1 “Frumos şi Sfînt în opera druţiană”
                                                                                      
                                                                       Moto: Cî trăim pe-acest pămînt
Mai avem un lucru sfănt,
                                                                                              O cîmpie, un sat natal,
                                                                                           O clopotniţă pe deal,

Adunc moralizator şi interesant construită opera druţiană. E o oglindă reflectoare acelor mai înalte simţeminte caracteristice poporului moldovean. La Ion  Druţă zbuciumul şi întregul circuit porneşte de la ideea Frumos. Uneori văzut ca operă de artă, descoperit pe calea creaţiei, alteori ca dimensiune  valorică caracteristică unui Om. Şi nu toţi sunt Oameni.  Caracterile antagoniste vin să nu anteze ideea de Frumos şi Sfînt în opera druţiană. Aceste două largi dimensiuni se extind la nivelul întregii creaţii.
Categoriile estetice amintite poartă la druţă amprenta unei mintalităţi profund populare. Încercînd să înţelegem ideia de sfinţenie, e necesar să pătrundă în miezul gîndirii poporului nostru. Această înţelegere nu îneamnă  folosire unor clişee decorative folclorice, nu echivalează cu frînturi de subiecte sau umbre de personaje  împrumutate din creaţia orală, ci presupune prezenţa motivelor ... populare care cer a fi discifrate.
Erorii lui Druţă sînt mesagerii şi întruchiparea vie a ideii de bine şi frumos, idee cntradictorie manifestărilor  antipodice-de  esenţă antimorală, antisocială, antinaţională, antiumană .
Proza şi dramaturgia druţiană îşi găsesc într-un punct  întîlnire, de aici şi „unicitatea” lor, concordanţa de senzuri şi, pe alocuri, de structuri gramaticale.
În confirmarea ideii de apărarea a idealului său, Călin Ababii vine să afirme acele nescrise, doar irabile norme etice ale moldovanului dintotdeauna, fiind adînc de „starea ecologică” proastă a moralităţii , îndurerat de felul  cum pe toate căile porneşte să se ruineze ce ce este mai sfînt sufletului său al acestui pămînt-temelia odinioară durabilă a vieţii poporului.
Orecare ar fi povara destinului şi oricît e-ar îngenuncheat, spiritul lor se înaltă tot mai sus. Păstorul, Samariteanca îşi asumă ferm, cu întreaga putere de voinţă postura de apărător a tot ce avem mai sfănt. Călin Ababii devine polenic şi neirtător cînd alături de tulburare echilibrului ecologic de declar ca şi raţiunea umană se tulbură .
E remarcabilă la Druţă sensibilitatea, forţa de pătrundere momentele de criză, în celoe mai acute probleme ale vieţii.
E caracteristică personajele druţiene o mare îndărăţnicie, una frumoasă, deoarece eroii ascultă doar de glasul cugetului. Avînd coşteinţa justeţii acţiuni lor, Samariteanca . Călin dar şi Păstorul devin neînduplecaţi. Ei par arfi „frumoţii nebuni”
Asociaţia făcută de unii a imaginii lui Călin cu cea a Jeanei D’Arc nu e deloc una deplasată, şi unul, şi celălalt sînt eroi care-şi asumă ceea ce alţii nu au îndrăzneala de a-şi asuma-a. Prin spiritul lor de sacrificiu. Viaţa îi este redat cursul normal, iar Sufletul cunoaşte sărbătorile de care are legitimă nevoie.

1 Nuvelele „Toiagul păsătoriei” şi „Samariteanca” sînt orientate spre meditaţii filozofice şi simboluri etice. Trio-ul  din  „Frumos şi Sfînt” e şi el simbolic, e un trio confidenţial, care dinclolo de supărările de moment, rămîn fideli aceluiaş crez etic. Doar „ atunci când eram tustrei a fost frumos şi sfînt” e semnificativ în acest sens. Tot ce li sa întîmplat fiind împreună constituie un spaţiu sacru, ale cărui legi dicteză acţiunile celor trei. Simbolică e şi moartea filosofică  a lui Călin, repetînd-o parcă pe cea a ciobanului din „Mioriţa”.
Aproape toţi eroii au firi poetice, casre se înfioară în faţa sacrului şi a sublimului căutînd cu înfrigurare rostul trecerii prin lume a omului. Profund liric e şi Păstorul din „ Toiagul păsătoriei ”. Asemeni fluierului fără oi, întreaga operă  driţiană face sufletul să zboare spre tot ce e demn, frumos şi sacruş.
Toate cele trei opere înpresionază prin dramatismul profund ce-l conţin. Însă, mai ales în cazul protagonismului din „Toiagul păsătoriei”, biuografia sa nu este una particularizată, ci exprimă soarta unei colectivităţi.
Dacă demnitatea face şi ea parte din categoria estetică a Frumosului, atunci  „Toiagul păsătorii ” şi „Samariteanca”  sunt elocvente în acest sens. Satul încearcă să-i distrugă personalitatea, el însă prin nemărginita lui dragoste pentru păsătorie şi cîntec reuşea să domine satul. El a rămas să dăinuie în memoria sătenilor ca exemplu de comportare vrednică, Călin Ababii e şi el în permanentă luptă pentru prestigiul de individ de o înaltă destoinicie şi noblete.
Fiecare din eroi formează cupluri, ca în cazul lui Călin Ababii şi Mihai Gruia, a căror căi de viaţă sînt comparabile cu două zigzaguri inversate. Samariteanca şi soţul ei se întregesc anume prin deosebirile, ce îi diferenţiază. Păstorul şi sătenii, în permanent conflict ajung să fie dominaţi de imaginea ciobanului. Respectiv, fiecare din membrii celor trei cupluri rămîn a avea dreptatea şi adevărul lor, modul de înţelegere a lucrurilor. Adevărul e că absoluta dreptate o au doar luaţi împreună, chiar dacă Păstorul, Samariteanca sau Călin pare fi adevăraţii judecători ai ideii de Frumos şi Sfînt.
Ceea ce uneşte aceste texte e şi memoria ce caracterizează fiece personaj. Un cadru Frumos şi Sfînt la Druţă e şi natura, care nu e doar un fundal, ci şi „o forţă dramaturgică reală, palpabilă ”, omul constituind o parte organică a ei. Mesajul druţian e formulat foarte clar şi direct:de a păstra cu mare grijă tot ce avem mai sfănt în noi, tot ce avem mai frumos