referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Echilibrul economic general

Categoria: Referat Economie

Descriere:

în condiţiile economiei de piaţă, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de producători-vânzători şi de cumpărători-consumatori. Agenţii economici producători urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori satisfacerea trebuinţelor lor. De aici şi reiese esenţa conceptului de echilibru economic general...

Varianta Printabila 


1

Tema: Dezechilibrele economice şi orientările sociale ale dezvoltării economice   

 

1.Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare.         

2 .Şomajul şi formele lui de manifestare.

3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste.

1.Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare

Din punct de vedere teoretic, echilibrul la nive! macroeconomic reflectă acea stare a economiei n care, toate pieţele sunt simultan n echilibru, fără existenţa excesului de cerere sau de ofertă.

n condiţiile economiei de piaţă, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici n calitatea lor de producători-vnzători şi de cumpărători-consumatori. Agenţii economici producători urmăresc maximizarea profiturilor lor, n timp ce agenţii economici consumatori satisfacerea trebuinţelor lor. De aici şi reiese esenţa conceptului de echilibru economic general.

Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională n ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa capitalului) caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii ş ofertei agregate, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezechilibre.

Echilibrul economic se manifestă sub o multitudine de forme, care se clasifică după anumite criterii:

a)după modul de manifestare n timp se distinge: echilibrul economic static, care se caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este considerat doar o ipoteză, neexistnd practic n realitate şi echilibrul economic dinamic, ce se manifestă prin modificarea permanentă a raporturilor dintre forţele care se confruntă, concordanţa lor realizndu-se n timp, ca tendinţă dominantă şi care poate fi privit ca un echilibru pe termen scurt (se manifestă n condiţiile unor schimbări nesemnificative sau al modificării unor restricţii posibil de ameliorat pe termen scurt) şi pe termen lung (admite posibilitatea schimbărilor n Coate variabilele sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie, ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de compensare existente n sistem sau n afara lui);

din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor Ia care se referă), echilibrul economic poate fi parţial şi
general;

n raport cu nivelurile agregării economiei naţionale se distinge: echilibrul microeconomic, care se referă la
nivelul verigilor primare, al agenţilor economici şi al unităţilor administrativ-teritoriale de bază; echilibrul mezoeconomic,
care se referă la structurile de ramură ,şi zone teritoriale (judeţe, landuri etc); echilibrul macroeconomic, care integrează
agregat primele două forme de echilibru pe ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional;

n funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor se distinge: echilibrul
economic material, care exprimă acea stare de concordanţă relativă ntre volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta
globală), pe de o parte, şi nevoile de consum final şi de producţie (cerere globală), sub aspect cantitativ, structural şi calitativ,
pe de altă parte (de ex., pentru a asigura o anumită cantitate de energie electrică e necesară o cantitate determinată de
combustibil, ntr-o anumită structură şi putere calorică); echilibrul economic valoric, care exprimă concordanţa relativă ntre
diferite structuri valorice ale rezultatelor economice, ntre acestea şi eforturile depuse, şi n cadrul căruia se disting
următoarele forme speciale: echilibrul bănesc (monetar), care exprimă concordanţa relativă dintre expresia bănească a
volumului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani aflată n circulaţie; echilibrul financiar, care reflectă
concordanţa relativă ntre sursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor economici; echilibrul bugetar, care reflectă
concordanţa relativă ntre veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrul valutar, care evidenţiază concordanţa relativă ntre
ncasările şi plăţile n valută; echilibrul resurselor de muncă, care exprimă concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi
calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor (mai ales ale unităţilor
economice).

n unitatea lor, aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic asigură desfăşurarea procesului creşterii economice, concretizat n sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice.

Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor luate de agenţii economici producători ş, respectiv, consumatori, aceasta menţinndu-se ntr-o anumită perioadă de timp, pnă n momentul n care intervin factori perturbatori, cu acţiune contrarie.

Pentru ca economia unei ţări să se afle n stare de echilibru este necesară respectarea anumitor condiţii, n cazul diferitelor pieţe:

a)n cazul pieţei bunurilor economice oferta agregată de mărfuri şi servicii trebuie să fie egală cu cererea agregată de mărfuri şi servicii;

b)n cazul pieţei monetare oferta monetară agregată trebuie să fie egală cu cererea monetară agregată;

c)n cazul pieţei muncii oferta de locuri de muncă trebuie să fie egală cu cererea de locuri de muncă la nivel macroeconomic.

Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează, aşadar, acea situaţie generală a economiei unei ţări n care proporţiile şi corelaţiile dintre mărimile sau variabilele macroeconomice permit desfăşurarea normală a fluxurilor reale şi monetare n economie, o funcţionare performantă a sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici. In raport de această stare a economiei, a pieţei naţionale n ansamblu, sunt formulate şi obiectivele politicii macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă şi durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al preţurilor, balanţe comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi lung.

 

Economia n orice ţară este dominată de dezechilibrare. Dezechilibrele economice sunt expresia modificărilor limitelor resurselor şi tehnologiilor, a restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi servicii, inclusiv a unor greşeli de politică economică generală pe termen lung, reflectnd neconcordanţa dintre cererea şi oferta agregată. Dinamica forţelor care se interacţonează conferă dezechilibrelor economice un caracter permanent, normale sau anormale din punctul de vedere al intereselor agenţilor economici, n calitatea lor de vnzători, sau de cumpărători. Dezechilibru! economic se manifestă n formă de crize economice, de deficit bugetar, şomaj şi inflaţie.

2.Şomajul şi formele Iui de manifestare

Ocuparea forţei de muncă n activităţile economico-sociale şi şomajul reprezintă modul cum funcţionează piaţa muncii ntr-o perioadă sau la un moment dat. Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă determină ocuparea sau şomajul n anumite condiţii de timp şi de spaţiu. Problematica ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor marcoeconomice şi macrosociale.

Şomajul reprezintă un fenomen social-economic concretizat dtntr-un dezechilibru important al pieţei muncii, prin care apare un excedent al ofertei forţei de muncă (cererea de locuri de muncă) faţă de cerere (oferta de locuri de muncă).

Şomeri sunt considerate persoane ce fac parte din categoria populaţiei active disponibile şi care doresc să lucreze şi caută un ioc de muncă retribuit, ct şi aceie persoane care şi-au pierdui locul de muncă pe care I-au avut, precum şi noile generaţii de ofertaţi de muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.

Şomerii, n conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite), sunt persoanele de 15 ani şi peste care n cursul perioadei de referinţă corespund simultan următoarele condiţii:

a.  sunt apţi de muncă;

b.  nu au loc de muncă şi desfăşoară o activitate n scopul obţinerii unor venituri;

c.  sunt disponibile de muncă salariată;

d.  sunt n căutarea unui loc de muncă, utiliznd n ultimele săptătmni diferite metode pentru a-1 găsi.
Sunt incluse, de asemenea:

a.  persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la lucru sau ce au găsit un loc de
muncă şi urmează să nceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă;

b.  persoanele, care n mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (copii, elevi, studenţi, pensionari), dar care au
declarat că sunt n căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să nceapă lucrul.

Şomeri nregistraţi sunt persoanele apte de muncă, care nu au loc de muncă, un alt venit legal şi sunt nregistraţi la oficiile forţei de muncă ca persoane n căutare de lucru şi care dau dovadă că doresc să se ncadreze n muncă.

n termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării, reprezentnd un surplus relativ de populaţie activă faţă de acea care poate fi angajată n condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.

Pe piaţa muncii se pot ntlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă.

Principalele caracteristici ale şomajului sunt următoarele:

Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului Ia un moment dat, care constituie un indicator statistic ce reflectă numărul persoanelor, care nu lucrează, n raport cu numărul total al persoanelor, care sunt apte şi doresc să lucreze. Se măsoară fie n expresie absolută (prin numărul celor neocupaţi din populaţia activă), fie n expresie relativă (prin rata şomajului). Rata şomajului este raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia activă ori ocupată, sau dintre numărul şomerilor şi cel al salariaţilor:

 

                              

unde:        R, - rata şomajului;

N5 - numărul şomerilor;

Pa - populaţia activă;

Po - populaţia ocupată;

S - numărul salariaţilor.

Rata şomajului exprimă ponderea persoanelor care caută loc de muncă faţă de totalul populaţiei apte de muncă (activă, ocupată, numărul salariaţilor).

Ocuparea deplină presupune o populaţie ocupată n proporţie de 95% sau o rată a şomajului de 5%.

Ponderea persoanelor neocupate n perioada n care ele se află n procesul de schimbare a locului de muncă sau a celor care nu se adaptează la condiţiile de muncă poartă denumirea de rată naturală a şomajului. In funcţie de această rată deosebim:

a.         starea de subocupare a forţei de muncă (cnd rata efectivă este mai mare dect cea naturală, adică se iroseşte munca
socială);

b.  starea de supraocupare a forţei de muncă (cnd rata efectivă este mai mică dect cea naturală);

c.  starea de ocupare normală a forţei de muncă (cnd rata efectivă este egală cu rata naturală).

n  procesul măsurării  şomajului  se  pot ntlni  aşa procese  ca subevaluarea şomajului şi  supraevaluarea lui. Subevaluarea şomajului presupune nregistrarea doar a persoanelor care primesc indemnizaţie de şomaj excluznd alte categorii ca: tinerii care ncheie un ciclu de nvăţămnt şi nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane care .temporar-. nu au de lucru; persoanele aflate n şomaj deghizat. Supraevaluarea şomajului presupune nregistrarea ca şomeri şi a altor categorii nendreptăţite ca: persoane care, deşi ncasează ajutor de şomaj, totuşi nu au intenţia de a se ncadra n muncă;

 

persoane care au un loc de muncă nsă pretind că sunt şomeri, ntruct lucrează „la negru"; persoane care nu doresc să lucreze din motive personale; persoanele care au mai multe locuri de muncă determinnd supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de muncă neocupate din lipsă de oameni calificaţi etc.

Intensitatea şomajului - gradul n care este prezentă imposibilitatea de angajare a persoanelor ce nu au loc de muncă" Durata şomajului - intervalul de timp din momentul pierderii locului de muncă pnă la reluarea normală a muncii. Deoarece durata şomajului de la o persoană sau categorie de persoane la alta este diferită se impune luarea n calcul a duratei medii a şomajului (care se poate calcula ţinndu-se seama de numărul şomerilor şi ritmul intrărilor (persoanele concediate, persoanelor care au ncheiat un ciclu de nvăţămnt, persoanele casnice ş.a.), respectiv, ieşirilor n şi din şomaj (persoanele care găsesc noi locuri de muncă, persoanele care preferă să ngrijească copii, persoanele care emigrează, pensionarii ş.a.)).

Structura sau componenţa şomajului relevă componentele acestuia ţinnd seama de diferite criterii, gradul de calificare pe ramuri şi subramuri economice, vrstă, rasă, sex etc.

Şomajul se manifestă n următoarele forme:

1.  Din punct de vedere al intensităţii:

a.şomaj total - constă n pierderea locului de muncă şi ncetarea totală a activităţii;

b.şomaj parţial - presupune diminuarea perioadei de muncă, n special prin reducerea duratei zilei sau săptămnii de lucru sub cea legală;

c.  şomaj deghizat - se referă la acele persoane care au o activitate aparentă cu o productivitate mică.

2.  Conform originii şomajului:

a.şomaj conjunctural (ciclic) - persoanele eliberate din funcţie n urma declinului (crizei) economic; b.şomaj structural - persoanele eliberate din funcţie n urma modificării structurii socio-profesionale; c. şomaj tehnologic - persoanele eliberate din funcţie n urma aplicării tehnologiilor noi;

d.şomaj sezonier - persoanele, care activează n ramurile economiei naţionale ce depind de factori sezonieri (agricultură, construcţii, lucrări publice);

e.  şomaj fricţional - persoanele care se află n căutarea noilor locuri de muncă;

f.         şomaj de discontinuitate - persoanele, care şi ntrerup temporar activitatea de muncă (concediu de maternitate şi a.);
g.şomaj flotant - persoanele care au pierdut lucrul temporar n legătură cu schimbarea locului de lucru sau de trai;

h.şomaj latent - persoanele care activează n agricultură;

i. şomaj speculativ — lucrătorii-şomeri, care primesc indemnizaţii de şomaj, nsă lucrează;

j. şomaj stagnat - lucrătorii care şi-au pierdut calificarea şi trăiesc pe contul lucrului ocazional;

k.şomaj imaginar — persoanele care se ocupă de gospodăria auxiliară sau de educarea copiilor.

3.  Ţinnd cont de ansamblul de cauze complexe:

a.şomaj voluntar - persoanele, care se află n căutarea locurilor de muncă mai prestigioase;

b.şomaj involuntar - persoanele neocupate, care sunt dispuse să se angajeze la orice muncă salariată.

Formarea şomajului are la bază două m&n procese social-economice:

a.  pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate (la bază stau cauze directe ce dau naştere unor
forme particulare de şomaj: ciclic, structural, tehnologic, sezonier etc);

b.  creşterea ofertei de muncă, prin afirmarea pe piaţa muncii ca populaţie activă disponibilă a noilor generaţii sau a
noilor segmente mai vrstnice de populaţie care n-au mai lucrat.
Acest proces generează şomaj datorită stării economice,
care nu poate asigura cererea de locuri de muncă n concordanţă cu sporirea ofertei de muncă.

Şomajul este un factor negativ, deoarece impune trei feluri de costuri unei ţări: mai nti, un cost social datorat efectului psihologic pe care şomajul l poate avea asupra indivizilor şi problemelor sociale pe care le poate crea; n al doilea rnd, un cost financiar constnd n ajutoarele plătite şi n pierderea veniturilor rezultate din impozitare ş asigurări naţionale; n al treilea rnd, este costul economic determinat de pierderea de producţie ca urmare a subutiiizării forţei de muncă. Pentru aprecierea ct mai bună a efectelor şi costurilor şomajului este util să avem n vedere şi legea Okun: dacă rata şomajului e mai mare ca şomajul natural cu 1%, atunci produsul naţional brut se reduce cu 2,5%. Deci, această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea n termeni reali ale produsului naţional brut, pe de altă parte.

n orice ţară pentru combaterea şomajului se elaborează politici antişomaj (ansamblu de măsuri luate de către societate (stat) şi agenţii economici n vederea atenuării consecinţelor şomajului şi diminuării sau chiar resorbirii acestuia).

Există următoarele politici de reducere a şomajului:

a.politici care privesc nemijlocit şomerii (recalificarea şomerilor, angajarea şomerilor la lucrări publice, acordarea indemnizaţiilor de şomer, angajarea parţială a şomerilor n cmpul de muncă, acordarea ajutorului social, crearea de noi locuri de muncă);

b.politici referitoare la populaţia ocupată (ridicarea nivelului de calificare a lucrătorului n conformitate cu cerinţele tehnologice, interzicerea angajării n cmpul muncii a imigranţilor);

c.  alte politici (contracte de scurtă durată etc).

3.  Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţionste.

Unul dintre cele mai perverse dezechilibre marcoeconomice actuale o prezintă inflaţia. In unele ţări şi perioade, nfiaţi a fost şi este pericolul (inamicul) numărul unu al dezvoltării şi progresului economic.

Termenul inflaţia a apărut la sfrşitul secolului al XlX-lea şi era asociat cu dereglarea n circulaţia monetară.

Deoarece inflaţia este un proces monetar, precizarea naturii lui se poate face n corelaţie cu formele de bani cunoscute evoluţia societăţii.

Istoriceşte procesul inflaţionist s-a manifestat astfel:

1

inflaţie sub forma devalorizării (falsificării) banilor - metale preţioase (separarea conţinutului nominal al monedelor

metalice (mai mare) de conţinutul lor real (mai mic, diminuat prin falsificări repetate şi pe căi diverse));

b.inflaţie a banilor de hrtie convertibili n aur (atta timp ct banii de hrtie nlocuiau realmente aurul monetar mişcarea semnelor valorii oglindea legea circulaţiei banilor-aur cu valoare deplină, precum şi mărirea acestora. Dacă banii de hrtie ntreceau ncă propria lor măsură, respectiv, cantitatea de bani aflată n circulaţie o depăşea sensibil pe acea care rezulta din raportul dintre masa aurului monetar şi etalonul aur, atunci surplusul de bani de hrtie antrena creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor aflaţi n circulaţie);

c.  inflaţie a banilor de hrtie neconvertibili n aur şi/sau neconvertibili n generat (pe plan extem) (acum existenţa funcţională a banilor de hrtie o absoarbe pe cea materială. n condiţiile n care singurele elemente de stabilitate şi normalitate monetară decurg din cursul forţat al banilor şi din ncrederea populaţiei n buna funcţionare a sistemului monetar, inflaţia poate să apară şi, de fapt, apare ca un excedent de ofertă monetară).

Referitor Ia natura inflaţiei n literatura de specialitate există numeroase puncte de vedere, totodată identificndu-se cteva trăsături specifice ale inflaţiei contemporane:

a.  un proces de depreciere a banilor, respectiv diminuarea puterii de cumpărare a banilor aflaţi n circulaţie, incluznd
diminuarea lor prin acţiunile agenţilor economici specializaţi;

b.  reprezintă o creştere durabilă a tuturor preţurilor;

c.  reflectă mutaţiile colective structurale n ansamblul sferei circulaţiei; relevă un excedent al masei monetare n
circulaţie n raport cu oferta de mărfuri;

d.  deşi este evidentă n sfera circulaţiei băneşti, se prezifU ca un proces monetaro-material; fluxurile monetare şi de
credit, autonomizate, le dublează pe cele reale;

e.  exprimă un dezechilibru monetar-material;

f.  disfuncţie acceptată de agenţii economici ca un rău necesar al creşterii economice; inflaţiei moderată, controlată de
instituţiile bancare, menţinută n limite suportabile de salariaţi cu măsuri fixe; oferă şanse de progres general;

g.         proces structural, ce include ansamblul macrosocial; el are efecte restructurante mari sau mici, mai dureroase sau
pozitive.

Reieşind din cele menţionate mai sus putem concluziona că:

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care exprimă existenţa n circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează creşterea generală a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor (deprecierea lor).

Trebuie de menţionat, că nu fiecare majorare a preţurilor duce la inflaţie. Ea are Joc atunci, cnd cresc costurile de producţie şi, respectiv, preţurile n toate ramurile economiei naţionale, adică la nivel macroeconomic. Inflaţia trebuie deosebită de deflaţie, aceasta din urmă reflectnd scăderea masei monetare n circulaţie şi stoparea majorării preţurilor.

Cauzele inflaţiei sunt următoarele:

1.  inflaţie prin monedă - creşterea excesivă a masei monetare n raport cu cantitatea de mărfuri existente pe piaţă.
Cauzele care aduc la creşterea excesivă a masei monetare:

finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice; dezvoltarea exagerată a creditului bancar;

intrarea n circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute n rezervă; intrarea masivă de devize, ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente; creşterea vitezei de rotaţie a banilor;

o politică salariată nefondată conform criteriilor economice, care umple canalele circulaţiei cu bani fără acoperire.

2.  inflaţie prin cerere - existenţa unui dezechilibru dintre cerere şi ofertă ca urmare a creşterii cererii agregate.
Cauze care pot duce Ia exces de cerere:

scăderea nclinaţiei spre economisire;

detezaurizarea, determinată şi ntreţinută de instabilitate economică şi politică;

intrarea de devize stărilor suplimentare (excedentul balanţei comerciale etc);

sporirea cheltuielilor neproductive (a celor militare);'

dezvoltarea excesivă a creditului de consum;

creşterea excesivă a salariilor fără acoperire n bunuri şi servicii; creşterea demografică susţinută.

inflaţie prin costuri - apare n situaţia n care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o sporire a costului, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vnzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii;

Cauze care pot duce la creşterea costurilor de producţie:

creşterea preţurilor la materia primă şi sursele energetice;

creşterea impozitelor şi altor plăţi obligatoare;

creşterea mai rapidă a salariilor dect cea a productivităţii;

costul datoriei-publice;

devalorizarea monedei naţionale;

costul importurilor.

3.  inflaţie structurală - presupune o situaţie gravă din economie n care cererea şi oferta agregate se modifică n sens
centrar: cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade.
Ea este att o continuare ntre inflaţia prin cejşre şi cea prin
costuri, dar are şi componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste, de oligopol şi administrativ
birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale concomitent cu reducerea altor elemente
ale ofertei globale.

 

Pentru determinarea dimensiunilor procesului inflaţionist, se foloseşte un sistem de indicatori şi indici, fiecare concretiznd o latură sau alta a inflaţiei.

Criteriul cel mai consistent de măsurare a procesului inflaţionist este decalajul absolut şi relativ dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de mărfuri şi servicii. Cererea solvabilă include cheltuielile totale dintr-o ţară (ale agentului agregat consumator pentru bunuri de consum personale, ale firmelor, producătorilor pentru bunuri investiţionale; ale administraţiilor publice şi private pentru bunurile sociale; ale agentului economic din străinătate (exporturile acestuia)). Oferta agregată se compune din: bunurile materiale şi serviciile produse şi respectiv prestate ntr-un an; soldul pozitiv sau negativ ale acestora-bunurile oferite de străinătate. Decalajul absolut şi găseşte expresie n excedentul de masă monetară, n volumul de semne monetare n circulaţie, care nu au acoperire n mărfuri necesare şi solicitate de populaţie, sau n diferenţa dintre cererea absolută nominală şi cantitatea reală de mărfuri şi servicii puse n circulaţie. Decalajul relativ se măsoară ca raport procentual dintre mărimea absolută arătată şi masa ofertei reale de bunuri.

Indicii şi coeficienţii măsurării inflaţiei contemporane:

indicele general al preţurilor (IGP) sau deflatorul PIB, PNB, care este calculat prin raportarea PIB sau PNB, calculat n preţurile curente, la PIB sau PNB, calculat n preţurile perioadei de bază:

 

Rata inflaţiei (R;): R, = (IGP -1) X100%.

indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie medie din mediu! urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, n concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate:

 

 

 

unde:        Qo - reprezintă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială n perioada de bază; Po, P] - preţul curent şi cel de bază.

indicele puterii de cumpărare a banilor se determină ca raport procentual dintre puterea de cumpărare a banilor n perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor n perioada anterioară.

Formele inflaţiei n dependenl3.de rilmikLjifcadMHgiiiaLde creştere a preţurilor:

inflaţie rampantasatitartoare — se caracterizează pnu^o cTŞşTST^nedie a preţurilor cu 3-4% anual;

inflaţie moderată - creşterea preţurilor ntre 5-10% anual;

inflaţie rapidă - creşterea preţurilor cu peste 10% anual, fiind nsoţită de o creştere economică lentă sau chiar de
stagnare şi diminuarea producţiei.

inflaţie galopantă - preţurile sporesc cu peste 15% anual;

hiperinflaţia - formă excesivă de inflaţie, care generează disfuncţii grave n economia naţională cu efecte sociale
negative.

n afară de inflaţia legată de majorarea preturilor mai există:

inflaţie echilibrată - situaţia cnd concomitent cu creşterea preţurilor are loc creşterea salariilor şi veniturilor;

inflaţia neechilibrată - situaţia cnd se petrece creşterea bruscă a preţurilor n unele ramuri, veniturile rămnnd
neschimbate;

inflaţie anticipată — situaţia cnd procesele inflaţioniste sunt prognozate de către stat;

,   4.    inflaţie neanticipată - situaţia cnd procesele inflaţioniste nu sunt prognozate de către stat şi se caracterizează prin creşterea bruscă a preţurilor;

inflaţie controlată - situaţia cnd statul poate ncetini sau accelera ritmul de creştere a preţurilor pe termen mediu;

inflaţie necontrolată - cnd statul nu are prghii reale pentru corectarea inflaţiei.
Consecinţele inflaţiei:inflaţia influenţează negativ asupra nivelului de consum a populaţiei;

 

inflaţia agravează dezechilibrul dintre ramurile economiei naţionale;

inflaţia complică funcţionarea sistemului credito-financiar şi contribuie la extinderea schimbului de barter;

inflaţia influenţează negativ asupra sistemului fiscal;

inflaţia depreciază acumulările băneşti ale populaţiei;

inflaţia duce la redistribuirea venitului naţional şi la diferenţierea socială a populaţiei.
E necesar de menţionat că inflaţia influenţează asupra ocupării

forţei de muncă (a populaţiei). S-a demonstrat că ntre inflaţie şi şomaj există, o dependenţă invers proporţională, autorul fiind economistul englez Phillips, care a propus următoarea curbă (fg. 12.1). Din figură se observă că la creşterea inflaţiei şomajul se reduce, şi invers: la micşorarea inflaţiei are loc creşterea nivelului şomajului.

Politicile antiinflaţioniste sunt măsuri antihiperinflaţioniste şi urmăresc prevenirea, diminuarea şi controlul inflaţiei, precum şi protecţia subiecţilor economici de creşterea preţurilor şi diminuarea puterii de cumpărare a banilor.

Mijloacele de combatere a inflaţiei se nscriu, de regulă, pe traiectoria inversă a cauzelor care au generat-o:

1.         Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă.

Căile de restabilire a echilibrului cerere-ofertă pot fi găsite fie prin reducerea excesulm de cerere tensionată pentru politica de preţuri, fie prin impulsionarea ofertei.

Susţinerea ofertei se poate realiza nlăturnd cauzele ce generează scăderea producţiei:

5

 

a)crearea noilor capacităţi de producţie;

folosirea raţională maximală a resurselor existente;

nlăturarea nedorinţei de angajare n muncă;

nlăturarea deficienţilor organizatorice;
e)punerea la timp n funcţiune a obiectelor investiţionale;
f) asigurarea unor reforme economice coerente;
g)ncadrarea eficientă n structurile comerţului internaţional.
Excesul dezechilibrat de cerere poate fi temperat prin:

 

„amnarea" cererii pe calea reducerii vnzărilor n rate;

„nghe ţre a"salarii lor;

ncurajarea economisirii prin dobnzi majorate la depuneri şi prin asigurarea stabilităţii economice şi politice;

creşterea impozitelor şi taxelor directe care „subţiază" veniturile;

reducerea cheltuielilor publice;

ofertarea unor bunuri de folosinţă ndelungată sau de lux, care absorb veniturile populaţiei;        i

reducerea creditelor acordate firmelor;

creşterea ratei dobnzii.

2.         Măsuri contra inflaţiei prin costuri:

a)găsirea de nlocuitori la enrgie şi la materiile prime scumpe;

politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;

distribuirea raţională a veniturilor pe categorii şi grupuri socio-profesionale;

blocarea preţurilor etc.

3.         Măsuri de factură monetară şi financiară:

deflaţia - prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum ş majorarea puterii de
cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de monedă n circulaţie;   . -

revalorizarea - măsură prin care statul urmăreşte rentoarcerea monedei naţionale la cursul iniţial, mai mare;

devalorizarea - adaptarea egală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţei, mai mic (ieftinirea
exportului, stabilirea preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice);

 

manevrarea taxei scontului sau a ratei dobnzii - ca formă de existenţă a dobnzii, scontul poate fi folosit ca
instrument n lupta mpotriva inflaţiei;

reducerea impozitelor şi taxelor indirecte - s-a constatat că reducerea sau scutirea firmelor de povara unei
fiscalităţi ridicate dă posibilitate statului să ncaseze mai mult din această sursă;

 

indexarea preţurilor - stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel al veniturilor şi al puterii de cumpărare;

reducerea deficitelor bugetare.

Politicile antiinflaţioniste cuprind ş măsuri de protecţie socială a subiecţilor economici de creşterea preţurilor şi de diminuarea puterii de cumpărare a banilor:

indexarea salariilor, a pensiilor, a altor venituri;

acordarea de compensări de către stat şi ntreprinderi pentru angajaţi etc.

Strategiile antiinflaţioniste trebuie să fie flexibile, să formeze un sistem unitar de măsuri care să se completeze ct mai bine.

 

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica