referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Politici regionale si integrare europeana

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Majoritate ţărilor, inclusiv cele dezvoltate economic, se confruntă cu probleme regionale şi în consecinţă aplică politici de dezvoltare regională. Aceasta deoarece, anumite părţi din teritoriile naţionale au fost neglijate, sau au cunoscut o anumită întîrziere în dezvoltarea generală, aşa cum este cazul sudului Italiei, sau vestului Irlandei...

Varianta Printabila 


1

Politici de dezvoltare economică regională

 

            Dacă autoritatea publică centrală se poate implica n stabilizarea de ansamblu a economiei naţionale prin politici macroeconomice adegvate, autorităţile publice locale se pot implica n susţinerea dezvoltării economice regionale. Politicile de dezvoltare regională urmăresc realizeze o anumită echitate inter regională, n condiţii de eficienţă, prin eliminarea unor efecte secundare nedorite ale dezvoltării. Sprijinul regional adus prin aplicarea acestor politici este destinat creări unor condiţii favorabile pentru investiţiile private şi nu pot fi concepute ca o subvenţie permanentă. Obiectivul tradiţional al politicilor de dezvoltare regională l constituie reducerea disparităţilor teritoriale, realizarea unui echilibru relativ ntre nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone din teritoriul naţional.

            Obiectivele dezvoltării regionale sunt foarte diverse:

-          susţinere renovarii urbane şi rurale;

-          construirea sau mbunătăţirea infrastructurii, ncutajarea aportului de capital şi implementarea de noi obiective;

-          sprijinirea regiunilor aflate n declin industrial pentru reconversia pe traiectorii viabile;

-          accelerarea creşterii economice prin devierea unor cereri de resurse din zonele aglomerate spre zonele deficitare;

-          echilibrarea cererii şi ofertei de forţă de muncă ntre diferite zone.

Majoritate ţărilor, inclusiv cele dezvoltate economic, se confruntă cu probleme

regionale şi n consecinţă aplică politici de dezvoltare regională. Aceasta deoarece, anumite părţi din teritoriile naţionale au fost neglijate, sau au cunoscut o anumită ntrziere n dezvoltarea generală, aşa cum este cazul sudului Italiei, sau vestului Irlandei.

            Există deasemeni, regiuni n declin n raport cu restul ţării ca urmare a unor modificării ale condiţiilor economice. Pe de altă parte alte regiuni cunosc o creştere economică puternică datorită tendinţei de concentrare a unor activităţi economice de vrf n anumite zone ale ţării.

            Atunci cnd aceste disparităţi au atins un nivel considerat inacceptabil, autorităţile publice au căutat, prin diferite mijloace, să neutralizeze att cauzele ct şi efectele.

            Politicile adoptate au urmărit, n principal, adopterea unor măsurii n favoarea regiunilor aflate n dificultate.

            Pentru aplicarea acestor politici este necesar mai nti, identificarea regiunilor confruntate cu probleme şi adoptarea unei serii de măsuri n domeniul cheltuielilor publice, al infrastructurii, al punerii n valoare a terenurilor, al urbanizării şi al dezvoltării economice n general.

 

 

 

 

            Principalele obiective ale politicilor regionale sunt:

-          dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor şi zonelor unei ţări;

-          ameliorarea cadrului de viată al locuitorilor (servicii pentru populaţie, habitat)

-          corelarea selectivă a planurilor de dezvoltare sectorială n cadrul planurilor de amenajare a teritoriului, n funcţie de impactul dezvoltării sectoriale asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei;

-          gestionarea resurselor locale şi protejarea mediului;

-          utilizarea raţională a terenurilor (n special a celor agricole şi forestiere).

 

Implementare politicilor de dezvoltare regională prin strategii specifice necesită utilizarea unor instrumente economice, juridice şi de altă natură.

            Principalul instrument al politicilor regionale este dat de volumul resurselor financiare care pot fi mobilizate pentru susţinere programelor de dezvoltare regională.

            Sursele de finanţare provin din taxe şi impozite locale, respectiv din transferuri de la bugetul central.

            n privinţa surselor locale se poate remarca faptul că susţinerea dezvoltării regionale doar prin acest tip de resurse nseamnă a intra ntr-un cerc vicios al dezechilibrelor regionale, ntruct zonele cu activitate economică intensă vor reuşi să colecteze mai multe resurse n raport cu zonele mai puţin dezvoltate şi prin urmare, vor cunoaşte o dezvoltare mai susţinută. Aceasta nseamnă că şansa zonelor mai puţin dezvoltate va depinde de posibilităţile acestora de a atrage investitori scordndu-le diverse facilităţi. n plus, transferurile de la bugetul central sunt esenţiale pentru a crea condiţii favorabile de dezvoltare a activităţilor economice şi socilale din zonele mai puţin dezvoltate.

            Instrumentele politicii de dezvoltare regionale, aplicate n ţările cu rezultate notabile n domeniu, sunt derivate din instrumentele de politică macroeconomică şi pot fi definite n două mari categorii:

A.    intervenţii directe pentru localizarea şi dezvoltarea anumitor activităţi, sau pentru dotarea teritoriului cu anumite utilităţi:

-          participarea administraţiilor publice locale la dezvoltarea unor elemente de infrastructură economică şisocială;

-          participarea guvernului sau a administraţieiilor publice locale la constituirea capitalului social al unor noi ntreprinderi.

B.     stimulente pentru dezvoltare:

-          acordarea unor stimulente financiare;

-          adoptarea unor măsuri de compensare n vederea diminuării unor costuri suplimentare generate de localizarea activităţilor ntr-un anumit spaţiu.

Principalele tipuri de stimulente financiare care pot stimula dezvoltarea regională sunt:

-          prime pentru investiţii;

-          subvenţii pentru investiţii;

-          acordarea unor mprumuturi n condiţii avantajoase;

-          acordarea unor facilităţi pentru achiziţionarea sau nchirierea de tereniri;

-          acordarea unor facilităţi fiscale ( reduceri la impozite, sau chiar suspendarea plăţii impozitelor pe o anumită perioadă de timp);

-          adjudecarea unor segmente publice.

Reducerea disparităţilor regionale n domeniul producţiei, şomajului şi a veniturilor constituie un obiectiv politic major. nsă reducerea disparităţilor nu este principalul obiectiv al politicilor regionale.

            n studiile de specialitate se afirmă că timpurile n care creşterea economică mergea de la sine şi n care politica regională trebuia doar să orienteze această creştere sunt astăzi depăşite. Politica economică este chemată astăzi să promoveze creşterea economică n ntreaga ţară prin ncurajarea competitivităţii şi a capacităţii regiunilor de a se dezvolta prin ele nsele.

            Se consideră că ar trbuii să se acorde un sens mai larg conceptului de disparităţi regionale, disparităţi care n accepţiunea actuală privesc numai nivelul producţiei, al veniturilor sau al şomajului. n prezent apar noi tipuri de dezechilibre, in special n ceea ce priveşte calitatea mediului, dotarea cu elemente de infrastructură, posibilităţile de educaţie, posibilităţile de capital, accesul la competiţie şi altele. Toate aceste elemente se referă la disparităţi n amonte, care afectează contextul n care operează ntreprinderile şi autorităţile locale.

            n prezent se consideră că un alt obiectiv important al politicilor regionale l constituie facilitarea ajustărilor structurale şi regionale.

            Mondializarea, rapiditatea progresului tehnologic şi schimbările geopolitice profunde sunt factori care antrenează dispariţia unor ramuri ntregi de activitate economică, fenomen care, n cazurile fericite, este nsoţit de apariţia unor noi ramuri economice.

            Chiar dacă de restructurare profită economia naţională n ansamblul ei, restructurarea poate să afecteze negativ anumite regiuni ale unei ţări.

            Această problemă este gravă mai ales pentru ţările din Europa centrală şi de est, unde amploarea ajustărilor structurale care se impun este incomparabil mai mare dect n ţările dezvoltate din Europa de vest.

 

 

Integrarea n Uniunea Europeană

 

            n urma celui de al doilea război mondial Europa suferise mari pierderi umane şi materiale. Se confrunta cu o criză politică, morală şi intelectuală, şi pierduse prestigiul n lume, mai ales n raport cu S.U.A. care se afla ntr-o perioadă de prosperitate economică.

            Tot n această perioadă, Europa ajunsese divizată, n ciuda attor elemente comune la care europenii ţineau. Divergenţele ntre statele europene au contribuit la alunecarea Europei n Războiul rece, iar ca urmare a acestui război, mari puteri europene au ajuns pe loc secundar. Astfel se explică faptul că, pe de o parte endinţele spre unitatea europeană sunt impulsionate n primul rnd din interiorul acestor state. Pe de altă parte, aceste impulsuri vin din profilierea comunismului dinspre rsărit şi din ameninţarea americană.

            Uniunea Europeană ar fi trebuit să fie cunoscută drept Comunităţile Europene. Ea a nceput sub forma a trei organizaţii distincte, dar totuşi nrudite ntre ele:

-          Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal And Steal Comunity sau ECSC/CECO);

-          Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom);

-          Comunitatea Economică Europeană (CEE numită şi Piaţa Comună).

1

n practică instituţiile şi politica acestora au devenit tot mai greu de distins, proces confirmat de amendamentele succesive aduse tratatului.

După război uni oameni politici au demonstrat că pentru a nu se mai repeta greşelile trecutului este nevoie de o solidaritate europeană care să nu fie n contradicţie cu solidaritatea naţională şi să nu dăuneze identităţii naţionale. Aşa dar , alături de identitatea naţională şi nu n contradicţie cu ea, apare identitatea europeană care va presupune o conştiinţă europeană. Ideologia naţională a secolului al-XIX-lea urmează a fi nlocuită cu ideologia integrării europene. Aceasta nu nseamnă respingerea valorii naţiunii ci asumarea unei realităţi că mai există şi alte valori comparabile ca importanţă.

Problema practică ce şi aştepta soluţionarea prin integrarea europeană era una a armonizării intereselor statelor naţionale, a asigurării dezvoltării lor economice şi concomitenşa evitării conflictelor dintre ele.

n Europe integrată, patriotismul, adică dragostea faţă de propria ţară se menţine şi este nsoţit mai accentuat de toleranţă şi de solidaritate cu alte ţări.

Noua construcţie a Europei unite a putut ncepe numai n Europa Occidentală şi numai după reconcilierea franco-germană. Ideea călăuzitoare a lui Jean Monnet, unul din oamenii politici ai timpului, n acest sens este că războiul dintre Franţa şi Germania nu trebuie niciodată să mai tulbute politica şi prosperitatea continentului.

            Demersul pentru integrarea europeană s-a făcut mai nti n plan economic, unificarea politică obiectivul final.

            Pe fondul unei noi construcţii europene care s-a realizat n etape, democraţiile occidentale au parcurs mai multe stadii de dezvoltare.

            Pnă n anul 1950 s-a realizat refacerea economică postbelică. Planul Marshall, dublat de o puternică voinţă de reconstrucţie, opţiunea pentru economia de piaţă, ntr-o anumită măsură rolul statului n economie, dar şi mputernicirile unei noi integrări europene au făcut ca n anii 1950-1960 să crească ritmurile de dezvoltare. S-au realizat progrese n automatică, cibernetică, n cercetarea ştiinţifică şi alte ramuri moderne, n timp ce vechile industrii erau n recul, iar populaţia satelor cunoştea un adevărat exod spre marile aglomerări urbane, devenite oraşe n mişcare.

            n 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitătii Europene a Cărbunelui şi Oţelului CECO (Declaraţia Schuman), iar pe 1 aprilie 1951 este semnat Tratatul de la Paris pentru constituire CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.

            Deceniul 1961-1970 a adus o accentuare a procesului de concentrare a industriei şi a băncilor, schimbări n structura socio-profesională şi creşterea calităţii vieţii. Astfel, pe 25 martie 1957 sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări- Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma care au intrat n vigoare la 1 ianuarie 1958.

            Scopul CEE era nlăturarea progresivă a barierelor vamale, libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalului.

            Cele trei comunităţi CECO, CEE şi EURATOM au ajuns cu timpul tot mai de nedeosebit. Tratatul de fuziune din 1965 a dat tuturor o comisie şi un consiliu comun. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a nregistrat o considerabilă expansiune ca număr de membri odată cu intrarea Regatului Unit, Irlandei şi Danemarcei n 1973, a Greciei n 1981, a Spaniei şi Portugaliei n 1986, a Suediei, Austriei şi Finlandei n 1994.

            Dacă numărul de membrii a crescut, jurisdicţia politică a Uniunii Europene s-a adncit incluznd sistemul monetar european, Programul Pieţei Unice, politica regională şi socială precum şi elemente de cooperare n materie de politică externă şi n domeniul apărării.

            Acest proces de adncire a fost facilitat de amendamente la tratate, cel mai recent fiind „ Tratatul de la Maasticht” (semnat n 1991, intrat n vigoare n noiembrie 1993) care a transformat oficial CEE n Uniunea Europeană care şi propune extinderea procesului de integrare pentru a realiza şi o uniune politică a ţărilor europene. Pentru asta a fost necesară elaborarea unei legislaţii europene, care a impus schimbări n legislaţia statelor membre sau a celor ce vor să adere la Uniunea Europeană.

            Menţinnd obiectivul neclar “ Euroentuziaştii” şi susţinătorii nfocaţi ai autonomiei naţionale au fost de obicei capabili să ncheie compromisuri care sunt socotite a fi n interesul tuturor. Faptul acesta propulsează procesul de integrare n pofida agitaţiei, aşa nct suntem martorii apariţiei unei Uniuni Europene ca o entitate tot mai asemănătoare unui stat n sistemul internaţional, ceea ce poate duce la schimbarea conceptelor tradiţionale de suveranitate şi de organizaţie internaţională.

 

Obiective principale ale Uniunii Europene

 

            Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi popoarele acestora, ntr-o manieră coerentă, avnd drept scop solidaritatea.

            Principalele obiective sunt:

-          promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită n 1993, iar moneda unică a fost lansată n 1999);

-          să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională, prin ajutorul umanitar pentru ţările membre, o politică externă şi de securitate comună, implicare n reyolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune n cadrul organizaţiilor internaţionale;

-          să instituie cetăţenia Europeană, care nu nlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europei;

-          să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie, legată de funcţionarea pieţei interne şi n particular de libera circulaţie a persoanelor;

-          să existe şi să se consolideze n baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, mpreună cu tratatele fondatoare).

 

Statele membre ale Uniunii Europene

 

            State fondatoare:

 

-          n 1950 – Germania, Franţa, Belgia, Italia, Luxemburg, Olanda.

-          n 1973 – Marea Britanie, Irlanda, Danemarca.

-          n 1986 – Portugalia, Spania.

-          n 1995 – Finlanda, Suedia, Austria.

-          n 1981 – Grecia.

-          n 2004 – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

-          n 2007 – Bulgaria, Romnia.

 

            State candidate:

 

-          Croaţia;

-          Turcia;

-          Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

 

            Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a nceput n anul 1951, ntre şase ţări europene. După cincizeci de ani şi şase valuri de aderare, Uniunea Europeană are astăzi 27 de state membre, Turcia şi Croaţia sunt ţări candidate cu care negocierile de aderare sunt n curs de desfăşurare.

 

Instituţiile Uniunii Europene

 

            Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care are drept scop:

-          promovarea valorilor sale;

-          urmărirea obiectivelor Uniunii Europene;

-          servirea intereselor Uniunii Europene, ale cetăţenilor săi şi statelor membre;

-          asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor sale.

 

            Acest cadru instutiţional cuprinde:

-          Parlamentul European;

-          Consiliul European;

-          Comisia Europeană;

-          Curtea de justiţie a Uniunii Europene.

 

            Fiecare instituţie acţionează n limitele atribuţiilor care i sunt conferite prin Constituţie, conform procedurilor şi n condiţiile prvăzute de aceasta.

            Instituţiile practică ntre ele o cooperare loială.        

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica