referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Putem trai mai bine-eseu

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Un muncitor american şi unul european, ambii plătiţi cu 10 (primul in $ iar al doilea în Euro) trăiesc la fel de bine, deoarece în ambele regiuni pâinea este 1. Este însă adevărat că europeanul va cumpăra mai multe in concediul său din America, faţă de americanul venit în Europa. Dar asta nu are nimic de a face cu bunăstarea lor de zi cu zi, şi la urma urmei să-şi facă americanul concediul în America lui!..

Varianta Printabila 


1

Putem trăi mai bine?

 

 

Am dat ntmplător peste un articol scris de mine n Germania puţin după introducerea Euro şi nceperea căderii dolarului faţă de noua valută. După citirea lui am constatat similitudini cu actuala situaţie din Romnia.

Nemţii, cu nasul lor prin cerurile albastre, nu au dat importanţă sugestiilor făcute, iar astăzi dau din colţ n colţ din ce n ce mai aproape de un colaps economic. Nu sunt singurii.

Doresc să-l prezint economiştilor romni. Nu ca soluţie salvatoare ci ca bază de discuţii, ca pantoful lui Hruşciov pe masa Naţiunilor Unite.

Nu sunt economist. Am studiat, cu ani n urmă ingineria economică, dar activitatea profesională a fost strict n domeniul tehnic. Consider nsă de bun simţ abordarea unor probleme, chiar spinoase, ale fenomenelor şi legilor politicii economice. Scuzaţi spiritul pedagogic. La vremea aceea trebuia să-mi demonstrez mie nsumi cele exo’plucitate.

Sper ca prezentul referat să deschidă o polemică benefică.

Generalităţi şi definiţii

Despre preţuri

Cnd spun că pinea costă 1, mă refer la preţul ei de cumpărare. Pe etichetă nu este obligatoriu specifică unitatea de măsură a preţului (moneda), deoarece pe un teritoriu naţional moneda este unică. Acest preţ este cunoscut n literatură ca preţ de desfacere numit uneori şi preţ de schimb deoarece produsul şi schimbă proprietarul.

Salariul, adică dreptul cuvenit pentru munca efectuată, poate fi exprimat ca valoare lunară (2000) sau valoare orară (10). Dacă nu este specificată moneda, ne referim la moneda naţională (Euro, Lei, Lire etc.). Specialiştii -l numesc preţ al forţei de muncă. Salariul este denumit venit din muncă, căci venitul poate proveni din mai multe surse.

Pinea pe care o mănncă brutarul ce o produce nu costă 1 ca in magazin ci ceva mai puţin. Ne referim n acest caz la preţul de fabricaţie numit şi preţ de cost. Nu toţi salariaţii brutăriei au dreptul să cumpere pinea la preţul de cost, căci brutarul şi comercianţii datorează statului un impozit care apare reflectat abia n preţul de desfacere.

Diferite ţări folosesc diferite monede naţionale. Chiar exprimarea preţurilor ntr-o monedă comună mai multor ţări poate fi diferită. Diferenţa este cauzată de taxele şi impozitele diferite practicate de Stat. Benzina de aceeaşi calitate, de exemplu, are un preţ intre 0.8 şi 1.2 n diferite state ale europei comune.

Calculatorul care lucrează cu preţuri nu cunoaşte numele monedei naţionale. El lucrează doar cu cifre. Dacă este necesară precizarea unei anumite valute apar coeficienţi multiplicativi de transformare. Exemplu 1.28 $ pro Euro, 106 Yeni pro $, 40000 Lei pro Euro etc.

 

Consideraţii asupra relaţiei Venit-Preţuri

Am auzit dese ori expresii care compară venitul orar din muncă cu bunăstarea. Cică cel plătit cu 30  pe oră ar duce-o mai bine ca cel plătit cu 10. Din acest punct de vedere muncitorii romni, cu salariu orar de peste 10000 lei ar duce-o cel mai bine.

Să luăm un exemplu:

         In Germania, la un salar orar mediu de 10 Euro pinea costă 1 Euro, deci muncitorul poate cumpăra 10 pini. 

         n Romnia, la un salar orar mediu de 10000 Lei, pinea costă 15000. Deci muncitorul nu poate cumpăra din salariul orar nici măcar o pine!

Cine trăieşte mai bine?

 

O altă greşeală frecventă este raportarea unui preţ intern la o valută externă.

Un muncitor american şi unul european, ambii plătiţi cu 10 (primul in $ iar al doilea n Euro) trăiesc la fel de bine, deoarece n ambele regiuni pinea este 1. Este nsă adevărat că europeanul va cumpăra mai multe in concediul său din America, faţă de americanul venit n Europa. Dar asta nu are nimic de a face cu bunăstarea lor  de zi cu zi, şi la urma urmei să-şi facă americanul concediul n America lui!

 

Să ne ferim deci a face comparaţii ntre statele lumii folosind ca referinţă salariul orar, chiar dacă acesta este convertit ntr-o valută unică.

Este totuşi evident că n anumite ţări se trăieşte mai bine, adică muncitorul poate cumpăra mai multe pini din salariul orar. Indirect am nominalizat criteriul de comparaţie (numărul de pini ce pot fi cumpărate cu venitul mediu orar). Pinea nu este totuşi un element definitoriu ci trebuie considerată simbolică, ca “pinea cea de toate zilele” din rugăciunea “Tatăl nostru”.

Relaţia Venit-Inflaţie (productivitate).

Trebuie stabilit un raport optim ntre salariul orar şi produsul muncii rezultat. Muncitorul care produce mai mult poate să cştige mai mult. Este chiar indicat a stabili criterii de remunerare funcţie de rezultatul muncii.

Plata unui salar mai mare ca valoarea produsului rezultat din muncă duce la creşterea puterii de cumpărare peste posibilităţile de aprovizionare a pieţei. Potrivit legii cererii şi a ofertei preţul de schimb al produsului creşte n dauna puterii de cumpărare (inflaţie).

Invers, plata unui salar prea mic are efect de supraproducţie cu micşorarea preţului de schimb (deflaţie).

Este de remarcat că, chiar şi n cele mai stabile perioade, există o cotă de inflaţie avnd cauze obiective, alta dect dezechilibrarea productivităţii muncii. Scăderea puterii de cumpărare a populaţiei este, n acest caz, compensată de o creştere a venitului. Din păcate aceste creşteri, orict de sociale ar fi, au efect cumulativ mărind artificial preţul produselor, an de an.

Relaţia Preţ-Valoare

Numim valoare (Marx) forţa de muncă totală inclusă ntr-un produs. Deci un produs realizat din nimic ntr-o oră are valoarea de 1 oră (exemplu culegerea de scoici, nu şi pescuitul, care necesită un utilaj, undiţa). Dacă la producerea obiectului se folosesc alte produse, acestea au fiecare o valoare intrinsecă care se cumulează şi la care se adaugă forţa de muncă necesară asamblării. De exemplu un ou are ca valoare timpul inclus in porumbul mncat de găină nsumat cu timpul consumat de agricultor cu hrănirea ei. Dacă găina locuieşte ntr-un coteţ valoare oului creşte cu valoarea acestuia.

Valoarea se exprimă teoretic n ore dar, dacă preţul forţei de muncă a diferiţilor timpi incluşi n valoare diferă (calificare, conştiinciozitate, etc.), se admite exprimarea valorii n moneda naţională.

Preţul de producţie, ca şi cel de desfacere poate fi ntr-un raport arbitrar cu valoare intrinsecă a produsului. Dacă valoarea a două produse este identică nu este necesar ca şi preţul lor de desfacere să fie identică. De exemplu acelaşi tip de Mercedes se desface cu un preţ mai mic n Olanda ca n Germania.

Deşi valoarea este foarte greu de exprimat n formule, intuiţia omului primitiv al epocii de piatră a evaluat-o şi o folosea la schimbarea “pe piaţă” cu alte produse necesare. Este adevărat că, la acest schimb, participa şi noţiunea de valoare de folosinţă, care şi astăzi mai influenţează, determină chiar, preţul de desfacere.

Spun specialiştii, valoarea se formează pe piaţă. După mine este incorect, nu valoarea, care este o constantă cu caracter social, ci preţul se formează pe piaţă potrivit cererii şi ofertei. Pe la ora nchiderii pieţei cumperi lădiţa de struguri cu preţul unui kg, ceea ce este departe de a sade de cteva or valoarea strugurilor.

Cert este că ntre valoare, preţ de cost şi preţ de desfacere nu există vreo relaţie de proporţionalitate. Ele pot diferi att ca efect al cererii şi ofertei (preţul de desfacere) ct şi din raţiuni politice sau interese de trust (preţul de producţie). Există nsă o proporţionalitate directă ntre preţul forţei de muncă şi preţul de desfacere, ceea ce se explică şi prin proprietatea preţului de a fi exprimat n diferite valute prin simplă multiplicare.

Relaţia Venit-Şomaj

Şomajul, plaga de astăzi a economiilor evoluate, nu este nici pe departe cauzat de venituri prea ridicate sau timp de lucru prea scurt cum susţin unii politicieni. El este o consecinţă directă a acumulărilor ce măresc sistematic preţurile de cost.

Cu timpul, ca urmare a micilor cote de inflaţie obiectivă, se măreşte n compensaţie preţul forţei de muncă ducnd la cheltuieli de producţie mai mari, in dauna beneficiului, adică fără mărirea preţului de desfacere. Este normal ca, la un moment dat, beneficiile să se reducă sub nivelul cerut de o sistematică dezvoltare, chiar sub nivelul cheltuielilor de producţie. Urmează falimentul sau o reducere masiva a producţiei, ambele ducnd la creşterea şomajului.

Oricum ar justifica politicienii spre a se menţine la putere, inflaţia obiectivă anuală, la nivel de 2..3%  nu poate fi nlăturată, şi nici compensările cerute de sindicate spre a menţine puterea de cumpărare (nivelul de trai).

Un capital, depus cu 3% anual se dublează n 22 ani. La fel evoluează şi preţul unui Mercedes care, n 20 ani se dublează numai ca efect al inflaţiei obiective şi măsurilor de compensare a ei. Nici oul, laptele, papucii sau chiloţii nu sunt scutiţi de această scumpire sistematică.

Ce este de făcut?

Orict ar fi de elegant Mecedes-ul, preţul său de cost are 3 elemente:

1.      Materii prime, auxiliare, energie, scule şi dispozitive. Cu alte cuvinte cheltuieli cu materiale şi transportul lor.

2.      Forţa de muncă, deci salariile plătite muncitorilor, personalului auxiliar si conducerii

3.      Amortizarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar. Adică cota pentru acoperirea cheltuielilor anticipate pentru clădiri şi mijloace de producţie.

 

La acestea se adaugă un beneficiu, destinat n special modernizării unităţii, cercetărilor pentru noi modele şi mărirea a productivităţii mucii, acoperirea cheltuielilor cu acumularea capitalului necesar, dezvoltarea unităţii şi a branşei. Acest adaus se bazează pe efectul de plus valoare (Marx) al forţei de muncă, şi deci nu influenţează valoarea.

Materiile prime consumate, adică tabla, cauciucurile, parbrizul, bobina de inducţie etc., precum şi roboţii, alte maşini unelte sau clădirile de producţie şi administraţie au un preţ compus din aceleaşi elemente. Vom constata n final că totul constă exclusiv n forţă de muncă, revenind la valoarea intrinsecă.

Este deci absolut normal ca preţul mediu al orei de muncă să fie singurul etalon al produselor create.

Forţă de muncă ieftină, produse ieftine.

Calitatea nu are influenţă asupra valorii dect n măsura calificării şi conştiinciozităţii forţei de muncă folosite, deci tot preţul acesteia. De fapt toate produsele trebuie realizate calitativ perfecte spre a fi vandabile. Calitatea nu este deci un atribut al meticulozităţii germane.

Putem produce ieftin, deci competitiv, folosind forţă de muncă ieftină la toate nivelele de producţie (nu numai la Opel!)

Reducerea preţului forţei de muncă nu nseamnă nicidecum reducerea nivelului de trai. Din contră, vom vedea ulterior că nivelul de trai poate fi simţitor mbunătăţit.

Voi lua acum un exemplu: Un brutar, agricultorul care-i furnizează făina şi  forestierul care i-a asigurat lemnul pentru cuptor, sunt plătiţi fiecare cu 10 Euro pe oră. Pinea rezultă la 1 Euro, deci fiecare poate cumpăra 10 pini din salariul orar. Să presupunem că, prin Lege, preţul orei de muncă se reduce la 5 Euro. Pinea rezultantă va fi şi ea mai ieftină, ceva sub 50 cenţi (există proporţionalitate ntre preţul de desfacere şi preţul forţei de muncă). Deci cu un salar orar se pot cumpăra tot 10 pini, dacă nu chiar ceva mai mult.

Afirmaţia şi rezultatul de mai sus sunt bazate pe constatarea, adevărată, că valoare produsului este exclusiv suma forţei de muncă consumată n toate fazele de producere a sa (Marx).

Asupra legalităţii modificării preţului de  piaţă

Că vrem, că nu vrem, există 2 pieţe distincte, chiar n Europa comună:

1.      Piaţa internă (Binnenmarkt), caracterizată prin folosirea monedei naţionale. Este de fapt piaţa locală, n care producătorii se ntlnesc direct cu consumatorii lor, rare ori intermediaţi de comercianţi. Tot aci se includ şi supermarkt-urile care desfac produse de larg consum create de ntreprinderi industriale (“fabrici” de ouă se exemplu). Asupra acestei pieţe pot influenţa marii producători şi chiar guvernanţii pe teritoriul naţional.

2.      Piaţa internaţională, dese ori substituită  de bursă. Piaţa pe care se ntlnesc interese statale sau ale marilor trusturi. Actori sunt producători şi comercianţi, foarte rar consumatori. Moneda de schimb poate fi valută recunoscută ca atare sau moneda naţională a unor state. Piaţa europeană, deşi guvernată de regulamente in comun recunoscute de participanţii naţionali, nu este ncă o piaţă internă, ca aceea a SUA. Practic transferul unui produs n afara fostelor graniţe naţionale este de natura unui export-import cu semnificative variaţii ale preţului.

1

De şi nu mai există instituţii vamale ntre partenerii vechi ai europei comune, fiecare stat naţional reglementează preţurile prin adăugarea unor taxe şi impozite. Asta face ca, n zona limitrofă fostelor graniţe naţionale să nflorească un comerţ local, de tip contrabanda, dar perfect legal. Nemţii cumpără Mercedes-uri din Olanda şi benzină din Austria, cu cca. 10% mi ieftin dacă nu chiar cu mai mult.

Aşa cum a legiferat şi menţine taxe (ecologice de exemplu) mari pe diferite produse, indiferent dacă sunt din ţară sau din afara ei, fără ca partenerii europeni să se sinchisească, guvernul german ar putea şi să şi reducă, de exemplu cu 50%, absolut toate salariile, pensiile ct şi a preţului tuturor produselor, similar introducerii unei noi monede naţionale. Ar fi a doua oară n acest deceniu, căci a mai făcut-o la nlocuirea DM cu Euro. Trebuie doar voinţă politică şi o temeinică pregătire.

Revizuim, fără să schimbăm nimic ? Sau ...

Am arătat mai sus că, menţinnd raportul preţ de desfacere – preţ al orei de muncă, salariile pot fi considerabil scăzute fără a influenţa cu nimic puterea de cumpărare. De ce să strnim atunci sindicatele? Un salar cu 50% mai mic nu prea este o jucărie dacă vrei să rămi la putere!

 

Am văzut că inflaţia de cca. 3 %  anual este obiectivă şi duce la o compensare, cel puţin cu aceeaşi valoare asupra salariilor, in mod sistematic.

Găsesc necesar ca periodic, cel puţin o dată la 20 ani, să fie efectuată o reactualizare a preţurilor influenţate cumulativ de micile inflaţii anuale.

Dacă preţul “pinii cea de toate zilele” scade la 10 cenţi, retribuţia orara s-ar putea reduce la 1Euro, iar un Mercedes ar costa şi el de 10 ori mai puţin pe piaţa internă. Nu şi pe piaţa internaţională unde poate fi vndut cu mari rabaturi şi totuşi n substanţial cştig. S-ar rentoarce anii de aur al epocii DM

Se zice că, după crize de supraproducţie, urmează  un bum economic. Da! Dar numai după ani buni de chin n care preţurile de pe piaţă se echilibrează cu noile valori scăzute ale forţei de muncă. Eu propun a face asta conştient, dintr-o trăsătură de condei, astfel ca n minimul de timp posibil să fie nlăturată o criză ncă incipientă.

Să evaluam rezultate!

Un fenomen greu de nţeles. Să reduci salariile, fără a micşora cu nimic puterea de cumpărare.

Dacă mine ar apare din nou DM pe piaţă, cu valoarea de 2 Euro ce s-ar ntmpla? Toate preţurile, salariile, pensiile ct şi toate tranzacţiile financiare, ar fi operate la jumătate. Se schimbă ceva? Poate mentalităţi, ca la identica schimbare de acum cţiva ani. Din punct de vedere contabil nu se schimbă dect ordinul de mărime al sumei şi numele monedei. Dar daca nu schimbăm numele monedei?

Contabilii ar ntreba: “Cum ştiu că valoarea tranzacţiei este cea noua sau cea veche ce trebuie njumătăţită?” O ntrebare logică, dar nu pentru conştiinciosul slujbaş german. Oricum răspunsul este “Pun semn de carte la pagina la care am rămas nainte de a adormi!”

Presupun acum că sa dat legea şi că, de la 1XIII toate valorile din contabilitate se njumătăţesc. Chiar toate?

Pe 30 XII mi-am ncasat pensia de 1000 Euro, următoarea va fi, peste 30 de zile, de numai 500. Dar  de a doua zi cumpăr pinea de 1 Euro cu numai cu 50 c. Statul, CDU, mi-a făcut cadou o pensie suplimentară! In aceeaşi situaţie sunt toate persoanele fizice sau juridice care deţin sume n numerar. Aceste sume sunt un activ care nu va fi njumătăţit. Dezideratul devine necesar spre a contracara perioada de tranziţie, n special a mentalităţii umane.

Acesta măsură este posibilă pentru un Stat ca Germania, cu cotă de inflaţie multianuală normală şi cu un coeficient de reactualizare raţional (maxim 2). Dacă Romnia ar dori să revitalizeze leul, cu un coeficient de reactualizare de 10000, nu numai că nu şi-ar permite clauza menţinerii numerarului (un pensionar ar primi cadou 9999 pensii), dar necorelarea dintre valoare produsului şi preţul forţei de muncă ar duce de rpă toata mascarada. Şi totuşi Romnia are n plan o asemenea revigurare a monedei naţionale, probabil ca măsură electorală.

Detalii şi măsuri tranzitorii

Cetăţeanul german plătea 2 DM pe o pine n secolul trecut. Acum plăteşte 1 Euro, pentru aceeaşi pine. Dar şi venitul său n Euro este cca. jumătate din cel avut n DM.

Din raţiuni de aliniere a preţului de cost la preţul de desfacere internaţional devine necesar a reduce drastic preţul forţei de muncă. Dacă această reducere se face la nivel de ntreprindere, prin concedieri sau mărire a timpului normat de muncă, rezultatul este ngrădit iar consecinţele asupra economiei naţionale pot fi dezastruoase (şomaj de masă, criză de supraproducţie, etc.). Măsura poate fi completată cu reducerea producţiei acestor ntreprinderi sau transferul ntreprinderii n zone geografice cu preţ al forţei de muncă mai mic. Şi această măsură se evidenţiază drept paleativ. Nu sunt nlăturate cauzele care au produs mărirea peste limitele admise ale preţului de cost.

Care este cauza reală?

Spirala inflaţionistă

De mai mult de 20 de ani industria sa dezvoltat an de an. Dar, tot an de an, au fost compensate n veniturile cetăţenilor, prin intermediul sindicatelor, cotele de inflaţie normale şi obiective, genernd o spirală.

Admiţnd că anual au fost compensate n venituri cu numai 3% , constatăm că salariile sau dublat numai ca efect al inflaţiei anuale.

Dezvoltarea masivă a industriei şi comerţului au mascat măririle de salarii cauzate de spirala inflaţionistă. Putem constata fără echivoc că astăzi preţurile pe piaţă sunt duble faţă de acum 20 ani. Si practic fără nici o justificare. Simplu s-au mărit cu cteva procente preţurile n anul X, iar salariile au fost n consecinţă compensate. Dacă inflaţia anuală ar fi fost nulă, preţurile de acum 20 ani, jumătate din preţurile actuale, ar fi dominat şi astăzi piaţa.

 

Oare nu este mai uşor a forţa preţurile mai aproape de valoarea reală a mărfii (la nivelul presupus acum 20 ani de exemplu, deci jumătate din preţul actual), dect să căutăm paleative, mai mult politice, pentru nscrierea n cursa de competitivitate ?

La un nivel mai redus al preţurilor de pe piaţă este justificată reducerea cu acelaşi procent a veniturilor. Puterea de cumpărare rămne astfel neschimbată, ca şi nivelul de trai.

Sunt sigur că muncitorii de la Opel nu ar fi protestat dacă, n locul sporului de 10% cerut ar fi căpătat asigurări că LIDL (păpică) şi C&A (ţoale) vor reduce preţurile cu 10%. Dar ca aceste unităţi să-şi poată ţine cuvntul este necesar ca furnizorii lor să reducă preţurile, şi furnizorii acestora, adică toată economia naţională. Acest lucru se poate face numai prin Lege. Si dacă tot se promulgă o lege, de ce numai 10 % cnd ar fi necesar 50% ca să readucem nivelul pieţei la situaţia dinaintea nceperii spiralei de inflaţie. 

Influenţe internaţionale

Competenţa organului legiuitor naţional se limitează teritorial la vechile graniţe. Deci nu pot obliga Olanda să scumpească Mercedes-ul importat, pentru ca germanii să cumpere produsul cu taxă ecologică cu tot.

Reducerea globală a preţurilor, chiar numai pe teritoriu naţional, anulează practic toate contrabandele legale, şi verzii pot conta pe veniturile din taxele lor. Este adevărat, mai mici, dar cu aceeaşi eficienţă căci şi cheltuielile angajate se reduc. Dar mă ndoiesc că aceste taxe sunt folosite acolo unde ar trebui!

Cel puţin cţiva ani, pnă ce spirala inflaţionistă va fi din nou simţită, preţurile internaţionale acoperă din plin preţul de cost. Exportul se va face, nu numai cu mari beneficii, ci şi mai uşor căci ntreprinderile pot acorda, fără restricţii, substanţiale rabaturi. Se pune nsă stringent problema importurilor, n special din zona Euro.

Acolo unde importul nu poate fi eliminat, va creşte preţul de piaţă al respectivului produs, crend, n epoca de tranziţie de cca. 2 ani un coeficient sporit de inflaţie, care va trebui compensat. Se poate deci conta pe un spor al salariilor de cca. 10% n primul an după aplicare, şi 6..7% n următorul. Acestea pot fi prezentate şi ca măsuri de sporire a bunăstării, deşi nu sunt dect compensaţii pentru menţinerea nivelului de trai. 

Ct timp exportul rămne excedentar, veniturile suplimentare din diferenţa faţă de preţul de cost pot compensa pierderile prin importuri, nu numai la nivel de ntreprindere.

Cheltuielile exagerate cu importuri pot fi un motor de dezvoltare. Fondurile necesare vor fi asigurate de export.

Influenţe asupra bugetelor.

Deşi impozitele şi taxele ncasate se reduc (teoretic la jumătate, practic cu mai puţin căci multe activităţi vor pierde farmecul de a fi executate la negru), eficienţa lor rămne. Lucrările planificate, n măsura n care nu angajează importuri, vor costa jumătate. Un mare număr de cheltuieli, ntre care cele cu şomajul, se vor reduce simţitor, căci economia va intra ntr-un nfloritor bum.

Pot fi mai uşor făcute reduceri de taxe şi impozite (poate eliminarea taxelor ecologice?)

Dacă tot mai persistă depăşiri bugetare, acestea vor fi oricum micşorate datorată preţurilor mici de piaţă. Deci un 3% depăşire devine numai 1.5% in noile condiţii cnd o autostradă, un spital sau o şcoală va costa jumătate din cheltuiala prevăzută.

Partea neplăcută

Am recomandat mai sus ca americani să-şi facă concediul acasă. E destul de mare America.

Parafraznd “Germania este destul de frumoasă ca nemţii să-şi facă concediul acasă (acasă reprezentnd ntreaga Germanie, nu numai cuibul domestic!).

Precizarea este necesară deoarece, deşi raportul venit-preţ sa păstrat, deci din salarul micşorat poţi realiza (n ţară) tot ce realizai nainte de micşorare, salariul n echivalent valută este totuşi mic, practic pe jumătate.

Deci un concediu n afara graniţelor, sau ajutorul acordat rudelor de “jos” adică din ţara de baştină , se scumpesc binişor. De exemplu dacă un turc trimetea acasă (n Turcia) jumătate din salariu, n noile condiţii ar muri de foame dacă ar păstra nivelul ajutorului, căci ar trebui să trimită salariul integral. Poate scăpăm de intruşii veniţi să se mbogăţească cu această măsură, mai uşor dect cu paleativele Legi ale lui Schili.

Reducerea la jumătate pare deci cam mult. Să lăsăm turcului şi un ceva din care să trăiască, fără a reduce ajutorul acordat familiei.

Nici Mercedes nu necesită reducerea la jumătate a preţului de cost ca să devină competitiv. Este deci rolul specialiştilor a stabili un coeficient de reducere globală a preţurilor astfel nct economia să fie debarasată de balasturile care o nfrnează, fără a lovi prea tare n interesele populaţiei. Dar nu cu izul de orgoliu care sa făcut simţit la determinarea raportului DM-Euro, căci marile probleme ale economiei germane au nceput practic cu introducerea noii valute.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica