Rusia după încheierea Războiului Rece

Rusia  şi străinătatea apropiată

 

După încheierea războiului rece, fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. Într-o ţară obişnuită tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea de piaţă. În cazul Rusiei, tranziţia a însemnat şi trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Dacă în planul dificultăţilor reale trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă se dovedeşte foarte complicată, mai ales în cazul Rusiei unde amploarea transformării adaugă elemente de dificultate suplimentare procesului, în planul percepţiei, cea mai delicată problemă este totuşi cea a trecerii de la statul imperial la cel post imperial. Este delicată pentru că de 300 de ani ruşii trăiesc în minte cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensaţie la greutăţile şi lipsurile vieţii cotidiene. De data aceasta, prăbuşirea imperiului a fost însoţită de o prăbuşire a nivelului de trai, chiar a securităţii personale. A dispărut şi “aroma ideologică” pe care o răspândea, totuşi, existenţa imperiului: suferim, dar cel puţin suntem mari şi chiar temuţi. De aceea, populaţia este tentată să privească dispariţia imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern şi o naţiune (D. Yergin şi T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211).
Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia, realitate de care trebuie să ţinem seama. Considerăm că într-un curs de geopolitică este bine să semnalăm existenţa acestei realităţi, pentru că poate deveni “materie primă” pentru noi întrupări ale ideii imperiale. Rusia, ne spun Yergin şi Gustafson, trăieşte convingerea că “a fost amăgită părăsind locul pe care îl merită în lume” (op.cit., pag. 212). Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de “resentiment şi umilire” din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei care ar readuce în minţi vremurile de altădată (sau o combinaţie a acestor tipuri de fenomene). De aceea, subliniem de acum, apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei de azi, de modernizarea sa.
Vorbind despre imperiu şi ideea imperială la ruşi, nu putem să nu amintim că imperiul sovietic din perioada socialistă a acestei uniuni avea o existenţă structurată în mai multe cercuri concentrice. Primul, după cum preciza şi Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48) este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de ruşi dominau aproximativ 145 milioane de oameni aparţinând unor numeroase naţiuni ne-ruse, incluzând 50 milioane de musulmani asiatici şi 50 milioane de ucrainieni.
Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul său, Moscova controla state satelit în care trăiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud şi Coreea de Nord, dependente de Moscova din raţiuni ce ţineau de sprijin militar şi economic, ghidare politică, etc. Aceste state din urmă au o populaţie de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de ruşi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni răspândiţi în întreaga Eurasie şi în teritorii dependente de peste mări. Cu alte cuvinte, misiunea internaţionalistă a leninismului, consideră autorul american, nu a reprezentat decât un alt înveliş pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi.
Pentru a putea urmări unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de astăzi să înfăţişăm, în datele sale sumare, peisajul politic al Rusiei şi “străinătăţii sale apropiate” (near abroad).
Fosta URSS conţinea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the Former Soviet Union, past and present” în J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet Disintegration).

O poziţie specială ocupă Kazahstanul, unde ruşii deţin o pondere de peste 40% din populaţie.
Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Există un scenariu ca fiecare să aibă propria monedă şi să evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusă este ca toate să formeze un spaţiu economic comun, un spaţiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre aceste ţări vor forma o uniune economică împreună cu Rusia, altele nu. De pildă, Bielorusia deja a alcătuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni şi Kazahstanul, ţară mare în care populaţia rusească deţine o pondere importantă.
Ar fi, fără îndoială, riscant să se facă judecăţi sigure în privinţa evoluţiei fiecărui stat. În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia să întemeieze un gen de Uniune Europeană a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar această Uniune a funcţionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste ţări are şi o strategie proprie de evoluţie şi nu vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare faţă de Moscova. În acelaşi timp, legăturile economice şi sursa de materii prime pe care o reprezintă Rusia constituie un îndemn spre integrare. Există, deci, două tendinţe contrare în atitudinea acestor ţări şi numai timpul va hotărî care va fi învingătoare. În tot cazul, analiştii spun că un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia, Bielorusia, Kazahstan şi Republicile din Asia Centrală, eventual cele transcaucaziene, cu excepţia Azerbaijanului.

 

 

Ucraina - interfaţa europeană a Rusiei

Ilustrativă în acest sens este poziţia Ucrainei. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spaţiu al URSS (52 milioane de locuitori) şi-a proclamat printre primele independenţa. Din punct de vedere politic, Ucraina îşi doreşte independenţa, dar, în acelaşi timp, ea are o acută dependenţă energetică faţă de Rusia. Ucraina se zbate în acest paradox, iar ultimele sale evoluţii se pare că o apropie de Rusia.
Vom insista puţin asupra Ucrainei, întrucât are o poziţie geopolitică foarte importantă: ea reprezintă interfaţa europeană a vechiului imperiu. “Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar, împreună cu Ucraina mai întâi amăgită şi, apoi, subordonată, Rusia devine automat un imperiu” (Z. Brzezinski, “Parteneriatul prematur”, în “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”, pag. 290). O ţară de dimensiunile Ucrainei cu poziţia sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea legătură economică decât cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu şi-l poate în nici un fel permite. Pe fondul unei tranziţii complicate, în care reforma nu a fost condusă, potrivit specialiştilor, foarte bine, Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde de dolari faţă de Rusia. Fostul ministru de externe al Rusiei, Andrei Kozârev, în faţa unor comentarii de tot felul şi, probabil, a presiunilor vestice, a avut o apreciere neiertătoare: “În CSI, totuşi, chiar şi un stat mare şi dezvoltat economic precum Ucraina nu poate să se descurce în afara unor legături strânse cu Rusia. Există o alternativă? Este Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de către Rusia Ucrainiei, Georgiei şi statelor din CSI sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari, cât reprezintă datoria Ucrainei? Iată de ce rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali şi sprijinite” (Andrei Kozârev, “The Lagging Partnership”, citat în Introducerea la “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”).
Ecuaţia geopolitică a Ucrainei este, poate, cea mai complexă dintre toate republicile unionale. Pledează pentru acest lucru existenţa celor aproape zece milioane de ruşi care trăiesc în această ţară. Faptul că Ucraina deţine Crimeea, ţinut rusesc, locuit în majoritate de ruşi, făcut cadou de către Hruşciov în 1954 cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine deţine Crimeea, deţine o poziţie cheie la Marea Neagră. Mai presus de toate, aceste ţări au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi şters în câţiva ani. Cum spuneam, foarte importantă din punct de vedere geopolitic este poziţia Ucrainei care “ocupă” ieşirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, “transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova” (P. Dobrescu, “Nu este loc de utopie”, în volumul “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”).

Dintre celelalte republici unionale o situaţie ceva mai clară au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc să restabilească legăturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte ţări scandinave, Lituania cu Germania şi Polonia. Ca suprafaţă ele sunt, fiecare, de mărimea Austriei sau Ungariei, dar populaţia este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane  (Letonia).
Există două tipuri de probleme delicate în cazul acestor ţări: ele exportau către celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face să menţină legăturile comerciale cu fostul spaţiu sovietic. În acelaşi timp, obiectivul politic declarat este să diminueze aceste legături şi să intre în spaţiul de influenţă occidental. Din punct de vedere strategic, aceste ţări sunt semnificative pentru Rusia, întrucât pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. În plus, porturile ruseşti de la Baltică sunt îngheţate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentuează situaţia Rusiei de “înfundătură continentală”. Ne explicăm astfel de ce Rusia se împotriveşte tentativelor de integrare a acestor state în structurile occidentale. Ne explicăm şi de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenţă în încurajarea tendinţelor de desprindere.
Toate cele trei ţări baltice au fost invitate să înceapă negocierile privind integrarea în Uniunea Europeană (Estonia din 1998, Lituania şi Letonia din decembrie 1999, în urma summit-ului de la Helsinki). Şi Rusia ca atare doreşte o apropiere de Uniunea Europeană. În ceea ce priveşte integrarea în structurile de securitate, lucrurile stau cu totul diferit. Şi nu credem că în perioada imediat următoare ar fi şanse pentru integrarea acestor state în NATO. După Ucraina, statele baltice reprezintă al doilea punct de conflict între Rusia şi NATO.

Butoiul cu pulbere al Caucazului

O să insistăm puţin şi asupra poziţiei statelor din Caucaz, pentru că fiecare dintre ele prezintă serioase dificultăţi în tentativa de a obţine independenţa. Este semnificativă în acest sens situaţia Georgiei. Georgia se învecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi şi Batumi. Pe de altă parte, valoarea poziţiei geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere în Marea Caspică, această ţară situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră şi de aici spre Europa.
Georgia este o ţară relativ mică, are o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Irlandei pe care trăiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauză de câţiva ani, imediat după primul război mondial, ea a fost de la începutul secolului al XIX-lea integrată Rusiei.
Până în 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS şi avea un export masiv întrucât fostul imperiu nu avea o producţie proprie cât de cât îndestulătoare. În plus, gruzinii erau buni comercianţi şi ei erau particularii care aprovizionau piaţa Moscovei cu zarzavaturi (erau consideraţi un fel de “milionari socialişti”). De la acest nivel, în 1995 locuitorii capitalei - Tbilisi - nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână câte două ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obişnuiţi premisele tranziţiei şi cum se poate explica apariţia unor orientări nostalgice.
Georgia s-a proclamat independentă în 1991, iar primul preşedinte care a câştigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Şevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. Numai că pe teritoriul său au izbucnit – la timp, am spune – mişcări de independenţă a unor provincii.
Prima a fost cea iniţiată de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, trăiesc în două provincii: Osetia de Nord integrată Federaţiei Ruse (600 mii de locuitori), şi Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini şi 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud îşi proclamă independenţa. Georgia declară neconstituţionalitatea hotărârii. Izbucneşte un conflict militar care ia sfârşit doar în 1993, când Georgia aderă la CSI, prilej cu care dobândeşte sprijinul Moscovei în soluţionarea conflictelor interne. În mai 1996, se semnează Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securităţii şi încrederii între părţi.
Cumva după acelaşi scenariu are loc şi conflictul din Abhazia - republică autonomă a Georgiei, situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini şi 17% ruşi) având capitala la Suhumi. Abhazia îşi declară independenţa, Tbilisi nu recunoaşte hotărârea, izbucneşte conflictul armat, abhazii fiind sprijiniţi de “voluntari” din Caucazul de Nord. Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde să fie dislocate forţe de menţinere a păcii ale CSI. În 1996, Georgia şi Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”.
Deci, republicile unionale sunt supuse şi unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Şi ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe ruseşti pentru a-şi salva existenţa statală. Pe de altă parte, exemplul dat arată cât de complicată este situaţia nu numai în Caucaz, ci în mai toate republicile unionale. Fiecare republică are “pungi de populaţie” de altă etnie care pot repede deveni masă de manevră. De aceea, problema independenţei acestor republici faţă de Rusia este foarte complicată şi trebuie tratată cu mare prudenţă şi, am spune, cu înţelegere.
Armenia nu are ieşire la mare sau la alte căi de comunicaţie importante. Trei dintre cele patru ţări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaijan şi Iran), iar de Georgia este despărţită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din comerţul ţării. Poziţia sa este izbitor de asemănătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fără acces direct la o cale de comunicaţie importantă. De aceea, o bună relaţie cu Moscova este principala soluţie de supravieţuire.
Cea mai mare ţară caucaziană - Azerbaijanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost întrântă de o ţară mai mică (Armenia) şi pentru că a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporţie de 80% armeni şi 20% azeri. În 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La intervenţia lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaijanului. Am menţionat acest lucru pentru că era o practică imperială - pe care nu au practicat-o numai ruşii, dar în care Stalin a înregistrat adevărate performanţe - de a face asemenea împărţiri şi reîmpărţiri care să creeze potenţiale surse de conflict. Deci, în cazul Moldovei de peste Prut, Stalin a luat nordul şi sudul ţării şi le-a dat Ucrainei, creând mari complicaţii ulterioare. Într-un mod asemănător a procedat în cazul Osetiei, a ţinutului Nagorno etc.
La sfârşitul deceniului al IX-lea au loc demonstraţii ale armenilor din enclavă în favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. În primăvara lui 1993 se declanşează ofensiva etnicilor armeni în urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia şi este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de părţile implicate la Moscova.
Azerbaijanul este o ţară vecină cu Iranul (de altfel pe teritoriul său trăiesc mulţi iranieini). Pe de altă parte, importanţa acestui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspică. Frustrat de victoria armeană, precum şi de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei în timpul conflictului, Azerbaijanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, şi ţările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei ţări va fi, fără îndoială, ascendentă.
Plină de necunoscute este şi evoluţia ţărilor din Asia Centrală. Au înalte rate de creştere a populaţiei şi, în acelaşi timp, sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spaţiu sovietic. Rolul lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. Foarte important între aceste state este Uzbekistan. Cu o populaţie de 24 de milioane şi o suprafaţă mai mare decât a Germaniei şi mai mică decât a Franţei, beneficiind de o conducere realistă şi hotărâtă, Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani ritmuri de creştere economică. El se detaşează între cele patru ţări. Dar aceste ţări suferă două tipuri de influenţe cu semnificaţii geopolitice de netăgăduit: influenţa ţărilor musulmane situate la sud - şi influenţa Chinei situată la vest.

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro