1

CAPITOLUL I

Istorie

La l6 aprilie 1948, un număr de 16 ţări europene au răspuns propunerii lansate de generalul Marshall pentru gestionarea în comun a ajutorului american acordat pentru reconstrucţia Europei şi au semnat, la Paris, Tratatul de constituire a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), ce a devenit instrumentul cooperării interguvemamentale şi a permis liberalizarea schimburilor între membrii săi.

Necesitatea unificării politice a Europei a fost dezbătută la Congresul de la Haga (mai 1948) organizat de mişcările europene, având ca urmare crearea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei, organizaţie interguvernamentală cu scopul apărării într-un cadru instituţionalizat a valorilor democratice considerate a fi ameninţate prin divizarea Europei în două blocuri, respectiv: principiile libertăţii individuale, ale libertăţii politice şi preeminenţa dreptului pe care se bazează orice democraţie adevărată.

La crearea Consiliului Europei au participat zece state: Belgia. Olanda. Luxemburg, Marea Britanie, Franţa, Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia şi Irlanda.

Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECA) a fost semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, şi după semnarea sa de către cele 6 state - Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, R.F.Germania - a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.

Tratatul de la Paris a constituit astfel punctul de pornire al unui proces de integrare, considerat în general că trebuie să fie global. Pentru prima oară în istoria modernă, state suverane acceptă să-şi pună în comun resursele lor de cărbune şi oţel şi să le încredinţeze unei înalte Autorităţi prezentând un caracter puternic supranational, având sarcina de a degaja şi de a face sa prevaleze interesul

comunităţilor. Statele acceptă, de asemenea, ca o Curte de Justiţie independentă să le asigure respectarea dreptului în funcţionarea comunităţii şi ca o Adunare Parlamentară să fie consultată asupra problemelor comunitare.

Prin Trataul de la Bruxelles, din aprilie 1965, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene, s-a realizat unificarea executivului şi, pe cale de consecinţă, diferite instituţii şi reguli strâns legate de acestea refacându-se într-o singură administraţie, iar administraţiile celor trei Comunităţi au fost dotate cu un buget de funcţionare unică.

Fuziunea nu a fost totuşi decât instituţională, nu şi funcţională, cele trei Comunităţi continuând să rămână distincte în privinţa reglementărilor economice.

La 17 februarie 1978 Parlamentul European a adoptat o rezoluţie referitoare la o denumire unică pentru Comunităţi. Astfel „Comunitatea Europeana' desemnează ansamblul instituţiilor create conform tratatelor stabilind cele trei Comunităţi europene, ca şi grupul format din statele membre. Denumirea prezintă un interes practic şi o valoare simbolică fără a avea semnificaţie juridică, întrucât, din punct de vedere juridic, nu a avut loc fuziunea tratatelor şi cele trei Comunităţi nu au fuzionat într-o singură Comunitate

CAPITOLUL II

2.1.    Introducere

Prefacerile politice, sociale, economice, din ultimii ani din ţara noastră au determinat şi reevaluarea domeniului securităţii şi sănătăţii în muncă, pentru care s-a creat o nouă legislaţie armonizată cu directivele europene, cu convenţiile şi recomandările Organizaţiei Mondiale a Muncii. Noua legislaţie a introdus sau a dezvoltat concepte care asigură schimbarea modului de abordare a aspectelor referitoare la asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă. Dintre trăsăturile esenţiale care caracterizează noua legislaţie se pot enunţa:

-        întărirea obligaţiei angajatorilor de a asigura securitatea şi sănătatea angajaţilor prin măsuri care iau în considerare principiile generale de prevenire;

-        dezvoltarea la nivel naţional şi la nivel de unitate economică a unor politici de prevenire, care să trateze hollistic securitatea şi sănătatea în muncă, luând în considerare tehnologiile, organizarea muncii, mediul de muncă şi, nu în ultimul rând, executantul nu toate cerinţele sale;

-        instruirea, formarea şi perfecţionarea angajaţilor în corelaţie cu sarcinile de muncă şi cu riscurile la care pot fi expuşi;

-        prioritatea măsurilor de protecţie intrinsecă şi colectivă faţă de cele individuale:

-        instituire responsabilităţilor angajaţilor faţă de propria securitate şi sănătate;

-        dezvoltarea capacităţii instituţionale a unor organisme de control şi de îndrumare a activităţii de prevenire ale statului, care să dispună de mijloace juridice, tehnice, financiare etc, eficace.

Astfel spus, noua legislaţie impune intensificarea preocupărilor pentru calitatea de securitate a echipamentelor tehnice, pentru înlocuirea sau chiar eliminarea substanţelor şi produselor periculoase, pentru organizarea ergonomică a locurilor de muncă, pentru creşterea nivelului de pregătire a lucrărilor şi asigurarea

participării acestora la elaborarea şi luarea deciziei în domeniul protecţiei muncii şi pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor în muncă.

Aceste preocupări sunt susţinute de contextul economic actual, marcat de creşterea importanţei calităţii produselor care implică şi calitatea de securitate a acestora şi face să crească numărul de organizaţii şi societăţi preocupate să conceapă şi să utilizeze tehnici şi instrumente, metode şi proceduri care sa faciliteze îmbunătăţirea continuă a calităţii, metode de evaluare a nivelului de securitate.

Transpunerea în sistemul de reglementări din România a Directivelor U.E. derivate din art. 100A şi 118A din Tratatul de la Roma (1957), privind cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate ale echipamentelor tehnice, respectiv, cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă, impune şi alinierea practicilor noilor organisme create cu cele ale organismelor europene în materie de securitate şi sănătate.

Activitatea de protecţie a muncii în România urmăreşte elaborarea şi aplicarea unui ansamblu de măsuri menite să asigure, în toate domeniile activitate, îndeplinirea sarcinilor în condiţii normale de muncă, iară accidente şi îmbolnăviri profesionale. Importanta care se acordă protecţiei muncii este relevantă de faptul că chiar în Constituţie sunt stabilite principiile de bază ale protecţiei angajaţilor, principii care sunt dezvoltate apoi în Legea cadru.

2.2.    Pregătirea şi Instruirea personalului

Statistica accidentelor de muncă arată că, într-un număr covârşitor de mare de cazuri, executantul a fost vinovat de producerea accidentului fie din necunoaşterea sau nerespectarea normelor de protecţie a muncii, fie din necunoaşterea modului în care trebuie utilizate mijloacele tehnice puse la dispoziţie pentru realizarea sarcinii de producţie.

Dacă, în privinţa bolilor profesionale, durata mare în care acumulările negative duc la declanşarea bolii permite, prin supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor, să se ia măsuri de diminuare a noxelor care afectează sănătatea, în cazul accidentelor acest lucru nu este posibil, evenimentul lăsând în urma sa victime, a căror viaţă este total schimbată sau, mai grav, întreruptă. Pregătirea şi instruirea personalului este mijlocul prin care se poate influenţa hotărâtor, în sensul scăderii, atât numărului de accidente de muncă cât şi cel al îmbolnăvirilor profesionale.