1     TESTAMENT

    Poemul Testament face parte din volumul de versuri Cuvinte potrivite, apărut în 1927, şi deschizând, de altfel, acest prim ton arghezian. Spaţiul poetic reprezintă un areal de afirmare a idealului estetic, întreaga exegeză argheziană fiind de acord cu faptul că poezia reprezintă un adevărat manifest artistic. Întregul construct poetic este exemplar pentru poetica argheziană, versuri ca acestea, însă: ,,Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am creat cuvinte potrivite…/Am luat ocara şi torcând uşure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure”, devin emblematice. Nu este o noutate, de altfel, faptul că în poetica sa, Arghezi s-a folosit de limbajul cotidian. Nicolae Balotă, în volumul Opera lui Tudor Arghezi, capitolul Drama cuvântului, face următoarea apreciere privind stilul arghezian: ,,Cuvântul în sine este un mister. El derivă din verbul primordial şi păstrează, deşi profan, o urmă a sacrului”. Şi mai apoi: ,,Jocul cu cuvintele nu este doar voios – gratuită încrucişare a lor, ci e mărtuira directă, întruparea în verb a unei sfâşieri. Cuvântul arghezian nu este doar expresia unei drame, ci însăşi drama”.
    Esenţial este faptul că poetul nu rămâne în afara spaţiului rostirii. El este implicat în această ivire a cuvintelor potrivite. Subiectul, exprimat sau inclus, eu, configurează statutul eului poetic în acest proces complex de resemantizare a cuvântului.
    Deşi poezia argheziană pare mai degrabă un joc de cuvinte, eului poetic îi sunt asociate în permanenţă verbe ale facerii, ale zbaterii: am ivit, am prefăcut, făcut, am preschimbat, am luat, am pus, am făcut.
    ,,Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, /Decât un nume adunat pe-o carte”.
    Poemul cuprinde, aşa cum afirmam, o bună parte a esteticii argheziene. O lume a unor noi valori se naşte, un univers în care bunurile materiale, obiectele concrete nu mai au valoare. Moştenirea va fi deci ,,împovărată” nu de numele obiectelor cu care fiinţa poetică îşi va înzestra urmaşii, ci de renumele său. Pentru că, dacă în accepţiune biblică, la început a fost cuvântul, în estetica argheziană important este numele celui care instituie o nouă scară de valori, prin intermediul unei noi ,,cărţi”, cu alte cuvinte, al unei noi estetici.
    Aidoma cuiului arghezian, pe care, în fond, oricine îl putea face, însă ,,vezi, nu m-am gândit”, această nouă dimensiune poetică nu este, de fapt, nici atât de nouă, şi nici atât de modernă. Ea vine din limbajul generaţiilor trecute care, prin vorbirea lor directă, adeseori bolovănoasă şi ,,neîngrijită” au fost mai aproape de adevărurile fundamentale decât ,,perifrazele” modernităţii. Mai mule decât atât, acest limbaj, încărcat de semnificaţii primordiale, nu este la îndemâna oricui. El este un prag iniţiatic, pe care nu orice ,,ucenic vrăjitor” se poate încumeta a-l trece. Înglobarea limbajului popular, cotidian, grosier adeseori, frust şi neocolit, în registru artistic, în cod estetic, altfel spus, nu reprezintă un loc comun, în plan estetic vorbind, iar autorul Cuvintelor potrivite îşi asumă această răspundere (estetică) faţă de sine (eul poetic) şi faţă de cei ce vor veni (fiule). Transfigurarea poetică a limbii este o asumare proprie, ea vine însă să sublinieze o acumulare de sute de ani, asemeni mărgăritarelor şi pietrelor preţioase pierdute în noroiul drumurilor. Acest limbaj reprezenta, dintotdeauna, un potenţial, o virtualitate artistică, şi în acelaşi timp, o acumulare, pe care instanţa poetică le transpune în act, în realitate: ,,Ca să schimbăm acum întâia oară, /Sapa-n condei şi brazda-n călimară, /Bătrânii-au adunat, printre plăvani, /Sudoarea muncii sutelor de ani”.
    Fundamental, ideea estetică principală a lui Arghezi nu este departe de cea clasică, dintotdeauna. Poezia trebuie să fie exprimare corectă, potrivită, adecvată gândului, cu alte cuvinte, este necesară o ,,reorganizare” a limbajului. ,,Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite, /Eu am ivit cuvinte potrivite”. Pe de altă parte, se anunţă, sentenţios şi cvasi-oficial, dreptul de cetate al cuvântului dur, bolovănos, necizelat, în poezie. Artistul cuvântului este acela care ia aceste pietre colţuroase ale exprimării cotidiene şi, şlefuindu-le, le transformă în mereu râvnitele giuvaieruri ale poeziei: ,,…Şi, frământate mii de săptămâni, /Le-am refăcut în visuri şi-n icoane”.
    Întreaga parte următoare se constituie într-un adevărat manual de sublimare a limbajului obişnuit într-unul poetic. Ceea ce este considerat imund, urât, dizgraţios, nevrednic de a intra în împărăţia poeziei este transformat, transfigurat, sublimat, nu doar în elementul gingaş, prevestitor şi delicat (,,muguri”) ci şi în, suprem orgoliu poetic, laurii care încununau întotdeauna fruntea poeţilor antici, învingători: ,,Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”. Mai mult decât atât, poetul, în viziune argheziană, este un alchimist, el pătrunde tainele neştiute ale transformării substanţelor, ale răului în bine, ale urâtului în frumos, ale veninului în miere: ,,Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Ocara, înjurătura, cuvintele tari, adresările injurioase primesc, pentru prima oară în viziune argheziană, o calitate pe care nimeni, până la el, în literatura română, nu o afirmase: aceea de a atrage, nu doar de a respinge, aceea de a vindeca, nu doar aceea de a răni: ,,Am luat ocara, şi torcând uşure,/Am pus-o când să-mbie, când să-njure”.
    Versurile următoare au cel puţin două niveluri de semnificaţii: ,,cenuşa morţilor din vatră” ar putea fi, pe de o parte (şi în primul rând) limba generaţiilor anterioare, ignorată, neluată în seamă, uitată. Este o limbă plină de sevă, de înţelesuri profunde, chiar cu valenţe filosofice (aşa cum cercetări de această natură, de filosofie a limbajului, au dovedit-o). Pe de altă parte, însă, această cenuşă reprezenta chiar scrumul cuvintelor moarte demult, arse de vreme şi de nepăsare, şi pe care poetul, aidoma unui Mesia al poeziei, le readuce la viaţă: ,,Am luat cenuşa morţilor din vatră /Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, /Hotar înalt, cu două lumi pe poale, /Păzind în piscul datoriei tale”.
    Există chiar şi o delimitare poetică, extrem de interesantă. Pe de o parte ar fi lumea expresiei ,,frumoase”, echilibrate, ,,potrivite” în sens clasic, pe de altă parte aceasta, a limbajului frust, redescoperit. Ele sunt despărţite de un munte, nu doar imaginar, ci de incompatibilitate (până acum). Piscul muntelui, poetul (estetica argheziană), le uneşte.

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro