referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Capitalism contra capitalism - Michel Albert

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Capitalismul a făcut imposibilă realizarea premoniţiei lui Hruşciov care în 1960 declara că în anul 2000 economia sovietică va ajunge în urmă economia S.U.A.!
Michel Albert este un fin observator şi remarcă faptul că instaurarea capitalismului într o ţară nu este, fireşte, suficientă pentru ca ţara respectivă să se înscrie pe calea dezvoltării economiei. Mai este nevoie şi de un minimum de reguli şi, deci, de un stat eficient şi necorupt...

Varianta Printabila 


1

“CAPITALISM CONTRA CAPITALISM”

 

de Michel Albert

 

 

Michel Albert, născut n 1930 – fost comisar general al Planului şi preşedinte al Asigurărilor Generale ale Franţei; a publicat multiple eseuri de pedagogie economică şi socială “Le Manifeste radical” – 1970, “Les Vaches maigres” – 1975, “Le Pari franais” – 1982, “Capitalisme contre capitalisme” – 1991.

“Eseul” debutează cu o brevilocventă prezentare a momentului istoric ce a determinat victoria capitalismului, victorie ce a avut loc pe trei fronturi: 1 – n Anglia (Margaret Thatcher) şi S.U.A. (Ronald Reagan) a avut loc prima revoluţie conservatoare – revoluţia statului minimal. Aici revoluţia capitalistă a determinat scăderea impozitelor (de la 75% n 1981 la 33% n 1989 n S.U.A.); 2 – n ţările comuniste n Europa de Est; 3 – n sudul Irakului.

Capitalismul a făcut imposibilă realizarea premoniţiei lui Hruşciov care n 1960 declara că n anul 2000 economia sovietică va ajunge n urmă economia S.U.A.!

Michel Albert este un fin observator şi remarcă faptul că instaurarea capitalismului ntr‑o ţară nu este, fireşte, suficientă pentru ca ţara respectivă să se nscrie pe calea dezvoltării economiei. Mai este nevoie şi de un minimum de reguli şi, deci, de un stat eficient şi necorupt.

Capitalismul, adică libera stabilire a preţurilor pe piaţă şi libera proprietate asupra mijloacelor de producţie – nu exclude existenţa săracilor. Capitalismul are drept principiu de bază concurenţa, piaţa. Sistemul capitalist nu este lipsit de probleme şi este departe de a fi omogen; el s-a diferenţiat n două mari modele ce se nfruntă: “capitalism contra capitalism”.

Imigraţia este o problemă importantă a secolului XX; mna de lucru imigrată este aproximativ ntotdeauna mai ieftină, astfel nct ţările capitaliste au devenit mai deschise la imigrare.

O altă problemă a capitalismului o constituie sărăcia. n S.U.A. şi Japonia nu există sistem de protecţie socială – săracul fiind văzut drept vinovat, pe cnd n Europa (vezi Franţa) săracul este privit ca victimă şi acestuia (sistemului de protecţie socială) i se aplică o ntrebare: vom mai putea continua să ne plătim protecţia socială avnd n vedere că două mari ţări capitaliste nu o fac? Capitaliştii japonezi consideră că securitatea socială nu intră n atribuţia statului ci n a ntreprinderii, cu condiţia ca aceasta să fie suficient de bogată, pe cnd capitaliştii europeni (Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Danemarca) garantează un venit minim. Pretutindeni n clipa de faţă, logica proprie capitalismului intră n conflict, ntr-un fel sau altul, cu logica protecţiei sociale.

Modelul anglo-saxon (unde fiscalitatea ncurajează contractarea datoriilor) se opune modelului germano-nipon (fiscalitatea ncurajează economisirea).

Şi n problema reglementărilor care ar reduce numărul proceselor – modelul anglo-saxon (cu reglementări mai puţine – avantajndu-i pe “lawyers”) se opune modelului mult mai strict şi anume cel germano-nipon.

Ţările anglo-saxone au ncurajat expansiunea pieţelor de creanţe şi de valori imobiliare – nlocuind pe ct posibil băncile cu bursele. Capitalismul ţărilor alpine se ntemeiază pe ideea contrară.

Capitalismul trebuie să fie nsoţit de o dezvoltare a asigurărilor de tot felul. Meseria asiguratorului este aceea de a transporta resurse ale prezentului nspre viitor, făcndu-le să dea roade.

Concepţia anglo-saxonă vede n asigurări o simplă activitate de piaţă, iar o altă concepţie atrage atenţia asupra importanţei cadrului instituţional n ceea ce priveşte garantarea securităţii ntreprinderilor şi a persoanelor particulare.

Acestea sunt pe scurt cteva probleme cu care se confruntă capitalismul şi care l delimitează ntr-unul “neoamerican” – ce se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul financiar rapid – şi unul “renan” ce are drept centru Germania (şi prezintă numeroase asemănări cu cel din Japonia) – ce pune accente pe reuşita colectivă, pe consens, pe preocuparea pentru termenul lung.

Istoria ultimul deceniu ne arată că modelul “renan”, modelul secundar, este deopotrivă mai echitabil şi mai eficient dect cel “neoamerican”.

Revenirea Americii (“America is back”) este opera lui Ronald Reagan. Lumea comunistă – la ora marii prăbuşiri din 1989-1990 – i-a mitizat pe Ronald Reagan şi pe Margaret Thatcher.

Margaret Thatcher a fost nvinsă n propriul partid, n primul rnd, pentru că s-a opus construcţiei europene. n realitate, nsă, ideile ei sunt cele care au inspirat “viitoarea mare piaţă unică din 1992” – care trofiază comercialul, atrofiind n ciuda eforturilor lui Jacques Delors şi ale Parlamentului European, politicul şi socialul.

Michel Albert atrage atenţia asupra faptului că Europa se nşelase n mare măsură, cndva, supraestimnd puterea economică a Uniunii Sovietice, iar acum greşeşte dar, de data aceasta, n ceea ce priveşte America – căreia nu-i poate surprinde slăbiciunile economice şi sociale – bine ascunse n spatele militarului. Autorul afirmă: “America cea mai transparentă dintre toate se zbate sub <<sunlights>>”.

Michel Albert prezintă punctul de pornire a “luminii americane”: solganul “America revine” rostit de Reagan, ce avea să devină preşedinte S.U.A. Acest slogan face să retrezească la viaţă energia americană, să nlăture sindromul Vietnamului şi să renască mitul pionierilor; America era devitalizată de concurenţa ţărilor europene şi mai ales a Japoniei.

Există cteva date de bază ce se află la originea att a puterii, ct şi a slăbiciunii americane de astăzi – aceasta se cumulează n prea mult umiliri şi prea puţine certitudini – ce dominau America anilor ’70.

Reagan a cştigat de partea lui media şi populaţia, prin aşa numitul “război al stelelor” – concepţie futuristă, concepţie strict defensivă conform căreia urma să se construiască n spaţiu un scut capabil să intercepteze toate rachetele – sabia lui Damocles. Reagan pune n funcţiune o retorică imparabilă: Nu este, oare, “scutul” arma celor “drepţi”, n vreme de “sabia” este arma celor “răi”. Reagan va fi acuzat că ncearcă să distrugă paritatea nucleară mondială – n avantajul Americii.

n acelaşi timp, pe plan administrativ Reagan multiplică acţiunile politice şi diplomatice de susţinere a aliaţilor Americii: instalează rachete Pearshing n Europa de Vest pentru contracararea rachetelor SS-20 ale Armatei Roşii, finanţează mişcările anticomuniste din Angola, Afganistan şi Nicaragua, afişnd peste tot aceeaşi voinţă şi anume aceea de a face influenţa sovietică să dea napoi: “America revine”.

n interior Reagan descurajează catastrofalul impozit şi susţine lăsarea liberă a legilor liberei iniţiative, de restul se va ocupa “mna invizibilă” a lui Adam Smith (rezultnd mecanismul preţurilor şi al concurenţei). Săracii sunt sfătuiţi să muncească şi să nu aştepte din partea statului acele alibiuri pentru lene – şi anume “programele sociale”.

Dar Reagan este un adevărat iluzionist şi reuşeşte să “mascheze” gravele dezechilibre – cum ar fi deficitul bugetar nemaivăzut – ce creşte an de an.

“Relansarea reaganiană” este oarecum măsluită dacă avem n vedere că această ţară beneficiază de adevărate privilegii precum: stocul de capital (acumulat an de an ncă de la sfrşitul celui de-al doilea război mondial), resursele naturale de care dispune America, tehnologia (dezvoltată prin importul de inteligenţă – brain drain), privilegiul monetar – dolarul este monedă de referinţă n tranzacţiile internaţionale, hegemonia culturală bazată pe cel puţin trei factori: limba, universităţile şi mijloacele de informare n masă.

Se naşte o ntrebare (retorică): America revine! Dar oare fusese ea absentă?

Pe de altă parte America este n regres – America să află pe primul loc n ce priveşte criminalitatea şi consumul de droguri, şi pe ultimul n privinţa vaccinărilor şi a participării la alegeri.

Mije identifică un element comun situaţiilor de declin: incapacitatea guvernelor de a ţine sub control deficitele statului, adică neputinţa lor de a determina acceptarea de către populaţie a impozitelor. Or, dacă există un lucru cu adevărat greu de acceptat de către americani, acesta este tocmai creşterea impozitelor.

Noţiunea de “dualism” devine tot mai frecventată de jurnalişti atunci cnd se referă la America. Dualismul reprezintă tăietura, segregaţia, de fapt “apartheid-ul economic” prezent ntr‑o societate condamnată definitiv să funcţioneze “pe două viteze”. Acest dualism s-a generalizat n S.U.A., mai ales ca efect al politicii ultraliberale a lui Reagan. Cel mai important rezultat al liberalismului reaganian a fost, probabil, accentuarea distanţei dintre bogaţi şi săraci. Ct despre clasa de mijloc, faimoasa middle class care fusese mndria Americii şi cel mai important factor al unităţii de stabilitate, ea şi vede efectivele diminundu-se an de an. O nouă geografie socială ncepe să-şi traseze contururile: săraci mult mai săraci şi bogaţi ncă şi mai bogaţi.

Maladiile democraţiei americane prezintă multiple simptome:

-          neparticiparea la vor: pe vremuri, săracii se revoltau, acum, imbecilizaţi de opiumul mizeriei lor de zi cu zi, nemediatizabile, ei nici măcar nu mai votează;

-          10% - 15% din populaţie nu este recenzată!

-          sistemul de nvăţămnt primar şi secundar este submediocru;

-          ţara are cel mai mare număr de analfabeţi.

Dar ţările continentale (europene) precum Marea Britanie, Italia, Franţa, nefiind incluse modelului renan, sunt printre cele mai expuse influenţei exercitate de modelul neoamerican.

Industria americană se află n regres. Revista “Fortune” publica un articol cu un titlu stupefiant: “<<Made in U.S.A.>>, pe cale de dispariţie”.

Există cel puţin cinci motive care explică acest recul industrial. Ele corespund dispariţiei celor cinci avantaje care făcuseră posibilă prosperitatea postbelică:

1.      piaţa internă s-a ngustat, iar comercianţii nu mai pot face faţă japonezilor şi europenilor n cucerirea pieţei externe;

2.      există dominaţie tehnologică;

3.      nivelul scăzut al calificării muncitorilor americani;

4.      bogăţia acumulată este n scădere;

5.      metodele americane de management nu mai sunt cele mai eficiente.

Un alt coşmar zdruncină “visul american” şi anume deficitele – datoria statului federal american. La sfrşitul anului 1992 – aceasta atinsese suna inimaginabilă de 3279 miliarde $ – echivalentul  a  aproximativ trei ani de ncasări bugetare sau a ncă 35 de ani de deficit bugetar, el nsuşi enorm. Balanţa plăţilor curente, de exemplu, care, la sfrşitul anilor ’70 se afla ntr-o stare de cvasiechilibru, acuza n 1987, un deficit de 180 miliarde $, adică 3,5% din PIB. Acest deficit a fost redus n 1989 la 85 miliarde $ (1,5% din PIB), cifră ce s-a menţinut n medie pnă n 1992.

Această situaţie catastrofală – moştenire lăsată de Reagan – l-a făcut pe economistul Lester Hurow să propună următorul epitaf pentru Reagan: “Aici odihneşte omul care a condus ntr-un timp record o mare putere de la statutul de creditor al ntregii lumi la acela de debitor.” nsă locuitorii din fostele ţări comuniste, dacă le-am spune că sistemul capitalist nu este “unul şi indivizibil”, că există mai multe “modele” de economie de piaţă ce coexistă, şi că sistemul american este departe de a fi cel mai eficient dintre ele, ar fi dezamăgiţi. Ţările foste comuniste 1

doresc realizarea unei utopii (cel puţin pentru moment) “oamenii să poată trăi precum japonezii fără nsă, a munci mai mult dect polonezii”. Dar bănuieşte oare cineva că Germania nu este foarte departe de o astfel de situaţie; cel puţin n ceea ce priveşte durata muncii (săptămna de lucru de 35-36 de ore). Germania este, nsă, numai unui dintre exemplele posibile ale acestui “alt capitalism” – modelul RENAN – care se ntinde din nordul Europei pnă n Elveţia şi cu care se nrudeşte parţial şi Japonia.

Bunurile comerciale ocupă n cadrul modelului neoamerican un loc mult mai important dect n modelul renan, n vreme ce bunurile mixte – care depind att de piaţă ct şi de iniţiativele publice – sunt mai importante n modelul renan.

Modelul renan cunoaşte o structură a puterii şi o organizare a management-ului la fel de speciale ca cele ale capitalului. mpărţirea responsabilităţilor este, aici, mai dezvoltată ca oriunde. Această coresponsabilitate există pur şi simplu la toate nivelurile ntreprinderii. ntre directorat şi consiliul de supraveghere există un sistem de “check and balance” ce permite fiecăreia dintre părţi să-şi spună cuvntul fără ca vreuna să poată deveni predominantă. Există şi o coresponsabilitate a personalului – consiliul de ntreprinderi. “Coresponsabilitatea” – traducere a celebrului cuvnt german Mitbestimmung – nu constituie un atu de prim ordin numai pentru ntreprinderi. Ea se dovedeşte a fi deosebit de favorabilă şi pentru salariaţi. nsă această concentrare permanentă şi acest consens-model ar fi de neimaginat fără prezenţa activă a unor sindicate puternice şi responsabile. Iar sindicatele germane sunt. Alături de aceste sindicate puternice şi care mizează pe cartea consensului şi a cogestiunii, se cuvine să remarcăm şi extraordinara vitalitate a sistemului asociativ german. De exemplu, asociaţiile de cercetări grupează aproximativ 80.000 de oameni de ştiinţă din ntreaga Germanie.

Ţările ce intră n modelul renan au n comun un anumit număr de valori:

-          ierarhizarea veniturilor şi evantaiul salariilor sunt mult mai puţin ntinse dect n ţările anglo-saxone;

-          sistemul fiscal este mult mai net distribuit.

Există o specificitate a economiei japoneze şi o specificitate a economiei germane, diferite una de alta şi neputnd fi reduse la o schemă unică. Există suficient de multe trăsături comune acestor două capitalisme triumfătoare pentru a se putea formula ipoteza superiorităţii de ansamblu a unui model.

După 1971 marca germană şi yenul japonez subminează puţin cte puţin poziţiile dolarului. Pe ansamblul rezervelor internaţionale, aceste două monede reprezintă aproape 30% din activele n depozite ale băncilor centrale. n 20 de ani acest procent s-a triplat. Atunci, opinia publică este că activele n mărci sau – deşi ntr-o mai mică măsură – n yeni, reprezintă o valoare economică sigură. Germania a avut cel mai mult de profitat de pe urma nfiinţării SME (Sistemului Monetar European) pentru că:

1) n cursul acestor ani, marca s-a afirmat tot mai mult ca “monedă de referinţă” n Europa. n raport cu ea se ajustează toate celelalte monede ce fac parte din SME. De asemenea, realizarea uniunii economice şi monetare – etapă esenţială n vederea edificării unei Europe unificate politic – depinde n cea mai mare parte de bunăvoinţa germanilor şi este ntmplător faptul că Eurofed, viitoarea bancă centrală europeană, mprumută principalele structuri şi reguli de gestionare de la Bundesbank. Este o condiţie impusă de Germania pentru a-şi da acordul la realizarea unificării monetare.

2) Germania are posibilitatea de a menţine relativ scăzute ratele dobnzilor.

Mica Elveţie posedă şi ea o monedă invidiată de celelalte ţări. Francul elveţian continuă să figureze a 4a ca rezervă n lume.

Germania, Japonia, Elveţia… Pentru toate aceste ţări, puterea monetară reprezintă o adevărată “forţă de şoc”. Ea asigură industriaşilor germani, japonezi şi elveţieni un soi de “artilerie grea” imbatabilă ce face posibile ofensive economice greu de oprit. O monedă forte ţi permite să cumperi la preţuri scăzute n străinătate. Toate aceste investiţii n străinătate au drept obiectiv şi (sau) consecinţă faptul că permit ţărilor renane să controleze mai ndeaproape pieţele pe care exportă.

Pătrunderea treptată a ntreprinderilor aparţinnd modelului renan se sprijină pe o bază financiară solidă şi puternică. Acest fapt are, pentru ele, două avantaje majore:

1)      piaţa este cucerită durabil;

2)      măsurile protecţioniste sunt mult mai greu de aplicat mpotriva unor astfel de ntreprinderi ce practică delocalizarea.

La prima vedere am fi nclinaţi să credem că o monedă forte constituie, mai curnd, un handicap economic, dat fiind că face ca produsele naţionale să fie mai scumpe n străinătate şi, prin urmare, mai greu de exportat. Ce ne nvaţă teoria economică n ceea ce priveşte deprecierea monedei? Că antrenează două efecte asupra balanţei comerciale: importurile, exprimate n monedă naţională, se scumpesc, n vreme ce produselor exportate, plătite n devize străine, le scad preţurile. De regulă rezultă o schemă n doi timpi:

1)      pe termen foarte scurt balanţa comercială este influenţată negativ;

2)      pe termen mediu ea se redresează.

Economiştii numesc această nlănţuire automată a celor două efecte “curba n Japonia”.

Critica teoretică sugerează cteva corecţii care ar trebuie aduse, chiar ipoteze pe care se sprijină “curba n Japonia”. Trei observaţii se pot face:

1)      n cazul unei deprecieri a monedei, nimic nu dovedeşte că preţul importurilor creşte, iar cel al exporturilor scade, exact n aceleaşi proporţii cu deprecierea monedei;

2)      devalorizarea monedei provoacă destul de des ceea ce teoreticienii numesc “inflaţie importantă”;

3)      pentru ca devalorizarea să servească la relansarea exportului, mai este, totuşi, nevoie şi ca ntreprinderile să aibă capacitatea şi voinţa de a cuceri noi pieţe.

Concluzia ce se impune: căderea monedei, “remediul” devalorizării este un drog uşor, cu care, nsă, ajungi să te obişnuieşti. O monedă forte cunoaşte n timp avantaje ca:

-          obligă ntreprinderile să facă eforturi de creştere a productivităţii, singurul mijloc, pentru ele, de a compensa scumpirea relativă a produselor;

-          incită ntreprinderile să se specializeze n fabricarea de produse scumpe, pe care nu att preţul, ct calitatea, noutatea, serviciile oferite după vnzare sunt cele care le deosebesc de restul.

Economia renană se bazează pe o capacitate industrială ieşită din comun şi pe o agresivitate comercială dintre cele mai susţinute. Dinamismul ieşit din comun al industriilor din modelul renan se bazează pe trei principali factori:

1)      atenţia se acordă producţiei; germanii, japonezii, elveţienii şi suedezii caută n permanenţă să-şi amelioreze calitatea produselor şi să reducă costurile mărind productivitatea; aceste eforturi necesită investiţii susţinute n maşini şi echipamente;

2)      un efort cu totul special consacrat pregătirii nvăţămntului profesional;

3)      eforturi mari n direcţia cercetării şi dezvoltării.

Cum ar putea fi stabilite nişte criterii de comparaţie pertinente ntre sistemul renan şi cel anglo-saxon? Autorul propune trei criterii:

-          gradul de securitate pe care fiecare model n parte l oferă cetăţenilor lui; modelul n care aceştia sunt protejaţi de riscurile majore: boală, şomaj, dezechilibre familiale;

-          deschiderea – adică posibilitatea mai mare sau mai mică pe care fiecare cetăţean n parte o are de a sui diferite trepte socio-economice.

Ideea de responsabilitate colectivă este profund nrădăcinată n mentalitatea publică a ţărilor renane, de ea ţinnd seamă att organizaţiile politice ct şi cele sindicale. Corolarul ei l reprezintă o autodisciplină mai puternică dect am fi nclinaţi să credem. Modelul renan este mai rigid dect modelul neoamerican. Mobilitatea socială este mai puţin spectaculoasă. America ni este, nsă, numai o societate a insului, ci şi una a omului care a reuşit prin forţe proprii (self‑made man) şi căruia nici o izbndă nu i este, teoretic, interzisă. Societatea americană, constituită prin imigrări succesive, este fundamental democratică. Acest principiu al “melting pot”-ului are limitele lui şi de altfel, nu mai funcţionează n prezent la fel ca n trecut.

n Germania şi n Japonia – ţări a căror creştere demografică cunoaşte un acelaşi regim – politicile de imigrare s-au soldat mai curnd cu eşecuri.

n concluzie, mbogăţirea individuală spectaculoasă nu este n ţările renane la fel de uşoară ca n lumea anglo-saxonă. Ţările modelului renan sunt mai puţin fluide din punct de vedere social.

Cheltuielile pentru sănătate reprezintă 11% din PIB n S.U.A. şi 7% n Marea Britanie. nsă aceste cifre nu sunt comparabile pentru că n S.U.A. cheltuielile pentru sănătate sunt preponderent private, n vreme ce, n Marea Britanie, ele sunt publice, Margaret Thatcher neizbutind să le privatizeze. Prelevările obligatorii sunt constituite din impozite, taxe şi cotizaţii sociale ce servesc la finanţarea cheltuielilor colective. Economiştii liberali au criticat ponderea excesivă deţinută de prelevările obligatorii, care nu ar face dect să ducă la rezultate opuse celor scontate. Laffer demonstra că randamentul unui impozit devine negativ peste o anumită limită.

Superioritatea economică şi socială a modelului renan financiar fiind dovedită, ne-am aştepta să-l vedem triumfnd şi din punct de vedere politic. Printr-un paradox lucrurile stau exact invers! Modelul renan suferă din plin influenţele politice, mediatice şi culturale ale concurentului său american. Faimosul consens social se vede şi el sub semnul ntrebării n multe ţări aparţinnd modelului renan. Att  consensul ct şi priorităţile pe care el se ntemeiază: primatul colectiv asupra intereselor individuale, puterea sindicală şi asociativă, modelul de gestionare a ntreprinderilor.

Toate ţările modelului renan se confruntă cu o situaţie demografică ngrijorătoare: “rata de mprospătare” a populaţiei (2,1 copii pentru fiecare femeie) nemaifiind, n ceea ce le priveşte, asigurată. Urmările cvasiaritmetice ale scăderilor demografice asupra vitalităţii unei economii au fost descrise adesea: lipsa minii de lucru, creşterea numărului de persoane inactive şi n consecinţă, criza sistemului de pensii, scumpirea pieţei sociale ca urmare a scăderii numărului de cotizanţi etc.

Rezultat n urma acordurilor de la Bretton Woods, sistemul monetar şi financiar mondial pare deopotrivă solid, credibil şi coerent. ntregul sistem se bazează pe preeminenţa de necontestat a dolarului, care este n acelaşi timp termen de referinţă pentru celelalte monede şi instrumente de schimb internaţional. Hegemonia monetară şi financiară decurge de la sine şi nimănui nu-i trece prin minte să o conteste. Pe ansamblu, ne aflăm ntr-o logică a economiei ai cărei actori principali sunt statele şi n primul rnd, America.

Acest minunat edificiu nu va face faţă seismelor financiare şi monetare care au afectat economia mondială. Aceasta va fi marcată de trei rupturi esenţiale:

1)      hegemonia dolarului pierde teren;

2)      sistemul pus la punct la Bretton Woods se prăbuşeşte n 15 august 1971 cnd Nixon anunţa sfrşitul convertibilităţii n aur a dolarului;

3)      ultima ruptură care a dus la nflorirea fără precedent a finanţei o reprezintă dezechilibrele mondiale.

Ajunşi n acest stadiu al analizei trebuie să reflectăm asupra unui paradox: dintre cele două variante de capitalism – cel american şi cel renan – cel de-al doilea este, pe ansamblu, mai performant dect primul. Att din punct de vedere social ct şi din punct de vedere strict economic. Or, aşa cum am văzut, cel care, de la nceputul anilor ’80 şi pnă n clipa de faţă, nu ncetează să cştige, psihologic şi politic, teren este primul model. Cu alte cuvinte pasiunile, iraţionalul, modelele trecătoare şi entuziasmele mimetice guvernează, mai mult dect am fi
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica