Este zona de industrializare a laptelui. Tot n această zonă se naşte untul, smntna şi alte multe produse lactate.

Un nou transport, pe drumuri mai bune dar nu lipite de gropi (suntem doar n Romnia)  duce laptele n depozite. De acolo, aşa numita distribuţie, alimentează magazinele unde este pus pe raft, mai la vedere sau mai ascuns (după aportul bănesc al producătorului). Laptele la vezeală, mai scump, se vinde ct ai clipi din ochi. Celălalt deşi mai căutat (la propriu şi la figurat) abia găseşte cţiva cumpărători insistenţi care ştiu ce vor.

Deci comerciantul aduce marfa, o sortează, o pune pe raft n magazinul ncălzit şi iluminat. Toate acestea reprezintă valori care se adaugă preţului de cumpărare. După adăugarea suplimentara a TVA şi a altor cca. 200 de taxe şi impozite se formează preţul de raft, adică cel de desfacere.

Dar asta nu este totul. Comerţul modern nu mai livrează „lapte de vacă” ci „lapte european” sau „lapte gras”, sau „lapte degresat”. Eu mi doresc clasicul lapte proaspăt de vacă pe care l obţineam şi sub restriştea războiului. De ce trebuie să mă duc la coada vacii spre al obţine? Ca şi industria imperialistă şi comerţul formează gusturi. Nu mai este bun ce-mi place mie, este bun numai ce-mi oferă comerţul, cu toate E-urile incluse cu tot.

Mai este comerţul veriga care leagă producătorul de consumator n folosul ambilor? NU! Comerţul este o instituţie plătitoare de impozite (deci necesară statului) care impune consumatorului tot ce i aduce profit. Este o nouă definiţie pe care nici măcar Lenin nu a prevăzut-o. Asta nseamnă Super-  sau Hiper-magazinul zilelor noastre. Ct le vom mai suporta Doamne? Am avantajul că găsesc ac şi cozonac alăturate. Dar cu ce preţ?

Oare pe unde s-a pierdut n lungul drum adevărata valoare de schimb capitalistă? Trăim imperialismul descris de Lenin, de fapt şi mai şi. Acum se cheamă globalizare.

Capitalizarea a nceput cu inventarea locomotivei (calul berarului) şi cu transformarea oilor n fabrici de lnă cu sacrificii imense dar limitate. Globalizarea a nceput cu inventarea calculatorului şi folosirea lui pentru gestionarea beneficiilor. Paşnic dar cu buzunarele golite la marea majoritate a locuitorilor Terei.

Spirala inflaţionistă

 

Grija faţă de om este, n anumite state, un obiectiv primordial de care ţin seama şi politicienii. Ori ct ar fi de stabilă economia tot există entităţi care scapă de sub control. De exemplu limitarea resurselor energetice şi nlocuirea cu cele neconvenţionale. Sa ajuns la fundul sacului de petrol iar nlocuitorii săi mai sunt pe planşete. Creşterea ncălzirii globale schimbă clima. Au fost şi mai sunt necesare mari investiţii pentru a ameliora poluarea mediului n care trăim. De mai mult de 20 ani sunt aceste preocupări dar acestea nu au generat dect dublarea salariului. Cum?

Acum 20 ani se trăia literalmente mai bine. Nu mă refer la raiul comunist. NU! n Germania, Franţa sau Suedia, rănile războiului s-au cicatrizat, economia era ntr-un ascendent bum, comerţul nflorea. Cu alte cuvinte omul se simţea sigur şi trăia mulţumitor.

An de an o inflaţie naturală, datorată n parte şi preocupărilor recente privind reducerea poluării nu depăşea 2,5 % anual . Din grija faţă de om, de fapt faţă de beneficiile din comerţ şi industrie, multe state, ntre care şi Germania sporeau global nivelul de retribuire a forţei de muncă, n medie cu 3%. Este posibil ca toţi principali indicatori să fi crescut corespunzător, dar importanţa lor este minoră.

Precum un capital depus cu 3% se dublează n 20 ani tot aşa, treaptă cu treaptă salariile s-au dublat şi ele n această perioadă, ridicnd artificial  valoarea intrinsecă  exprimată valoric a tuturor produselor. Puterea de cumpărare nu s-a mărit, din contră. Produse mai performante, deci mai scumpe au redirijat cheltuielile populaţiei spre noi centre de greutate. Teoretic actualul salariu dublat este mai puţin eficient ca cel de acum 20 de ani. De mai bine de 5 ani nivelul de salarii nu s-a mai mărit. Au nceput restricţii n cele mai diferite domenii. Totuşi economia se clatină.

Marx a prevăzut ciclicitatea dezvoltării capitaliste, iar spirala inflaţionistă poate fi una din cauze. Cred că, aşa cum statul poate mări global salariile cu 3% le poate şi micşora. n acel caz micşorarea trebuie nsă să se extindă asupra tuturor preţurilor. Teoretic este doar o reevaluare a valorii intrinseci a produselor exprimată n unităţi monetare identică cu trecerea de la Marcă la Euro. Consecinţele ar fi benefice cu excepţia importului, singurul care ar duce la modificări de preţuri. Exportul ar compensa din belşug mai ales dacă este majoritar.


Capitalul bancar şi bursier

 

ntreprinderile industriale ca şi instituţiile comerciale nu pot fi create cu mijloacele proprii ale proprietarului. Viitorul proprietare se mprumută de la bănci pentru a construi clădirile necesare şi dotarea lor cu utilaje. Chiar după nceperea producţiei este necesar un măricel fond de rulment pentru cumpărarea materiei prime (sau a mărfurilor) şi plata curentă a salariilor ct şi a utilităţilor ce antrenează utilajele. Fondul de rulment se ntregeşte prin livrarea produselor (vinderea mărfurilor) spre a ncepe un nou ciclu.

Banii mprumutaţi trebuie restituiţi. Dacă ntreprinderea este mare, consiliul de conducere emite o serie de hrtii de valoare, numite acţiuni care sunt trimise la bursă (un fel de magazin de desfacere a banilor sub formă de acţiuni). Acţiunile se vnd şi se cumpără la preţuri care poate diferi mult de valoarea nominală (partea din capitalul social al ntreprinderii inclus n acţiune). Primul vnzător este ntreprinderea emitentă care, prin banii ncasaţi acoperă o mare parte din datoriile bancare şi constituirea fondul de rulment. Ulterior se fac aşa zisele speculaţii. Acţiunile se vnd, respectiv cumpără ntre bancheri sau simpli investitori cu totul străini ntreprinderii emitente. Ct timp ntreprinderea merge bine şi aduce beneficii acestea se mpart şi ntre actualii deţinători de acţiuni.

Bursa este foarte sensibilă la zvonuri. Acestea pot mări sau micşora substanţial valoarea acţiunilor. Un zvon bine plasat de un interesat poate scade valoarea acţiunii prilejuind cumpărarea lor ieftină. Ulterior, cnd zvonul  se dovedeşte nerealist preţul acţiunii creşte vertiginos iar interesatul vinde cu mare cştig.

Bursa este deci un joc, ceva mai puţin hazardat ca Poker, dar tot joc. Fac avere din bursă cei capabili să ntrevadă cursul viitor al economiei raportat la diferite ntreprinderi. Cert este că ntreprinderea este cotată la bursă arbitrar, fără nici o legătură cu valoarea de moment a fondului social. O lovitură de bursă poate falimenta chiar o ntreprindere prosperă, precum poate ridica pe culmi o ntreprindere aflată n pragul falimentului. O criză de supraproducţie declarată produce căderea bursei n sensul că toate acţiunile pierd pnă la anulare valoarea de schimb.

Criza de supraproducţie

 

Marx a constatat dezvoltarea normală a economie pe perioade (cicluri). O perioadă ncepe printr-o mare dezvoltare a industriei şi comerţului generată de acumularea capitalului. Legea cererii şi ofertei este un motor activ, o locomotivă care trage economia n sus. După „epoca de bum” economia stagnează şi apar dispute ntre producătorii care se concurează din ce n ce mai agresiv. La finele ciclului Legea cererii şi a ofertei nu mai funcţionează. Preţurile sunt dictate de marile trusturi, iar retribuţia este ngheţată. Treptat piaţa este invadată de mărfuri care nu se mai pot realiza (vinde). Industria şi nchide porţile trecnd n şomaj un număr din ce n ce mai mare de muncitori. Aceştia nu aveau resursele de aprovizionare nici din salariile ngheţate, cu att mai mult n noua lor calitate de şomeri.  Piaţa geme de mărfuri iar oamenii mor literalmente de foame.

Dacă mai cade şi bursa devin şomeri şi marii bancheri ori proprietari de ntreprinderi crend un haos economic general.

Cu toate acestea crizele de supraproducţie sunt o mană cerească. Dacă Lenin ar fi aşteptat o asemenea criză spre aşi ncepe revoluţia am fi trăit astăzi ntr-o societate lipsită de bani şi greutăţi. Păcat!

 

 

 

Ce este de făcut?

 

Dacă gardul este scund este foarte uşor să arăţi cu degetul capra vecinului. Dar ca să ne ajute Dumnezeu trebuie să facem măcar nceputul spre a ne-a ajuta singuri.

Proletari, adică oameni care nu posedă nimic şi trăiesc exclusiv din valorificarea forţei de muncă au fost ntotdeauna. Nu mă hazardez să prezic că vor fi şi n viitor (mă refer la cel mai ndepărtat, nu la ceea ce numim ziua de mine).

După o cădere severă a bursei cauzată de o adncă criză de supraproducţie nu proletarii sunt cei mai dezavantajaţi. Ei ştiu să-şi valorifice forţa de muncă şi o pot face bine (cam ca căpşunarii romni din Spania). Mila mea se ndreaptă spre bieţii bogătaşi care nu ştiu să facă nimic altceva dect cheltuirea banilor. Oare pot duce furculiţa la gură fără ajutor plătit?

Un papură vodă ar fi de succes. Ar pune oameni, muritorii de foame, să are gropile lui Videanu. Poate răsare grul făgăduinţei.. Bunii gospodari, n special de la sate ştiu să-şi poarte de grijă. Ne mai avnd cumpărători pentru lapte ar hrăni cu el porcii asigurnd din belşug carne pentru toţi.

Fabricile ar putea renaşte n mna harnicilor „căpşunari”, nu pentru crearea locurilor de muncă ci pentru hrănirea familiilor şi a vecinilor. Sub o conducere ad-hoc resursele disponibile, n măsura n care nu s-au furat, pot fi redistribuite celor care le necesită pnă ce noua industrie n scutece le reface. De bursă, bănci şi chiar bani ne putem lipsi. Puternicele calculatoare pot fi puse la lucru pentru stabilirea priorităţilor n producerea şi distribuirea bunurilor.

Un foarte puternic aparat represiv ar pune cap furtului, nşelăciunii şi risipei.  n scurt timp oamenii ar lua de la rafturi pline numai produsele care le sunt strict necesare. Bunăstarea va reveni cu timpul prin redistribuirea tuturor bunurilor create n fapt de proletariat dar nsuşite de hapsnii bogătaşi.

Foştii, adică bancherii, bursierii, patronii, politicienii pot alege să moară de foame sau să se ncadreze n frontul comun al muncii. Absurdul drept de proprietate va fi abolit. Dar directorul, chiar proprietar de-ar fi fost, poate primi conducerea fostei sale fabrici sau instituţii comerciale dacă dă dovadă de bună gospodărire.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica