referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Model de echilibru general

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Comportamentul guvernului este considerat a fi exogen având în vedere cheltuielile publice şi investiţiile, taxele, subvenţiile şi politicile sociale.
Producătorii sunt identificaţi ca sectoare ale tabelului intrări-ieşiri. Ei încearcă sa-şi maximizeze profitul pe termen scurt, dar sunt constrânşi de stocul fizic de capital şi tehnologia disponibilă. Producătorii pot sa-şi modifice stocul de capital fizic de-a lungul timpului prin intermediul investiţiilor. De asemenea, ei cer bunuri, servicii, forţă de muncă şi capital...

Varianta Printabila 


1

Model de echilibru general

 

 

  n termenii aplicabilităţii, dezvoltările cele mai recente pun mare accent pe promovarea politicilor economice. Acestea include modele regionale ca şi modele cu mai multe ţări n vederea cercetării comerţului ce nu ar putea fi studiate prin intermediul modelelor cu o singură ţară, care practic tratează restul lumii ca şi cum ar fi o gospodărie cu venit exogen şi  preţuri fixe – ca de ex. , preţurile de piaţă mondială.

    n această lucrare ne vom concentra atenţia asupra aşa – numitului model de echiliobru general . n actuală situaţie de tranziţie a fostelor ţări cu economie planificată este deosebit de greu să se folosească  estimări statistice bazate pe serie de timp sau  modele statistico-econometrice de prognoză n vederea proiectării evoluţiei viitoare a principalelor variabile economice. Astfel, dacă limităm analiza noastră ntre modelele deschise naţionale şi modelele multisectoriale, modelele de echilibru general par a oferi o mai mare oportunitate n analiza politicilor economice.

   ncepnd cu prima lucrare privind modelul de echilibru general realizată de Johansen (1960) şi lucrarea mai recentă a lui Scarf (1973) ce reprezintă prima metodă constructivă pentru calculul punctului fix al unei funcţii continue, economişti din numeroase ţări şi-au concentrat atenţia asupra dezvoltării practice a modelelor de echilibru general n vederea utilizării lor ntr-o mare varietate de aplicaţii.

  Un model de echilibru general necesită o definire completă att a ofertei ct a cererii tuturor pieţelor, incluznd toate mărimile nominale n fluxurile circulare. Asrfel de modele sunt deci structurale capturnd n mod explicit mecanismele pieţei.

   Modelul de echilibrru general necesită ajustarea preţurilor pe toate pieţele. Aplicaţia empirică a modelelor de echilibru general nu presupune ntotdeauna regimul competiţiei perfecte  necesar ajustării preţurilor pe diferitele pieţe. De ex. , unii autori incorporează n munca lor ipotezele neo-clasice n vederea reprezentării rigidităţilor pieţei şi imperfecţiunile ce pot apare pentru capturarea pe termen scurt  a mecanismelor macroeconomice.

   Pot fi distinse două tipuri de regimuri de piaţă ce sunt adesea folosite n modelele empirice, şi anume: pieţe competitive, caz n care:

  D = f (p) – cererea;  

  S = g (p) – oferta;

 D = S – condiţia de echilibru.

  şi preţuri competitive monopoliste, caz n care:

D = f (p) – cererea;

S = g (p) – capacitatea cererii;

S = D – ecuaţia ce determină oferta efectivă.

U = S / S - rata utilizării capacităţilor;

P = h (S,U) – preţurile depind de costuri şi presiunile de termen scurt.

   Modelul ce va fi descris n continuare ia n considerare doar cazul pieţelor perfect  competitive. n cadrul acestuia se determină similtan echilibrul att pe piaţa bunurilor ct şi a factorilori primari (forţa de muncă şi capital). Preţul de echilibru al acestor două pieţe este calculat n mod explicit astfel nct cu ajutorul acestui model să se poată realiza analiza unor politici de taxare ct şi circumstanţe alternative de stabilire a preţurilor.

   Funcţiile cererii  şi ofertei ce acţionează de-a lungul pieţelor reprezintă comportamente  la nivel microeconomic şi agenţilor economici (guvern, producători, consumatori şi sectorul extern sunt luaţi n considerare).

 Comportamentul guvernului este considerat a fi exogen avnd n vedere cheltuielile publice şi investiţiile, taxele, subvenţiile şi politicile sociale.

  Producătorii sunt identificaţi ca sectoare ale tabelului intrări-ieşiri. Ei ncearcă sa-şi  maximizeze profitul pe termen scurt, dar sunt constrnşi de stocul fizic de capital şi tehnologia disponibilă. Producătorii pot sa-şi modifice stocul de capital fizic de-a lungul timpului prin intermediul investiţiilor. De asemenea, ei cer bunuri, servicii, forţă de muncă şi capital.

  Consumatorii sunt identificaţi ca gospodării ce şi maximizează utilitatea inter-temporală, avnd n vedere restricţia inter-temporală de buget. n aceste condiţii, gospodăriile şi definesc nivelul lor de consum şi economii. Deci, consumatorii definesc, de asemenea, oferta lor de forţă de muncă.

  Comportamentul economic al sectorului extern depinde de condiţiile economice ale altor ţări. n punctul de echilibru, oferta egalează cererea pe toate pieţele, iar preţurile sunt calculate astfel nct toţi agenţii sa-şi maximizeze comportamentul. Aceasta nseamnă că toţi producătorii realizează condiţia zero-profit şi toţi consumatorii şi utilizează total bugetul. Acest punct corespunde, de asemenea, unei distribuţii a venitului şi a plăţilor ntre agenţii economici.

   Depinznd de deciziile lor privind consumul şi economiile, balanţa lor economică finală poate nregistra un deficit sau un surplus. Deoarece modelul  aste construit luad n considerare legea lui Walras aceasta nseamnă ca suma algebrică a surplusului sau a deficitului agenţilor economici este egală cu zero n punctul de echilibru. Pentru orice alt punct diferit de aceasta legea lui Walras nu este n mod necesar satisfăcută.

  Mutndu-ne de-a lungul punctului de echilibru, modelul va activa procesele de ajustare pentru toti agenţiieconomici n vederea atingerii unui echilibru care satisface legea lui Walras.

   Tipul procesului de ajustare este adesea denumit “nchidere macro”. ntr-un model tradiţional de echilibru, cei ce construiesc astfel de modele trebuie să aleagă o anumită regulă de nchidere deoarece modelul era exact un grad de libertate de vreme ce echilibrul depinde doar de preţurile relative.

  Partea reală a modelului satisface prin construcţie legea lui Walras. Acesta poate fi exprimată n termeni ai identităţii venitului naţional,  ce poate fi scrisă n felul următor: valoarea consumului privat+valoarea investiţiilor private+valoarea  cheltuielilor guvernamentale+(valoarea exporturilor – importurilor) = (valoarea consumului privat +valoarea economiilor) + valoarea taxelor nete primite.

Această identitate poate fi rearanjată ca o sumă a trei identităţi: balanţa de plăţi; balanţa bugetului public şi cea a investiţiilor/ economiilor.

 

  Funţia producţiei interne  este definită pe sectoare urmnd descompunerea sectorială a tabelei intrări-ieşiri.

  O firmă reprezentativă acţionează n fiecare sector şi numai una. Firmele decid proprie ofertă de bunuri sau servicii n condiţiile n care preţurile de vnzare şi preţurile de producţie de input-uri  sunt date. Firmele selectează o tehnologie de producţie şi oferă  produsele lor astfel nct să-şi maximizeze profitul din anul curent, avnd n vedere că firmele nu pot modifica stocul productiv de capital din cadrul acestei perioade. Firmele sunt n măsură să schimbe stocul de capital n anul următor prin investiţiile realizate n anul curent.

  Comportamentul optim poate fi reprezentat fie n formă primală fie n formă duală.

  Cu alte cuvinte, se poate spune că oferta internă a sectorului  i de bun i este o funcţie CES a : consumului intermediar a bunului j din sectorul i; costului capitalului (fixat n perioada curentă) şi forţei de muncă.

  Această ecuaţie determină practic oferta optimă de bunuri.

  Cererea derivată pentru factorii de producţie se obţine folosind următoarea ecuaţie:

 


Schema 1 : Oferta internă de bunuri şi servicii

                               j

(1)   XD = CES ( CIi , Ki  , Li )

   n care:

XD – este oferta internă a sectorului i pentru bunul i;

CI – consumul intermediar al bunului j n sectorul i;

K – reprezintă  costul capitalului ;

L – reprezintă forţa de muncă.

 

 


  Schema producţiei utilizată n cadrul acestui model presupune o separabilitate netedă omplicnd capital, forţa de muncă, energie şi materiale. n cazul primului nivel, producţia este npărţită n două agregate, unul fiind stocul iar celălalt forţa de muncă, materiale şi combustibili.

 


Schema 2 : Producţia internă

 

                                         Producţie (output)

 

 

            Capital                                    Forţă de muncă, materiale, combustibili

                                                                                                                                

  Deciziile de investiţii ale firmelor. Comparnd stocul de capital din perioada curentă cu stocul dorit de capital din următoarea perioadă, firmele pot lua decizii referitoare la investiţii (separat pentru fiecare sector). Stocul dorit de capital din următoarea periaoadă este derivat din condiţia maximizării profitului n vederea atingerii unui nivel optim al ratei de nlocuire a capitalului pe termen lung. Investiţiile la nivel sectorial sunt obţinute deci, cu ajutorul ajustării parţiale stocului  curent la cel dorit.

  Investiţiile sunt utilizate att pentru a extinde capacitatea productivă din următoarea perioadă ct şi pentru nlocuirea stocului de capital, ce este determinat prin folosirea unei rate de nlocuire fixe.

 

  Consumul final al gospodăriilor.  Comportamentul gospodăriilor se bazează pe un model inter-temporal. Modelul trebuie să determine deciziile gospodăriilor referitoare la oferta de forţă de muncă şi alocarea veniturilor ntre consum, investiţii şi economii.

  Oferta de forţă de muncă depinde de alocarea resurselor (fixe) de timp ale gospodăriilor ntre muncă şi  odihnă.

  n primul rnd, gospodăriile decid n fiecare an , prin maximizarea unei funcţii inter-temporale a utilităţii, lund n considerare ntregul lor orizont de viaţă , asupra alocării resurselor lor aşteptate ntre consumul prezent şi viitor de bunuri şi servicii.

  Rezolvnd acestă problemă de maximizare şi lund n considerare presupunerile generale privind aşteptările, condiţiile de stabilizare, funcţiile cererii sunt derivate astfel nct veniturile aşteptate ale gospodăriilor să fie alocate ntre cheltuielile  consumului de bunuri, odihnă şi consumul viitor.

  Indirect, cererea pentru odihnă calculată determină  economiile gospodăriilor. Dndu-se totalul cheltuielilor pentru investiţii şi consumul de bunuri al gospodăriilor, modelul calculează cererea derivată pentru bunuri şi servicii.

  Oferta de forţă de muncă a gospodăriilor depinde de alegerea lor privind odihna. Acesta se  modifică de-a lungul timpului funcţiei de creşterea demografică, catre este considerată ca fiind exogenă n model.

 

  Comportamentul guvernului  este considerat exogen n model. Cererea guvernului pentru bunuri de capital, bunuri de consum şi servicii formează investiţiile publice. Cererea de bunuri se determină folosind coeficienţii tehnici constanţi.

  Modelul ia n considerare 9 categorii de venituri publice: taxele indirecte; taxele directe; taxe pe valoarea  adăugată; subvenţiile de producţie; contribuţiile sociale; tarifele vamale; transferurile straine şi profiturile sau pierderile  firmelor proprietate de stat.  Aceste venituri sunt determinate utiliznd rate exogene, ca de ex. : rata taxelor indirecte, rata taxei pe valoarea adăugată.

  Transferurile publice  către acgenţii economici sunt, de asemenea, reprezentate avnd n vedere definiţiile matricei contabilităţii sociale.

 

  Cererea internă totală este constituită din cererea consumatorilor, producătorilor şi a sectorului public. Această cerere totală este alocată ntre produsele interne şi produsele importate urmănd definiţia de tip Armington. Această definiţie formulează deciziile cumpărătorilor (interni) privind bunurile produse intern şi cele importate. Producătorii doresc să-şi minimizeze costurile  şi decid mixt-ul astfel nct rata marginală  de substituţie să fie egală cu raportul ntre preţul bunurilor produse intern şi cele importate. Costul total al cumpărătorului este denumit ”absorbţie” şi este exprimat n volum. Costul unitar minim al bunului compozit determină preţul său de vnzare.

 

  Cererea de export este formulată pentru a reflecta faptul că o ţară individuală (suficient de mică comparativ cu piaţa mondială) poate cunoaşte  situaţia unei proporţii descrescătoare de piaţă pentru importurile sale  dacă preţurile interne cresc.

 

  Oferta de export.  Ofertanţii de bunuri produse intern pot alege  ntre două pieţe, şi anume: cea internă şi cea externă. Astfel, n vederea maximizării profitului, ei aplică  diferite tarife  avnd n vedere natura acestor două pieţe. n realizarea acestui lucru, ei iau n considerare faptul că dacă aplică tarife ridicate bunurilor exportate ar putea să piardă parţial proporţia lor pe  pieţa mondială.

  Se introduce o funcţie a ofertei de export n vederea reflectării deciziiei producătorilor privind mixtul optim al bunurilor oferite pe piaţa internă şi a celor oferite pe piaţa externă. Comportamentul producătorulor, cu această specificaţie,este modelat folosind o funcţie de tipul CET. n aceste condiţii producătorii doresc să-şi maximizeze profitul total ţinnd cont de restricţia de tip CET.

  Funcţia CET determină cererea pentru bunurile interne folosite att pentru satisfacerea  cererii interne pentru bunuri interne ct şi a cererii pentru exporturi. Preţurile optime pentru pieţele şi cele pentru exporturi sunt derivate cu ajutorul condiţiei  de ordinul 1 a maximizării profitului.

  Preţurile  astfel stabilite influenţează echilibrul ntregii economii. Astfel, preţurile stabilite pe piaţa internă influenţează cererea internă precum şi  deciziile de alocare pentru bunurile produse interne şi cele importate. Preţurile stabilite pentru exporturi intră n concurenţă cu preţurile stabilite de ceilalţi parteneri comerciali,  influinţnd n acest fel modul de distribuire a comerţului mondial, şi deci cererea pentru bunurile produse intern. Importurile şi exporturile sunt legate prin intermediul balanţei  comerciale.   

 

 

 

 Eficienţa comerţului exterior pe termen ecurt .Pe termen scurt, avantajele comerţului exterior se concretizează n funcţia sa de stabilizator al desfăşurării conjuncturii economice, de echilibrare a cererii agregate cu oferta agregată de bunuri economice. n acest sens, importurile se constituie ca o componentă a ofertei globale de bunuri, iar exporturile ca parte a cererii globale. De aceea, stabilizarea preţurilor se poate obţine, n perioadele de expansiune şi de inflaţie puternică, n situaţia n care oferta globală internă este relativ rigidă, prin accelerarea importurilor. Invers, n perioadele de recesiune economică şi de şomaj de amploare şi n creştere, caracterizate prin insuficienţa cererii agregate interioare, ofertanţii interni caută debuşee n afara graniţelor ţării, deschiznd astfel calea formării libere a preţurilor.

      Prin luarea n consideraţie a comerţului exterior, condiţie de echilibru a unei economii naţionale, considerată o macroeconomie deschisă, (I=D), se modifică prin ceea ce se exportă, respectiv prin import. Dacă se notează importurile de bunuri economice cu H şi exporturile cu E, atunci relaţia generală de echilibru pe piaţa naţională a bunurilor economice ia forma:

    

                                                   Y + H = D + E

 

  Desfăşurnd att oferta globală, ct şi cerea globală, se obţine egalitatea:

 

C + S + H = C + I + E

 

  Eliminndu-l pe C din ambele părţi ale ecuaţiei, se ajunge la egalitatea:

 

S + H = I + E,

 

respectiv la egalitatea a două inegalităţi:

 

S – I = E – H

 

  n fond, această ultimă relaţie exprimă condiţia de echilibru a pieţii naţionale de bunuri economice n situaţia reală şi generalizată a macro economiei deschise.

     Acelaşi rol echilibrant, de corectare a raporturilor dintre cererea şi oferta agregată, l au relaţiile externe şi n cazul factorilor de producţie (capital, muncă, informaţii).

      

  Efectele economice directe ale operaţiunilor de export-import. Efectele economice directe ale comerţului exterior – deci , pe termen scurt şi la nivel micro – se măsoară prin indicatori  specifici. Se calculează şi se urmăreşte, n primul rnd, rentabilitatea (eficienţa) exportului, a fiecărei  partide de marfă exportată şi rentabilitatea (eficienţa) importului, a oricărei partide de import.

   Efectul economic imediat al  exportului se măsoară prin cursul de revenire brut la export. Acest indicator se calculează ca raport ntre cheltuiala internă n monedă  naţională pentru aducerea (oferirea) unei mărfi la graniţa clientului extern şi cantitatea de valută obţinută – ncasată din vnzarea acelei mărfi.

    Altfel spus, indicatorul arată cte unităţi monetare naţionale s-au cheltuit pentru obţinerea unei unităţi de valută prin exportul unei mărfi.

  Cursul de revenire brut la export se exprimă prin formula :

  

                                                   Pi  + Cc

                                  Cre =   ---------------- ,  n care

                                                      Per

 

Pi  = preţul produsului pe piaţa internă (n moneda naţională);

Cc = cheltuielile făcute de exportator cu aducerea mărfii pnă la frontieră;

Per = preţul n valută al ecestei mărfi (ncasat de exportator).

 

  Cu ct acest raport este mai mic  , cu att eficienţa exportului acelei  mărfi este mai mare; invers, dacă raportul este mare, eficienţa exportului este mică. Acest indicator este, deci, un indicator de minim, iar  procesul de sporire a eficienţei exporturilor este de minimizare.

  Cursul de revenire la export este un criteriu de elaborare şi promovare a unei politici structurale a exporturilor. Se va căurta să se mărească exporturilor din  cele mărfuri care asigură cursuri de revenire mici la export şi să se reducă,  să se ntrerupă chiar, exporturile avnd cursuri de revenire mari. Acesta este sensul ameliorării structurale a exporturilor.

  Dar, eficienţa economică a exporturilor nu depinde doar de politica comercială externă. Ea este determinată, mai ales de anumite mprejurări esenţiale, factori  obiectivi multipli, care, n ultima instanţă, se regăsesc n : nivelul cheltuielilor interne care se fac pentru producerea şi oferirea mărfii la export; preţul de vnzare-cumpărare al mărfii respective pe pieţele internaţionale. Minimizarea costurilor şi maximizarea profiturilor rezultă, n acest caz,  nu numai de eforturile exportatorului n gestiunea eficientă a resurselor sale, dar şi din capacitatea sa de a concura pe piaţa externă.

 Cursul de revenire la import se calculează ca un raport ntre cantitatea de monedă naţională ce se obţine prin vnzarea pe piaţa internă a mărfii importate plătite n valută. Acest indicator arată deci cte unităţi de monedă naţională se ncasează de importator pentru o unitate de valută cheltuită pentru a importa o marfă sau o partidă de mărfuri ce urmează a fi vndute pe piaţa internă.

   Formula de calculare a cursului de revenire brut la import este:

 

                                          Pi  - Ti

                            Cri  =  --------------  , unde :

                                            Piv

 

Pi = preţul produsului pe piaţa internă n monedă naţională;

Ti = taxele de import percepute pentru marfa respectivă, n monedă naţională;

Piv = preţul de import, n valută, plătit pentru marfa respectivă plătit la frontiera importatorului.

  

  Cu ct cursul de revenire realizat, deci cu ct ncăsările n  lei din vnzarea mărfii importate ce revin la o unitate valutară este mai mare, cu att importul este mai avantajos. n acest caz, este vorba de un indicator de maxim, procesul de eficienţă fiind unul de maximizare. Cursul ridicat de revenire la import semnifică realizarea de economii n ţara importatoare.

   Indicatorii de mai sus exprimă doar aspectele parţiale (şi din perspectiva agenţilor individuali) ale eficienţei comerţului exterior.

  n general, cu ct ntr-o ţară se pot importa mai multe bunuri economice pe seama exporturilor făcute de cei n drept, cu att eficienţa comerţului exterior este mai mare.

  Numai că eficienţa de ansamblu a relaţiilor economice externe se află n relaţie directă cu eficienţa generală a activităţilor economice din ţara respectivă.

  Pentru   ca  fluxurile  economice  externe  să- şi  ndeplinească  funcţiile  normale  este  necesar  ca  ele    conducă   att economisirea resurselor primare, ct şi a celor derivate, ambele categorii de resurse fiind privite pe plan mondial şi n fiecare ţară. De aceea, operaţiile de comerţ exterior  sunt eficiente atunci cnd dintr-o economie naţională se exportă bunuri pentru producerea cărora  dispune de condiţii mai puţin favorabile. Dacă preţul mediu naţional al bunurilor exportate (efort), este mai mic dect preţul plătit pentru mărfurile importate (efect), atunci se realizează o eficienţă a fluxurilor economice externe (efectul mai mare dect efortul).

  Exporturile şi importurile nu se efectuiază nsă concomitent n timp şi nici pe aceleaşi linii, cu unii şi aceeaşi parteneri. De aceea, măsurarea eficienţei lor presupune comparaţii ntre preţul naţional cu cel internaţional al fiecărei operaţiuni de comerţ exterior. Operaţiile cu att mai eficiente cu ct raportul dintre preţurile interne şi cele externe este mai avantajos: subunitar la export (minim) şi supraunitar (maxim) la import.

  n cazul n care operaţiile se derulează ntre agenţii economici din ţări avnd monedele convertibile şi comparaţiile se pot face direct fără dificultăţi, pieţele valutare fiind acelea care aduc cursurile de schimb la acelaş numitor. Aceste ţări care nu au monedele convertibile recurg la indicatorii indirecţi de măsurare a rentabilităţii operaţiilor de export şi de import (aportul valutar, beneficiul n valută, gradul de valorificare a materiilor prime folosite la producerea bunurilor de export etc.).

 

1

  Comerţul Internaţional.  Modelul  poate fi utilizat şi pentru a rula mpreună două sau mai multe ţări. n continuare vom prezenta pe scurt, ecuaţiile necesare modelării exporturilor şi importurilor lund n considerare două ţări şi restul lumii.

   Deoarece modelul nu poate acoperi ntreaga planetă, comportamentul  restului lumii este considerat ca fiind exogen. Importurile cerute de restul lumii depind de preţul exporturilor stabilite de celelalte ţări, n timp ce exporturile restului lumii către celelalte ţări sunt stabilite n funcţie de un preţ exogen.

   Importurile cerute de restul lumii sunt satisfăcute de celelalte două ţări luate n considerare.  Cele două ţări consideră profitabilitatea de a exporta către restul lumii, către alţi parteneri comerciali sau să ofere bunul pe piaţa internă. Avănd n vedere această profitabilitate cele două ţări stabilesc preţurile exporturilor.

  Cele două ţări consideră alocarea optimă a importurilor lor totale după ţara de origine avnd n vedere preţurile relative de import. Fiecare ţară cumpără importuri la un preţ stabilit  de ţara ofertantă urmnd propriul comportament al ofertei de export. Ţara ofertantă poate să cştige sau să piardă  funcţiile de preţurile stabilite.

  Preţurile de import sunt comparate cu preţurile interne n vederea alocării ntre producţia internă şi importuri (urmnd specificarea de tip Armington).

  Cererea de export adresată ţării a de către ţara b este egală cu importurile ţării b din ţara   a . Această condiţie fiind impusă pentru fiecare ramură de producţie exprimată ntr-o monedă comună, de obicei se consideră ECU.

  Preţul la care produsele ţării a sunt exportate către ţara b este preţul de export stabilit de producătorii ţării a , derivat din comportamentul lor optim de producţie. Acest preţ fiind egal cu preţul de import la care ţara b importă produse din ţara a .

  Este posibil s se verifice analitic, lund n considerare condiţiile menţionate mai sus, că matricea balanţei comerciale exprimată valoric şi legea lui Walras se verifică n toate cazurile. Un flux comercial de la o ţară către alta este egal cu fluxul invers, fapt datorat specificaţiei modelului. Modelul asigură această simetrie n volum, valoare şi deflatori.

 

Schimburile economice externe – factor calitativ al creşterii economice. Relaţiile  economice  externe  nu  mai  sunt  considerate   o  activitate  marginală.  Ele  nu  mai  reprezintă  o  simplă  prghie  de  ajustare   a  nivelului  factorilor  de  producţie  şi  a  consumului  populaţiei (oferta  globală  şi  cererea  globală).  Ele  nu  mai  pot fi  judecate  nici  doar  prin  prisma  rentabilităţii  operaţiilor de  export  şi de import.

 Dimpotrivă,comerţul  exterior,schimburile  externe  au  devenit  şi  sunt  din  ce  n  ce  mai  mult  un  factor  calitativ  al  creşterii  econiomice, al  dezvoltării  şi  progresului  ţării. Oasemenea  apreciere  decurge  att din  deschiderile  tot  mai  mari  ale  ţărilor  spre  exterior,ct  şi  din  nevoia  tot  mai  acută  de  a  considera  aceste  relaţii  pe  orizonturi  medii  şi  lungi  de  timp.n  timp, au  predominat  mai  multe  teorii  şi  principii  privind  acest  rol  al  comerţului  exterior: principiul  avantajului  absolut;principiul  avantajului  comparativ  relativ;principiul  nzestrării  naţiunilor  cu  factori; principiul  productivităţii  naţionale;principiul  specializării  internaţionale  intraramuri;principiul  avantajelor  competitive  etc.                                                

   Ideea  de  bază  n  analiza  rolului  comerţului  exterior  pe  termen  mediu  şi  lung  este  următoarea:pe  baza  diviziunii  activităţilor  şi a  specializării  internaţionale  a  ţărilor ,  schimburile  economice  externe  trebuie    aibă  ca  efect  nu  doar  ridicarea  eficienţei  n  una  sau  alta  dintre  ţări, ci  n  toate  ţările  participante. Ori, ntr-o  economie  mondializată, toate  economiile  sunt  deschise, deci  se  pune  problema  ridicării  randamentelor  pe  plan  mondial. 

   

Principiul   avantajelor  relative  absolute.  Prima ncercare  de  analiză teoretică  a rolului  comerţului  internaţională a unei ţări are  ca efect producerea unor bunuri cu costuri mai mici. Exportul acestor bunuri poate să asigure aducerea n ţară a altor bunuri, care, dacă ar fi produse de agenţii autohtone ar avea costuri mai mari. “Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine – recomanda Smith – dect le-am putea noi produce , e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte a produsului activităţii noastre, utilizată ntr-un mod n care putem trage un oarecare folos”.

  Din cele arătate rezultă  că ţările fac schimburi de bunuri datorită diferenţei absolute ntre costurile lor de producţie şi pe baza unor preferinţe ale pieţei externe.

 

    Avantajul comparativ relativ.    Spre deosebire de Adam Smith, David Ricoardo a pus accentul pe mărimile relative n analiza eficienţei şi rolul comerţului exterior. El a formulat şi fundamentat legea avantajelor comparative relative. Potrivit acestei legi, fiecare ţară se va specializa n producerea şi exportul acelor bunuri pe care le fabrică cu costuri relativ mai scăzute, cu sacrificarea unor şanse mai puţine şi a căror eficienţă este relativ mai mare, comparativ cu alte ţări. Invers, fiecare ţară va căuta să importe acele bunuri pe care la produce la costuri mai mari şi a căror eficienţă este relativ mică n comparaţie cu a altor ţări.

 

  Influenţa politicii comerciale externe. Pe baza modelului balanţei de plăţi şi a cursului de schimb real (a instrumentarului folosit pentru analiza acestora) se va trece la evidenţierea efectelor politicii comerciale asupra proceselor macroeconomice.

  n sens larg, politica comercială externă este acea politică prin care se urmăreşte obţinerea unor efecte directe asupra cantităţii şi bunuri importate, respectiv exportate. Cel mai des se ntlneşte politica orientată spre apărarea propriei industrii pe diferite căi (tarife vamale, contingentări).

  Se va lua ca ex.. o politică  comercială protecţionistă, constnd n ntrzierea importului de automobile (n SUA). Indiferent de nivelul cursului de schimb  real, volumul importului se reduce, deci va creşte exportul net (export-import). n final, curba exportului net se va deplasa n sus, aşa cum se poate vedea n fig. 1. n  noul punct al egalităţii cursul de schimb real devine mai mare, iar mărimea exportului net rămne neschimbată.

                                         Fig.1  Politica protecţionistă şi cursul real de schimb Nx1 = Nx2

  Politica comercială protecţionistă, precum de interzicere a importului de automobile, ridică cererea de export net şi, prin urmare, duce la ridicarea cursului de schimb real.

  Analiza de mai sus arată că politica comercială protecţionistă nu influenţează asupra soldului  contului  balanţei de plăţi.

  Această concluzie este cu att mai importantă cu ct , adesea, acestă este ignorată n dezbaterile publice.

  S-ar părea că oprirea importului  duce la reducerea soldului negativ al exportului net. Modelul nostru a scos n evidenţă alteă concluzie.  Deoarece politica protecţionistă nu afectează nici economiile şi nici investiţiile, ae nu poate influenţa nici contul mişcării şi capitalului pe cel al contului curent.  

   

  ncă din primii ani ai tranziţiei, ţările din Europa Centrală şi de Est au acordat o deosebită atenţie aspectelor privind comerţul. Importanţa acestui aspect de politică economică a devenit cu att mai mare cu ct problema datoriei externe exista şe devenea mai serioasă n unele ţări, precum şi datoria collaps-ului cadrului internaţional n care se desfăţoară comerţul din cadrul acestei regiuni.

 n acestă parte vom trata următoarele aspecte: 1) collaps-ul internaţional şi şocurile comerciale; 2) liberalizarea comerţului, politica tarifelor şi accesul pe noi pieţe; 3)competitivitate şi performanţe economice; 4) datoria externă şi investiţiile străine directe.

 

  Collaps-ul internaţional şi şocurile comerciale. Ţările n tranziţie au suferit o serie de şocuri ncepnd cu 1990. Acestea au nceput cu neşteptata reunificare a Germaniei n 1990, care practic a eliminat principala piaţă de desfacere pentru Ungaria, Cehoslovacia şi unele ţări vecine, n special cu Germania de Est. ncepnd cu 1991, CAER-ul a fost şi el dizolvat. De atunci comerţul intra-regional nu s-a mai desfăţurat pe baza unor acorduri conduse şi adesea realizate la preţuri favorabile, utilizndu-se aşa numita “rubla-convertibilă” ca unitate de măsură şi s-a trecut la realizarea plăţilor ntr-o monedă convertibilă, considerndu-se totodat şi preţurile de pe piaţa mondială. Această experienţă s-a repetat la sf. anului 1991 odată cu mpărţirea fostei URSS n 15 state noi. Chiar şi n aceste noi condiţii, numeroase state au rămas pentru un timp n zona “rublei”, iar controlul monetar nesatisfăcător, inflaţia ascendentă au eliminat speranţa unei tranziţii bine  organizate către economia de piaţă din această regiune. Mecanismele de plată ntre regiuni erau total indecvate. ncepnd cu 1993, toate republicile şi-au dezvoltat sau au decis să-şi costituie moneda proprie, nsă marea majoritate au ntmpinat greutăţi n finansarea comerţului internaţional de la instituirea noilor monede care adesea au fost denumite “convertibile” dar nu au fost acceptate n reglementările realizate cu partenerii comerciali.

  Collaps-ul CAER-ului şi dezintegrarea URSS-ului au dus la sfrşitul unui sistem implicit de subvenţii ce a operat o perioadă lungă de timp ntre ţări. Acest sistem a implicat n special subvenţii substanţiale pentru energia oferită de fosta URSS Europei Centrale şi de Est,  combinat cu abilitatea URSS-ului de-a achiziţiona produse industriale la preţuri mult mai favorabile dect cele de pe piaţa mondială. Astfel, aparent benefice, aceste subvenţii au determinat investiţii insuficiente n capacităţile de producţie ce n-ar fi putut fi uşor redirecţionate pentru a servi pieţele vestice, şi n majoritatea ţărilor acestea au determinat orientarea producţiei către ramurile mari consumatoare de energie comparativ cu ţările OECD.

  Astfel, collaps-ul CAER-ului a determinat imediat serioase probleme privind ajustarea structurală din aceste ţări. n cayul ţărilor dependente preponderent de importul de energie, au determinat, de asemenea, deteriorarea semnificativă a termenilor comerciali. Declinul comercial din regiune s-a datorat şi mecanismelor de plată necesare refacerii comerţului. Din păcate aceste mecanisme nu au condus la nimic datorită unor motive mixte economice şi politice. n primul rnd există puncte de vedere al unor studii economice ce se bazeată pe tehnice modelelor gravitaţionale, care arată n noua situaţie “echilibru”, proporţia comerţului ţărilor din Europa Centrală şi de Est va fi mai ridicată cu ţările vestice şi alte ţări OECD şi mult mai scăzută cu ţările estice. Similar, cea mai mare parte a comerţului fostei URSS va fi direcţionat n afara zonei comparativ cu situaţia anterioară. Astfel, n ambele situaţii, cadrul dezvoltării unor noi instituţii n vederea promovării comerţului, nu a fost prea convingător. n al doilea rnd toate ţările au fost ntr-un fel dominate de Rusia n realizarea de noi parteneri comerciali şi a unui sistem de plăţi. n al treilea rnd, n special pentru ţările Europei Centrale şi de Est, existau preocupări att de puternice n vederea integrării n Uniunea Europeană., nct măsurile de facilitate a comerţului intra-regional au fost văzute ca diversiuni nedorite. n al  doilea posibil răspuns legat de pierderea  comerţului intra-regional poate fi legat de eforturi de promovare a relaţiilor comerciale cu ţările vestice. Numeroase ţări din regiune au adoptat o politică de dezvoltare a monedei naţionale ca parte a programului lor de stabilizare pentru a avea posibilitatea să concureze pe pieţele vestice, n timp ce altele n-au adoptat astfel de măsuri dorind să menţină inflaţia la un nivel scăzut nsă un rezultat mediat la constituit creşterea preţurilor pe unele pieţi.

 

  Liberalizarea comerţului, politica tarifară şi accesul pe noi pieţe.  O ntrebare evidentă care se poate pune este: cum şi-au orientat aceste ţări politicile comerciale şi strategiile lor de viitor, avnd n vedere şocurile comerciale menţionate mai sus.

  n mod obişnuit primul pas l constituie nlăturarea licenţilor de import/export, a cotelor şi a altor bariere non-tarifare ce operează ntre ţări. Din păcate, cu toate că au existat orientări n această direcţie acest pas nu a fost nsoţit imediat de nlăturarea paralelă a unor astfel bariere ntre ţările partenere, de vreme ce majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Est precum şi fosta URSS a continuat să fie tratate n cadrul GATT ca ţări asociate, subiect al uno reglementări de cele corespunţătoare ţărilor cu economie de piaţă. De asemenea, a continuat să opereze pnă n 1993, controlul exporturilor vestice de tehnică de vrf către regiune. Unele ţări, ca de ex., Federaţia Rusă, a continuat să menţină licenţele de export pentru majoritatea produselor energetice precum şi pentru alte numeroase resurse naturale, taxnd astfel de exporturi.

  Al doilea pas,  l costituie reforma  comprehensivă  a   tarifelor,  uneori  relizată  n  studii  pe  parcursul  mai  multor  ani(ca n  cazul  Ungariei) sau uneori  implementată  ca o  singură  măsură (ca de ex. n  Polonia). Scopul  unic l-a  constituit  alinierea  preţurilor relative  interne  şi a preţurilor  relative  mondiale  prin eliminarea  majorităţii  tarifelor.  Astfel, se  ncerca  elimnarea unei  mixturi  complexe  de  rate  tarifare  foarte  variate  pentru  diferite  produse  sau  grupe  de  produse  cu  rate  tarifare  mai  scăzute   şi  cu  structură  mai   omogenă.

  Dorinţa generală de realizare a unui comerţ liber a fost  nsă compensată de consideraţii legate de venituri bugetare şi protecţia industrială. Numeroase ţări,  au nregistrat o creştere a veniturilor bugetare n primii ani ai reformei, dndu-se un sens fals securităţii financiare care a fost rapid nlăturată cnd creşterea iniţială a veniturilor s-a dovedit a fi rezultatul unor factori speciali temporari. Totuşi, taxe mai scăzute pe venit datorate scăderii output-ului, necesitatea transformării ntregului sistem de taxe n conformitate cu cel vestic, s-a concretizat rapid ntr-un deficit bugetar n marea majoritate a ţărilor. n economiile cu pieţe financiare slab dezvoltate, n care dificitul bugetar nu putea fi finanţat prin măsuri anti-infaţioniste, emisiunea monetară şi ajutorul străin erau singurele modalităţi de acoperire a deficitului, nsă  cu vizibile efecte asupra procesului inflaţionist. n acest context deficil, apărea n mod evident dorinţa ca aceste ţări să-şi mărească veniturile din taxe legate de comerţ şi n special de tarife.

  Astfel, chiar ţări precum Polonia care pentru o vreme  avea un regim comercial mai liber dect cel care a existat n ţările Uninii Europene cu rate tarifare foarte scăzute a trecut rapid la mărirea acestor tarife. Al doilea motiv de creştere al tarifelor l-a constituit protecţia industriei interne. Numeroase sectoare , n marea majoritate a ţărilor, arau total necompetitive n momentul trecerii la economia de piaţă, existnd un risc enorm la expunerea imediată la forţele competitive de pe piaţa mondială, combinat cu o restricţionare rapidă a bugetului firmelor să determine collaps-ul multora dintre ele. Pe termen lung numeroase firme vor fi nchise dacă nu vor avea capacitatea de restructurare n sensul de a deveni competitive, lucru imposibil de realizat nainte de dezvoltarea condiţiilor de adaptare şi ajustare la procesul tranziţiei. Astfel, numeroase ţări au ajuns la conclizia că cel puţin temporar, trebuie să asigere protecţiei industiilor lor interne pentru a lăsa timpul necesar unor astfel de ajustări. ntr-o astfel de situaţie era aproarpe imposibil pentru autorităţile centrale sau băncii să facă distincşie ntre firmele şi sectoarele care au perspective bune pe termen lung şi cele care nu pot nregistra o refacere ntr-o perioadă rezonabilă, soluţia cea mai bună a constituit-o impunerea unor tarife mai mult sau mai puţin uniforme.

Legat de prevederile comerciale dintre ţările Europei Centrale şi de Est şi Uniunea Europeană, acestea s-au realizat n două părţi. ntr-o primă fază s-a stipulat o perioadă de 10 ani necesară tranziţiei către o zonă de comerţ ntre UE şi ţările asociate, cu o liberalizare mai rapidă pe partea UE. Acesta este contextul n care creşterea tarifelor n ţările Europei Centrale şi de Est a fost semnificativă, de vreme ce dacă ar fi eliminat deja tarifele nu ar fi avut practic nimic de oferit n cadrul negocierilor de asociere. Al doilea set de prevederi comerciale se referă la ungrup de produse “senzitive” pentru care se aplică un protocol mult mai restrictiv. n această categorie sunt incluse produse agricole şi alimentare; fier, oţel şi produse metalice feroase; mbrăcăminte şi ncălţăminte şi alte cteva produse.

 

  Competitivitate şi performanţe economice.  Cum am menţionat anterior, unul din efectele iniţiale ale collaps-ului CAER –ului şi ale liberalizării comerşului l-a constituit alăturarea protecţiei n marea majoritate  a ramurilor industriale specifică economiei planificate. Totuşi, alte distorsiuni au mai rămas, ca de ex., alocarea creditelor, rate de taxare diferenţiate, existenţă subvenţiilor, etc. Acestea au făcut ca n primii ani ai tranziţiei să fie greu să se diferenţieze ntre firmele profitabile şi cele nu earu, complicnd astfel realizarea politicilor industriale. Trebuie subliniat că un sector cu o valoare adăugată negativă este unul pentru care valoarea brută  a output-ului este mai mică dect valoarea materialelor achiziţionate de la alte sectoare ale economiei (incluznd bunurile necomercializabile extern şi importurile). Aceasta  nseamna că reducerea  output-ului n acest sector va determina creşterea PIB-ului măsurat n termen ai preţurilor de pe piaţa mondială. 

  A reeşit faptul că n toate ţările  proporţii semnificative ale industriilor au generat ntr-adevăr valori adăugate negative exprimate la preţurile de pe piaţa mondială, n timp ce alte sectoare erau foarte profitabile.

  Un rezultat generat de un astfel de model (intrări-ieşiri) este acela că structura relaţiilor comerciale şi a tarifelor va asigura cel puţin un comerţ  potenţial intra-regional eficient. De asemenea, potrivit acestui model UE poate fi ceva mai generoasă legat de exporturile ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Ca o consecinţă se prevăd modificări permanente de structură,  orientate dinspre agricultură şi industie către ramura serviciilor şi a industiei uşoare ce pot nregistra o cerere stabilă şi chiar crescătoare. n acest context, resursele nu ar trebui  să mai fie orientate către sectoarele cu performanţe scăzute pe termen lung, ci din contra ar trebui sprijinite acele sectoare cu perspective puternice.

 

  Datorie externă şi investiţiile străine directe.  Restructurarea şi redirecţionarea producţiei att n ţările Europei Centrale  şi de Est ct şi n fosta URSS implică pe de o parte faptul că numeroase firme vor fi nchise, iar pe de altă parte cele profitabile vor fi privatizate separat precum şi mbunătăţirea calităţii produselor deja existente de către firmele noi ce vor apărea. Cteva din aceste noi firme se vor dezvolta investiţiile străine directe şi / sau ajutorului vestic. n ultima parte a cestei decade, cnd majoritatea ţărilor vor trece prin cea mai grea perioadă a “recesiuni post-comuniste”, rate ridicate  ale investiţiilor vor fi necesare n vederea creşterii economiilor şi a accelerării modernizării. n mod evident, resursele necesare pot preveni fie din investiţiile interne fie din investiţiile străine directe şi ajutoare . Din păcate, numai cteva ţări au atras un volum semnificativ al investiţiilor străine.

  n majoritatea regiunii, totuşi condiţiile pentru investiţiile străine directe nu au apărut a fi  atractive datorită a numeroase motive.

    Astfel, probleme de care se loveau investitorii străini includeau:

1)    instabilitatea politică cteodată combinată cu ostilitate sau suspiciuni privind investiţiile directe;

2)    datoprie externă ridicată;

3)    drepturi de proprietate, reguli privind taxele, reglementări legate de profit şi dividentele firmelor neclare;

4)    o infrastructură săracă şi n special transporturile şi comunicaţiile;

5)    imposibilitatea guvernului de a crea un mediu stabil pentru firmele străine. Mai mult dect att, firmele străine puteau crea o serie de probleme pentru guverne prin concesiile speciale de protejare a propriilor profituri precum şi deteriorării intrării unor potenţiali competitori. 

   

   n sfrşit, cea mai mare parte  a modelelor de echilibru general existente rezervă un tratament puţin satisfăcător  legat de sectorul extern, şi n particular fluxurilor schimburilor nete. ntr-adevăr n prima generaţie de modele tratarea sectorului extern era foarte simplă incorpornd doar relaţiile necesare modelului. Valoarea exporturilor era n mod necesar egală cu cea a importurilor şi elasticitatea preţurilor exporturilor şi importurilor era constantă şi egală cu unitatea. Această modalitate de tratare a lucrurilor este una foarte simplistă şi acceptabilă n cadrul aplicaţiilor n care sectorul extern nu joacă un rol esenţial. Pe măsura ce modelele de echilibru general au devenit din ce n ce mai complexe apărea necesitatea dezvoltării modului de includere a acestui sector. n cadrul versiunilor recente a unor dintre modele, schimburile internaţionale se bazează pe mai suple privind elasticitatea preţurilor importurilor şi a exporturilor, prive din perspectiva curbei ofertei. Şi incorpornd o rată de schimb endogenă. n cazul unor „ţări mici” se utilizează adesea ipotezele ce caracterizează „o economie deschisă de dimensiuni mici”, adică preţul importurilor este determinat pe piaţa mondială iar cel al exporturilor de costurile de producţie la scara naţională dar cu o elasticitate a preţurilor cererii de exporturi foarte ridicată. Paralel s-a ncercat ntroducerea n cadrul acestor modele şi a mişcării capitalului- n mod obişnuit sub forma cumpărării de capital fizic de către persoane nerezidente.

 

  Orientările actuale privind modelarea comerţului exterior.  Importante studii au realizat n ultimul timp n vederea extinderii cmpului de aplicare al modelelor de echilibru general, nlăturarea punctelor slabe ale acestora. Cea mai mare parte a economiştilor recunosc utilitatea acestei abordări.

  n studiile recent realizate, o atenţie deosebită este acordarea blocurilor mai complexe reprezentnd piaţa activelor  n cadrul echilibrului general. n primele modele, singurul activ luat n considerare era capitalul fizic, deci nu se făcea referire la activele financiare  şi astfel nu se lua n considerare problema modelării alegerii de portofoliu.. Modelele recente pun un accent deosebit pe piaţa activelor şi asta din două motive: fie a studia probleme  legate de intermedierele financiare, fie n vederea incorporării anumitor costuri de ajustare nnanaliza unor anumitor decizii de politică economică.  Posibilitatea incorporării activelor financiare n cadrul modelelor de echilibru general reprezintă un progres deosebit deoarece permite analizarea măsurilor de politică economică n condiţii mult mai realiste, permiţnd anumitor agenţi economici să mprumute şi să primească bani. Această evoluţie este n mod particular interesantă pentru tratarea problemelor legate de deficitul public şi finanţarea acestuia.

  Alt domeniu important pentru munca de cercetare şi aplicare, l constituie reprezentarea prin structuri coerente a pieţelor care se ndepărtează de concurenţa obişnuită, n vederea  permiterii analizei unor numeroase ntrebări esenţioale. n mod tradiţional, modelele de echilibru general, ca de altfel şi teoria lui, se bazează pe paradigma concurenţei perfecte, preţurile fiind determinate datorită jocului forţelor pieţei şi nici un agent economic nu exercită o influenţă asupra acestora. n acest caz nu intervine nici o economie de scară şi nici nu există produse diferenţiabile n modelarea activităţii industriale. n cazul marei majorităţi a aplicaţiilor, ipoteza concurenţei perfecte este una rezonabilă.

  In alte cazuri – si in particular pentru recentele aplicatii realizate – apare evident ca o parte esentiala a problemelor studiate rezulta din diferenta de situatia concurentei perfecte. Cu privire la acest aspect se pot mentiona doua domenii particulare: liberalizarea schimburilor si politicile industriale. Primele aplicatii ale modelelor de echilibru general referitoare la liberalizarea schimburilor comerciale au obtinut ca rezultat doar un castig foarte scazut al acestora. Studii insa mult mai recente , care se bazeaza pe ipoteza unei posibile economii de scara la nivelul productiei precum si pe existenta in cadrul industriei a unei concurente de tip monopolist, fundamentata pe produse diferentiabile, arata ca nivelul castigurilor obtinute ca urmare  a liberalizarii schimburilor sunt mult mai importante decat fusese estimate la inceput. Aceasta abordare corespunde cu rezultatele obtinute recent cu ajutorul modelelor de echilibru general privind teoria schimburilor  care a antrenat in acest fel o reviziune esentiala a opiniilor existente legate de avantajele schimburilor si a fluxurilor comerciale. In vederea explicarii schimburilor internationale, lucrarile pun accentul pe cresterea economiilor de scara si al caracterului imperfect al concurentei. Pornind de la observatia potrivit careia marea majoritate a schimburilor se efectueaza intre tarile industrializate cu dotari asemanatoare privind factorii de productie, aceasta noua teorie a schimburilor doreste ca avantajul comparativ din teoria clasica, bazat pe diferenta existenta intre disponibilul de resurse, nu permite explicarea acestui tip de schimburi internationale.

  n schimb, ea propune o explivaţie fondată pe existenţa importantelor economii de scară- uneori externă ntreprinderii dar internă industriei- n vederea justificării diferenţelor de productivitate care stau la baza avantajului comparativ. n plus, dacă piaţa este de tip monopilist, deci dacă există produse diferenţiabile, se pot explica, de asemenea, schimburile intra-industriale, ntr-adevăr, nu este rar n comerţul internaţional ca  bunuri similare, prosuse de acelaşi sector de activitate, să fie simultan exportate şi importate de aceeaşi ţară, care practic intră n contradicţie cu ipotezele specializării reţinută de teoria clasică a schimburilor internaţionale. Existenţa produselor diferenţiabile- ca de ex., faptul că consumatorii nu apreciază n acelaşi fel maşinile de origine germană cu cele de origine franceză- ataşate economiilor de scară ajung pentru explicarea schimburilor intra-industiale. 

  Luarea n considerare a acestor aspecte diferite n cadrul modelelor de echilibru general a condus la obţinerea unor rezultate promiţătoare. ntr-adevăr, schimburile pot suferi modificări importante dacă permit creşterea producţiei n ipoteza existenţei economiilor de scară. n plus, aceste modificări pot fi benefice pentru toţi factorii de producţie şi nu numai pentru aceia care sunt abundenţi – n detrimentul celor care sunt rari – cum susţine teoria clasică a schimburilor internaţionale.

  n mod asemănător, n domeniul politicilor industrile, o atenţie deosebită a fost acordată politicii de preţuri n cazul existenţei unui monopol natural, adică n sectoarelen care economiile de scară sunt importante şi care cuprind unsingur producător. Alegerea tipului de politică a preţurilor impus acestui tip de industrie implică prebleme foarte complexe legate de determinarea unui optim de ordinul doi: pe de o parte este de dorit ca preţurile să fie funcţie de costuri marginale, de unde rezultă necesitatea existenţei unei subvenţii din partea administraţiei publice, iar pe de altă parte, utilizarea fondurilor publice şi deci existenţa unei surse de ineficienţă, deoarece n practică este imposibil să se procure venituri din impozite fără să se genereze  n acest fel o serie de distorsiuni. Principala dificultate de care se loveşte aceată nouă abordare este aceea că orice extensie a monedei de echilibru general trebuie să se bazeze pe fundamente teoretice foarte solide.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica