1

Diagnosticarea şi clasificarea tulburărilor de limbaj

   Continut

Capitolul I. Caracteristica limbajului şi aspectele     clasificării patologiei lui

1.1    Limbajul şi dezvoltarea lui în ontogeneză
1.2     Definirea şi clasificarea tulburărilor de limbaj

Capitolul II.  Cercetarea şi terapia tulburărilor de limbaj

2.1 Cercetarea vorbirii copiilor cu tulburâri de limbaj
2.2 Rolul exercitiilor de respiratie în terapia tulburarilor de vorbire

Capitolul III. Partea practică

3.1 Cercetarea unui copil cu tetacism

3.2 Corectarea


Introducere
La vârsta preşcolară şi şcolară mică, limbajul capătă noi valenţe ce îi permite copilului să realizeze relaţii complexe cu adulţii şi cu ceilalţi copii, să-şi organizeze activitatea psihică, să acumuleze informaţii, să însuşească experienţa socială.
    Cu ajutorul limbajului se formează şi se organizează sisteme în care sunt integrate cunoştinţele, ceea ce contribuie şi la formarea personalităţii colului. Copii cu tulburări de limbaj au aceeaşi necesitate de bază în creştere şi dezvoltare, dar totodată au şi anumite necesităţi particulare specifice, individualizate.
    Actualitatea cercetării principalelor tulburări de limbaj este fundamentată şi de faptul că de la 9 % până la 30 % din copii de vârsta preşcolară şi şcolară mică sunt marcaţi de nedezvoltarea vorbirii.[8]
    Cercetările tulburărilor de limbaj sunt necesare nu numai pentru prevenirea acestor tulburări, dar şi pentru adoptarea unei metodologii ştiinţifice în stabilirea diagnosticului diferenţiat şi modalităţi de corectare.
    O deosebită importanţă în acest scop o are studierea şi elaborarea unei clasificări a tulburărilor de limbaj care să oglindească toate varietăţile, aspectele semnificative ale acestora.
    În decursul istoriei dezvoltării logopediei cercetătorii tindeau către o astfel de clasificare, dar şi în timpul de faţă problema clasificării rămâne a fi una din actualele probleme nu numai a logopediei, dar şi a altor disciplini ştiinţifice care se preocupă de dereglările activităţii verbale.
    Complexitatea clasificării tulburărilor de limbaj e condiţională de un şir de cauze, cea mai importantă fiind studiere insuficientă a mecanismelor vorbirii, la fel şi necoincidenţa părerilor  expuse de diferiţi autori privitor la principiile pe baza cărora trebuie să fie expusă clasificarea.
    Necesitatea de a elabora o astfel de clasificare a tulburărilor de limbaj a stimulat cercetările a mai multor savanţi ca: M. Hvatţev, R. Levina, L. Volcova, C. Păunescu, E. Verza ş.a.


Capitolul I. Caracteristica limbajului şi aspectele clasificării patologiei lui


Limbajul şi dezvoltarea lui în ontogeneză

    Limbajul uman constituie unul dintre cele mai complexe fenomene psihosociale. El reprezintă actul fundamental de legitimare a omului şi de situare a sa pe scara evoluţiei şi progresului materiei vii.
    Limbajul reprezintă funcţia de exprimare şi de comunicare a gândirii prin utilizarea de semne, care au o valoare identică pentru toţi indivizii din aceeaşi specie, în limitele unei arii determinate. Iar vorbirea la rândul ei este utilizarea limbajului articulat în comunicare.
    Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de sisteme aferente şi eferente, el este rezultatul activităţii organelor de coordonare, care recepţionează din exteriorul organismului o serie de semnale linguale, le descifrează conţinutul semantic şi, pe baza acestora, elaborează semnale verbale inteligibile.
    Însuşirea limbajului este o activitate care presupune efort îndelungat din partea individului.
    Copilul se naşte într-o baie lingvistică mai ,,caldă” sau mai ,,rece”, mai ,,largă” sau mai ,,strâmtă” pe care o fructifică şi o valorifică ajutat sau nu de adulţii din jur. Aceasta se realizează în etape şi faze dificile pe care copilul nu le resimte ca atare. [4,pag.169]
    Profesorul B.E. Levina distinge cinci etape pe care le parcurge copilul în însuşirea vorbirii:
La prima etapă – prefonetică- copilul este lipsit nu numai de vorbirea activă, ci şi de capacitatea de înţelegere a vorbirii, chiar de diferenţierea a sunetelor.
La a doua etapă  apare capacitatea de diferenţiere a fonemelor celor mai depărtate şi mai contrastate, în schimb lipseşte capacitatea de diferenţiere a sunetelor apropiate. Pronunţia copilului este greşită, alterată. El nu este capabil nici să distingă pronunţia corectă sau incorectă a persoanelor din jur, nici să observe particularităţile vorbirii proprii.
În a treia etapă intervin mutaţii hotărâtoare. Copilul începe să audă sunetele vorbirii în conformitate cu trăsăturile lor fonematice. El recunoaşte cuvintele pronunţate greşit şi este capabil să facă distincţie între o pronunţie corectă şi una greşită. Vorbirea lui se menţine încă incorectă, dar apar unele sunete intermediare între sunetele pronunţate de copil şi cele pronunţate de adult.
În etapa a patra devin predominante noi imagini perceptive ale sunetelor. Totuşi copilul nu a depăşit complet forma anterioară şi el continuă să perceapă greşit unele cuvinte pe care le aude. Vorbirea activă ajunge la un nivel de corectitudine aproape completă.
În etapa a cincea procesul  dezvoltării fonematice se desăvârşeşte. Copilul aude şi vorbeşte corect. El îşi formează imagini auditive fine şi diferenţiate atât ale cuvintelor cât şi ale sunetelor distincte.
    Iar acum vom descrie procesul evoluţiei limbajului în etape cronologice.
    În privinţa articulării sunetelor până la emiterea unor structuri sonore se pot constata patru etape succesive. (Garcia – Sanchez I.N. 1995).
I între 0 - 6 luni – etapa vocalizării primare, sunetele emise dobândind o uşoară valoare de semnalizare, la început întâmplătoare.
II între 6- 10 luni – etapa gânguritului, când vocalizările se organizează parţial în seturi respective de sunete; ele au o funcţie de antrenament, de fortificare pentru vorbirea ulterioară.
III între 10 luni – 12,15 luni – etapa lalaţiunii în care aceste seturi repetative se organizează mai amplu, complex, apropiindu-se treptat de o pseudoconversaţie prin care copilul tinde să imită ceea ce aude în jurul său (fără semnificaţie pentru el).
IV în jurul vârstei de 12-15 luni - debutează etapa primelor cuvinte. Iniţial se produc vocalizări combinate cu lalaţiuni sub forma similară a cuvintelor pentru ca mai apoi să apară un ,,sâmbure” de cuvânt propriu – zis. Aceasta este etapa crucială pentru progresul ulterior al copilului în asimilarea limbajului. Nu avem de a face cu un cuvânt în sine, ci un element, căruia atribuindu-se  o anumită semnificaţie ajunge să îndeplinească o funcţie ca atare.
    M. Cohen distinge 4 etape în evoluţia limbaj infantil:
I între 8-10 luni – primele elemente de comunicare (pseudocuvinte izolate).
II între 10-14 (18) luni – multiplicarea acestor elemente, utilizate repetat.
III între 18-36 luni - prezenţa primelor sinteze, perfecţionate treptat.
IV după 36 luni – prezenţa formelor gramaticale specifice adultului.
    Dezvoltarea pronunţiei sunetelor se bazează pe structura aparatului articulator. Primele 4-5 luni reprezintă perioada sunetelor pseudoverbale. Spre vârsta de 6 luni apar ,,pseudocuvintele” compuse din câteva silabe. De la 7 – 18 luni nu fonemele au semnificaţie, ci intonaţia, ritmul, abia după aceasta – conturul general al cuvântului.
    La 1,5 ani limbajul copilului constă din cuvinte cu caracter instabil al conţinutului sonor şi uneori cu reducţia cuvântului până la o silabă. Mai constante cuvintele devin spre vârsta de 2 ani. În această perioadă copilul trece de la cuvinte primitive şi imitări de sunete la formarea stereotipurilor silabice concrete.
    Primele consoane pe care încep să le pronunţe corect sunt cele labio-labiale: p, b, m. La 2 ani ei pronunţă liber sunetele palato – lingvale anterioare şi posterioare: t, d, g, c. Mai greu copii pronunţă sunetele z, s, j, h, l, r.
    Asimilarea sau dezvoltarea simţului sintactic: ,,a aptitudinilor, gramaticale” reprezintă o direcţie sincronă de dezvoltare esenţială a limbajului copilului.
    Se poate sesiza o cronologie specifică a evoluţiei sintactice a micului ,,ucenic” în ale vorbirii. Mai întâi apar substantivele în vorbirea copilului apoi verbele şi mai apoi adjectivele şi adverbele (V. Ştern).
    M. Serra (1995) distinge o periodizare mai desfăşurată:
I stadiu (9 – 18 luni) – structurarea unui element ce revine cu frecvenţă mare: interogare prin intonare şi accent pe ultima silabă (ma-ma).
II stadiu (1,6 – 2 ani) – structuri din 2 elemente combinate: subst. + negaţie (exemplu: ,,tata, nu”); adj.+subst; subst+ verb (exemplu: ,,mama, unde”); interogaţie mai clară.
III stadiu (24-30 luni) – structuri din 3 elemente: negaţia + 2 subst.; 2 adj.+ un subst.;  nume + 2 adj.; sintagme verbale (2 verbe + adverb). Apar propoziţii şi primele flexiuni: pluralul, femininul , trecutul verbelor, pronumele personal.
IV stadiu (2,6 – 3 ani) – structuri orale din 4 elemente, veritabile sintagme propoziţionale, deşi uneori eliptice şi parţial în dezacord gramatical.
V stadiu (3 –3,2 ani) – structuri orale frazate la peste 4-5 cuvinte; tentative de a le modifica şi lega între ele.
VI stadiu (3,2 – 4,6 ani) se trece la analiza structurilor, la conştientizarea erorilor şi la autocorecţie. Însuşirea clişeelor verbale corecte.
VII stadiu (peste 4,6 ani) – structuri înlănţuite în discurs, deşi acesta nu este lung şi mai are greşeli de logică şi succesiune; copilul este capabil de înserierea a 3-5 propoziţii.
În ceea ce priveşte evoluţia lexicului infantil Emil Verza relevă următoarele performanţe ale copilului normal, care (1983):
    la aproximativ 1 an posedă 100 cuvinte.
    la circa 3 ani posedă între 400 – 1000 cuvinte.
    la 6 – 7 ani viitorul elev va dispune de circa 2500 cuvinte dintre care 800 active.
    la 10 – 11 ani, în clasa a IV, lexicul se ridică la 4000 – 4500 cuvinte din care 1500 – 1700 sunt active.
Vârsta între 2 şi 5 ani este cea mai favorabilă pentru dezvoltarea vorbirii. În perioada aceasta se desfăşoară mai bine activitatea practică de instruire verbală şi cu o pondere mai mare se dezvoltă aparatul central şi periferic al vorbirii. Anume în perioada aceasta de vârsta trebuie să fie dezvoltată vorbirea la copii, deoarece  mai târziu acest lucru este mai greu de realizat. La vârsta de 6 –7 ani copii posedă bazele vorbirii orale externe, însă fără o instruire specială la ei nu se pot forma deprinderi de vorbire scrisă, deoarece această funcţie este limitată de dezvoltarea insuficientă a mecanismelor de limbaj scris.
    Procesul de însuşire a citit – scrisului, în cadrul căruia se dezvoltă reprezentarea precisă a componenţei cuvântului, copilul formându-şi priceperea de o analiza fiecare sunet din cuvânt şi a-l deosebi de celelalte sunete, influenţează perceperea fină şi conştientă a laturii fonetice a vorbirii.
    În toate etapele dezvoltării copilului vorbirea exercită o influenţă uriaşă asupra formării tuturor proceselor psihice şi joacă un rol de seamă în reglarea comportamentului şi activităţii acestuia.

 
Definirea şi clasificarea tulburărilor de limbaj

    Însuşirea limbajului este o activitate care presupune un efort îndelungat din partea individului. Aceasta este pentru că tehnica de recepţionare şi de exprimare a comunicării este una din cele mai complicate priceperi omeneşti. Ţinându-se cont de dificultăţile coordonării mişcărilor foarte fine ale aparatului fonoarticulator un anumit procent al semenilor noştri nu reuşesc să stăpânească tehnica vorbirii, de aceea prezintă tulburări de limbaj.
Tulburări de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale, şi de particularităţile psihofiziologice de vârstă (unii oameni vorbesc nuanţat, expresiv, alţii au o vorbire mai puţin inteligibilă, obositoare, prea şoptită). Este absolut necesar să se facă o delimitare precisă între particularităţile individuale ale limbajului şi tulburările de limbaj. Primul indiciu pe baza căruia putem suspecta un copil ca având tulburări este frecvenţa mult mai mare a dificultăţilor de exprimare faţă de posibilităţile medii pentru vârsta lui. În acest sens tulburările în vorbire trebuie să fie tratate cât mai timpuriu după apariţia lor.
    În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi exprimare orală, de scriere şi citire, de mimică şi articulare; stau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepţiei limbajului.
    ,,Prin tulburările de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la reglarea diferitor componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă” (M. Guţu 1975).
    Ursula Şchiopu propune o astfel de definire a tulburărilor de limbaj. Comunicarea verbală depinde de trei funcţii: (Pichon):
•    Funcţia apetitivă – a vrea să vorbeşti;
•    Funcţia ordonatoare pentru a asimila şi a organiza sistemul de semne folosit de cei din jur;
•    Funcţia de realizare care permite transmiterea la altul, prin intermediul cuvântului vorbit sau scris.
Tulburările de limbaj rezultă din împiedicarea uneia din cele trei funcţii, fapt ce determină o tulburare particulară caracteristică.
Tulburările funcţiilor apetitive: mutismul (.total sau selectiv şi tulburări cauzate de întârzierea dezvoltării acestei funcţii, pot fi mai frecvente la copii.)
    Tulburările funcţiilor ordinatoare se exprimă prin întârzierea vorbirii sau tulburarea vorbirii primare, tulburare de limbaj de tipul bâlbăielii.
    Tulburările funcţiei de realizare (anomalii sale leziuni ,,instrumentale”, senzoriale sau motrice) se obiectivează în dislalii, dizartrii şi alte tulburări de articulare sau deficienţe de pronunţie.[9, pag.708]
    În primele etape de constituire a logopediei ca ştiinţă ea nu dispunea de propria clasificare a tulburărilor de limbaj, deoarece era profund influenţată de succesele dezvoltării medicinei în Europa sec. XIX –XX.
Una din primele clasificări a fost înaintată de A.Kussmaul (1887) care a supus analizei critice datele despre tipurile de dereglări, le-a sistematizat şi a reglementat terminologia. Această clasificare a stat la baza multor modificări în lucrările cercetătorilor din primele decenii a sec. XX ca: V. Oltuşevschii, G. Gutţman, A. Freşels, S. Dobrogaev.[10,pag.44]
    În cadrul acestor clasificări erau foarte multe asemănări: atitudinea clinică, completată cu criterii etiopatogenetici, legătura diverselor tipuri de tulburări cu forme de boli (în acest caz tulburările de limbaj erau socotite ca un simptom al bolii), la fel şi limba descrierii, căci se foloseau termenii latini şi greceşti.
    Nici un autor n-a reuşit consecutiv să întemeieze o clasificare bazată pe un anumit criteriu. Ca urmare la aceasta a apărut o necoincidenţă atât în nomenclatura felurilor şi formelor tulburări de limbaj, cât şi în folosirea termenilor. Unele şi aceleaşi dereglări erau numite cu diferiţi termeni şi invers, diferite dereglări erau notate cu acelaşi termen. Atât contradicţiile între clasificările separate, cât şi în cadrul uneia şi aceleaşi clasificări au început să se manifeste pe fonul realizării ştiinţelor fundamentale şi aplicate ale sec. XX: fiziologia activităţii S.N., psihologia, lingvistica, medicina, pedagogia. Logopedia nu a rămas în afara acestei tendinţe. În clasificarea clinică s-au introdus corective în rezultatul cărora s-au schimbat simţitor părerile despre diversele feluri de tulburări atribuite unei singure forme, semnificativ s-a întregit caracteristica plină de conţinut a tulburările de limbaj. [10, pag.44]
    Cauzele tulburările de limbaj sunt destul de variate începând cu unele anomalii anatomo – fiziologice ale SNC ori nesincronizări în funcţionarea segmentelor aferente – eferente ect şi terminând cu imitarea unor metode neadecvate de educaţie etc. Tulburările de limbaj sunt consecinţa acţiunii simultane sau succesive a mai multor factori care acţionează în diferite perioade de dezvoltare a copilului:
1.    per. intrauterină;
2.    în momentul naşterii;
3.    în primii ani de viaţă.
În prezent în literatura de specialitate există mai multe încercări de clasificare a tulburărilor de limbaj în funcţie de varietatea criteriilor.
Constantin Păunescu (1966) diferenţiază trei mari categorii de sindroame:
a)    Sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simplă în apariţia şi dezvoltarea  vorbirii:   dislexia   de   evoluţie,  bâlbăiala  fiziologică,  dislexia – disgrafia de evoluţie.
b)    Sindroamele extrinseci limbajului şi vorbirii, dislalia, disartria, disritmia – bâlbâiala, tahilalia, bradilalia.
c)    Sindroame intrinseci limbajului şi vorbirii comportând tulburările elaborării ideaţionale a limbajului şi grupând sindromul dezintegrativ sau disfazia şi sindromul dezintegrativ sau afazia.
În logopedie se folosesc patru tipuri de clasificări a tulburări de limbaj:
I.    Clasificarea clinico – pedagogică;
II.    Clasificarea psihologo – pedagogică;
III.    Clasificarea pedagogică;
IV.    Clasificarea logopedică.
I.    Clasificarea clinico – pedagogică.
Această clasificare se bazează pe tradiţionala legătură a logopediei cu medicina şi este orientată spre corectarea defectelor vorbirii, spre cultivarea atitudinii diferenţiate către lichidarea lor şi e îndreptată spre aprecierea maximă a tipurilor şi formelor de tulburări.
    Ea se orientează asupra unui ansamblu de criterii psiholingvistici şi clinici.
Rolul conducător îi revine criteriilor psiholingvistici:
1.    dereglarea formei limbajului (oral, scris).
2.    dereglarea felului de activitate verbală corespunzător fiecărei forme (pentru cea orală – dereglarea vorbirii şi înţelegerii, pentru cea scrisă – dereglarea scrierii şi citirii).
3.    dereglarea etapei de apariţie şi percepere a vorbirii.
4.    dereglarea operaţiilor care realizează îndeplinirea însărcinărilor la o etapă sau la alta a procesului de apariţie şi de percepţie a vorbirii.
5.    dereglarea mijloacelor de îndeplinire a însărcinărilor.
    Criteriilor clinice le revine rolul de concretizare şi sunt orientate spre lămurirea funcţiei substratului anatomo-fiziologic, dereglării lui şi apariţiei cauzelor.
 Dintre acestea evidenţiem:
1.    factori care au condiţionat la apariţia tulburărilor (biologici sau speciali)
2.     în baza cărui fon se dezvoltă tulburarea (organic sau  funcţional).
3.    în care zonă a sistemelor verbale e localizată tulburarea (centrală sau periferică).
4.    nivelul de tulburare a aparatului central sau periferic al vorbirii.
5.    timpul apariţiei.

Felurile tulburări de limbaj numite în clasificarea clinico – pedagogică:
Tulburări de limbaj
                                Oral                                                     Scris

Tulburări a părţii expresive                   Polimorfe
•    disfonia                                                   • alalia                           alexia
•    bradilalia,                                                • afazia                          dislexia
•    tahilalia.                                                                                         agrafia
•    dislalia,                                                                                          disgrafia
•    rinolalia
•    dizartria

II.    Clasificarea psihologo- pedagogică (Levina R.E.)
Această clasificare se bazează pe selectarea semnelor deficienţilor verbali, care sunt importante în realizarea procesului instructiv – educativ al elevilor.
    Pentru aceasta e necesar de a găsi manifestări comune ale defectului în cadrul diferitor forme ale tulburărilor de limbaj. Pe baza criteriilor psihologici şi lingvistici se evidenţiază:
    Componenţi structurali ai limbajului (latura fonetica, vocabularul, structura gramaticală);
    Aspectele funcţionale ale vorbiri;
    Intercalarea formelor de limbaj (oral şi scris)
Tulburările limbajului
1. Tulburarea mijloacelor de comunicare:
o    Fonetice, fonetico-fonematice;
o    Nedezvoltarea generaţiei a vorbirii;
o    Tulburarea generală a vorbirii;
2.    Tulburarea în întrebuinţarea mijloacelor de comunicare:
○    Bâlbâiala  
III. Clasificarea pedagogică
    Majoritatea copiilor către momentul instruirii în şcoală posedă latura fonetică verbală, au un vocabular bogat şi au capacitatea de a alcătui propoziţii corecte din punct de vedere gramatical.
    Însă procesul de însuşire a limbii nu la toţi are loc la fel. Tulburările limbajului sunt diverse.
    În conformitate cu atitudinea pedagogică tulburări de limbaj pot fi clasificate în trei grupe.
1.    Grupă - tulburări fonetice a limbajului. Esenţa lor constă în aceea că, la logopat sub influenţa diverselor cauze se formează şi se întăreşte o articulare schimonosită.
2.    Grupă – tulburările fonetico – fonematice. Ele se exprimă prin aceea că, copilul nu numai pronunţă defectuos unele sau alte sunete, dar şi insuficient le deosebeşte, nu sesizează deosebirea acustică şi articulatorie a sunetelor opoziţionale. Aceasta condiţionează la aceea că ei nu cunosc structura fonetică a cuvintelor şi comit greşeli specifice în cadrul actului scris.
3.    Grupă – tulburarea globală de limbaj. Ea se manifestă prin aceea că, tulburarea se extinde atât în latura sonoră cât şi în cea semantică. Nedezvoltarea generală a vorbirii are o diversă exprimare – de la lipsa totală a vorbirii până la forme uşoare ale tulburării limbajului cu elemente ale nedezvoltării laturilor: fonetice, fonetico-fonematice şi lexico – gramaticale.

Tulburările limbajului

Tulburări fonetice     Tulburări fonetico-fonematice    Tulburarea globală de limbaj

IV.Clasificarea logopedică
Criteriile în funcţie de care se clasifică tulburări de limbaj (Guţu M. 1978):
a.    Criteriul anatomo- fiziologic:
•    Tulburări ale analizatorului verbomotor, verboauditiv;
•    Tulburări centrale sau periferice;
•    Tulburări organice sau funcţionale.
b.    Criteriul structurii lingvistice afectate:
•    Tulburări de voce;
•    Tulburări de ritm şi fluenţă;
•    Tulburări ale structurii fonetico – fonematice;
•    Tulburări complexe lexico-grmaticale;
•    Tulburări ale limbajului scris.
c.    Criteriul periodizării, în funcţie de apariţia tulburărilor de limbaj
•    Perioada preverbală (până la 2 ani);
•    Perioada de dezvoltare a vorbirii (2-6 ani);
•    Perioada verbală (peste 6 ani).
d.    Criteriul psihologic
•    Gradul de dezvoltare a funcţiei comunicative a limbajului;
•    Devieri de conduită şi tulburări de personalitate.

Tabloul tulburărilor de limbaj este următorul (E. Verza 1982):
A.    Tulburări de pronunţie.
1.    dislalia;
2.    rinolalia;
3.    dizartria.
B.    Tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii:
1.    bâlbâiala;
2.    logoneuroza;
3.    tahilalia;
4.    bradilalia;
5.    aftongia;
6.    tulburări pe baza de coreie.
C.    Tulburări de voce:
1.    afonia;
2.    disfonia;
3.    fonastenia.
D.    Tulburări ale limbajului citit – scris:
1.    dislexia – disgrafia;
2.    alexia – agrafia.
E.    Tulburări polimorfe de limbaj:
1.    alalia;
2.    afazia.
F.    Tulburări de dezvoltare a limbajului:
1.    mutism psihogen;
2.    întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.
G.    Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice:
1.    dislogii;
2.    ecolalii;
3.    jargonofazii;
4.    bradifazii ş.a.
Tulburările de articulaţie sau pronunţie.
Această categorie are frecvenţa cea mai mare în special la copii preşcolari şi şcolarii mici. Prin existenţa tulburărilor respective se creează dificultăţi în emiterea cuvintelor, propoziţiilor şi înţelegerea celor enunţate. Adeseori, ele se transpun în limbajul scris – citit, ceea ce îngreunează formarea deprinderilor grafo-lexice. Dintre aceste tulburări semnificative sunt:
•    dislalia;
•    rinolalia;
•    dizartria.
Dislalia este cea mai răspândită formă a tulburărilor de limbaj (de la grece ,,dis”- dificil şi ,,lalein” – vorbire) a fost introdus în literatura de specialitate  de R. L. Schulthess, în 1830. Acest termen defineşte ,,o tulburare de limbaj caracterizată prin incapacitatea parţială sau totală de a emite şi de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau în combinaţii fluente ale vorbirii (M. Guţu 1975).
    Emil Verza defineşte dislalia ca o tulburare de articulaţie - pronunţie ce se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor.
    Dizartria (,,dis” – greu ,,arthrom” – articulaţie) este cea mai gravă dintre tulburările de pronunţie şi este cauzată de afecţiunea căilor centrale şi a nucleilor nervilor care participă la articularea. Ea se caracterizează printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu o rezonanţă, nazală şi pronunţie neclară. Dat fiind originea sa ea se mai numeşte şi dislalia centrală.
    Ea nu afectează vorbirea în general, ci doar partea ei instrumentală . Şi la tulburările articulatorii se adaugă şi cele respiratorie şi de fonaţie.
    Rinolalia (provine de la grecescul ,,rino”-nas, ,,lalie”– vorbire), însemnând vorbire pe nas. Este o formă a dislaliei la baza căreia stau o serie de modificări anatomice sau malformaţii congenitale ale organelor periferice ale vorbirii: maxilare, buze, limba, palatul dur, palatul moale, care provoacă rezonanţa sunetelor şi a vocii.
Tulburări de ritm şi fluenţă
    Acestea sunt tot tulburări ale vorbirii orale, dar sunt mai grave decât tulburări de pronunţie, nu numai prin formele de manifestare, ci mai cu seamă prin efectele negative ce le au asupra personalităţii şi comportamentul persoanei.
    Bâlbâiala este o tulburare de vorbire de origine centrală funcţională, favorizată de o stare de receptivitate patologică a regiunilor care participă la realizarea vorbirii (I. Mitiuc 1996). Se referă la tulburări spastice de vorbire în care sunt afectate fluenţa şi ritmul vorbirii. Se manifestă prin repetarea unor silabe, sunete la începutul sau la mijlocul cuvintelor şi propoziţiilor, sau prin repetarea unor cuvinte cu pauze exagerate în desfăşurarea vorbirii ca urmare a apariţiei spasmelor la nivelul aparatului fono-articulator care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive.
    Logoneuroza este strâns legată de bâlbâiala, atât prin natura, cât şi prin forma sa. Din punct de vedere simptomatologic ele sunt foarte asemănătoare, dar de cele mai multe ori logoneuroza este mai accentuată decât bălbâiala, care apoi se poate transformă în logoneuroză, în urmă apariţiei unui fond nevrotic, ca urmare a conştientizării handicapului.
Tahilalia (,, tachys” – rapid, ,,lalein” - vorbire) este o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii care constă într-o vorbire prea accelerată. În cazul vorbirii tahilalice tulburările lexico-gramaticale sunt reduse, cu excepţia formelor grave.
Bradilalia (,,bradys” – încet, ,,lalein”- a vorbi) – tulburări de ritm şi fluenţă ce constă într-o vorbire anormal de lentă, cu intervale mari între cuvinte, greu de urmărit.
    Bradilalicii vorbesc foarte rar, încet abia deschid gura. Pronunţia sunetelor este neclară, confuză, iar articularea incompletă.
    Aftongia constituie o tulburare de vorbire asemănătoare bâlbâielii, datorată apariţiei unui spasm tonic de lungă durată la nivelul muşchilor limbii. Deoarece a fost observată mai ales la bâlbâiţi, este apreciată ca fiind un simptom al bâlbâielii, dar poate apărea şi în afara acestei tulburări.
    Tulburări de vorbire pe baza de coree (tic, boli ale creierului mic) determinată de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor aparatului fono-articulator, fizionomiei ce se manifestă concomitent cu producerea vorbirii.

Tulburări de voce.
    În timp ce tulburările de ritm afectează cadenţa vorbirii, tulburările vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor referitoare la intensitatea, înălţimea, timbrul şi rezonanţa sunetului.
Principalele forme ale tulburări de voce:
1.afonia;
2. disfonia;
3. fonastenia.
    Afonia este cea mai gravă tulburare de voce. Ea apare în îmbolnăvirile acute şi cronice ale laringelui cum sunt parezele muşchilor sau procese inflamatorii. Vocea, în astfel de situaţii, dacă nu dispare complet, se produce numai în şoaptă, din cauza nevibrării coardelor vocale. Iniţial vocea se manifestă prin răguşeală, scăderea în intensitate, şoptirea ca în final să dispară complet.
    Disfonia – lipsa parţială a vocii. Ea apare în urma tulburărilor parţiale ale muşchilor laringelui, ai coardelor vocale şi a anomaliilor constituite prin noduli bucali şi polipi. În această situaţie vocea este falsă, bitonală, monotană, nazală, tuşită, scăzută în intensitate, timbru inegal. Fonastenia este o tulburare a vocii de obicei funcţională, gradul ei variând de la o desfonie neînsemnată până la o afonie totală. Ea se caracterizează prin scăderea intensităţii vocii, pierderea calităţilor muzicale, tremurul şi oboseala rapidă a vocii. Este determinată de folosirea incorectă şi abuzivă a vocii şi de laringite.

Tulburări ale limbajului citit-scris
    Dislexia – disgrafia constituie o incapacitate parţială sau persistentă a însuşirii citit – scrisului, o incapacitate de a elabora scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiate care să permită identificarea grafemelor în citire şi identitatea grafemelor în scriere. Ea se manifestă prin apariţia unor frecvente confuzii între grafemele asemănătoare, inversiuni, adăugiri şi substituiri de cuvinte, deformări de grafeme, plasarea defectuoasă a grafemelor în spaţiul paginii neînţelegerea completă a celor citite sau scrise , lipsa de coerenţă logică în scris. Tulburările scrisului sunt mai frecvente şi determină mai multe dificultăţi decât cele ale cititului. Aceste manifestări sunt mult mai frecvente la copii deficienţi, în special la cei cu dublă sau polideficienţă. Alexia – agrafia  sunt tulburări grave ale  citit – scrisului produse de leziuni cerebrale ori de insuficienţa de dezvoltare a sistemelor cerebrale. Alexia  constituie imposibilitatea însuşirii şi înţelegerii limbajului citit. În funcţie de gradul tulburărilor se asociază des cu agnozia simbolurilor grafice. În funcţie de gradul tulburărilor gnozice alexia poate fi:
    Frazelor – nerecunoaşterea legăturilor dintre cuvinte şi a semnificaţiei acestora în contextul frazei, subiecţii citesc cuvintele izolate.
    Verbală – imposibilitatea înţelegerii cuvintelor.
    Silabică – imposibilitatea înţelegerii silabelor
    Literală – imposibilitatea recunoaşterii literelor
    Cifrelor – imposibilitatea recunoaşterea cifrelor.
    Agrafia constă în imposibilitatea de a comunica prin scris în mod lizibil, independent de nivelul mintal. Agrafia poate să fie asociată sau nu cu alexii sau cu afazii. Poate fi înnăscută sau dobândită. Se datorează unor disfuncţii din emisfera stângă. Poate lua forme diferite în funcţie de particularităţi, putând fi optica apraxică, kinestezică, pură ect.[1. Pag.94]

Tulburări polimorfe de limbaj.
    Această categorie cuprinde tulburări de maximă gravitate, cu implicaţii complexe negative nu numai în comunicare şi relaţionarea cu cei din jur, dar şi în evoluţia psihică a logopaţilor.
Aceste tulburări cuprind:
A.    alalia;
B.    afazia.
Alalia (greces. ,,alalos” – fără vorbire muţenie) – constă în incapacitatea subiectului de a-şi folosi vorbirea ca mijloc de comunicare; în unele cazuri uşoare pot fi emise anumite sunete şi cuvinte simple. Este afectată atât latura expresivă a vorbirii, cât şi parţial, cea impresivă.
Afazia constă în pierderea parţială sau totală a capacităţii de comunicare orală şi scrisă datorită unor accidente cerebrale. Apare mai des la adulţi şi bătrâni, fiind produsă de leziuni vasculare

Tulburări de dezvoltare a limbajului
Dintre acestea ne referim la două categorii de handicapuri:
    Mutismul
    Întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii.

Mutismul se află la graniţa dintre neuropsihiatrie şi logopedie. El se manifestă prin refuzul parţial sau total, din partea copilului, de a comunica cu unele persoane, iar în forme grave, acest refuz se extinde asupra înţelesului mediului înconjurător. Este vorba de instalarea unei inhibiţii totale, în anumite condiţii a capacităţii de exprimare verbală deşi copilul posedă limbajul, datorită unei blocări emoţionale grave. Deşi nu comunică, copii cu mutism înţeleg vorbirea şi nu manifestă deficienţe intelectuale.
    Mutismul este un fenomen complex impunând şi un ataşament complex: psihoterapeutic, logopedic, pedagogic, medical.[1, pag.119]
    Întârzieri în dezvoltarea generală a vorbirii se pot întâlni la acei subiecţi care nu reuşesc să atingă nivelul de evoluţie a limbajului conform vârstei. De obicei ele există ca fenomene secundare în cazurile celorlalte handicapuri, dar se pot manifestaţie şi de sine stator. Apare înainte de 5 ani.[5, pag.83]
Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice
    Această categorie are în componenţă o serie de tulburări relativ asemănătoare prin forma de manifestare şi prin efectele negative în exprimarea conţinutului ideativ:
-    Dislogii;
-    Ecolalii;
-    Jargonofazii;
-    Bradifazii. ş.a.

1 Caracteristic pentru toate sunt, aşadar, dereglările generale în formulare, expresie verbală deficitară şi reducerea cantitativă a înţelegerii comunicării. Fenomenele de logoree şi de exprimare incorectă sunt foarte active la această categorie de handicapaţi, având în vedere că dereglările verbale pot fi considerate ca efecte secundare ale disfuncţiilor psihice generale.

                                Capitolul II.  Cercetarea şi terapia tulburărilor de limbaj
Cercetarea vorbirii copiilor cu tulburâri de limbaj

Cercetarea dezvoltării verbale a copiilor de vârstă preşcolară presupune
evidenţierea deprinderilor de vorbire de legătură; volumul vocabularului activ şi
pasiv; nivelul oformării laturii gramaticale a vorbirii; deprinderile de exprimare,
auzul fonematic şi percepţia auditivă.
Pentru cercetarea cunoştinţelor verbale N.P. Coguroba recomandâ de atras atenţie
la cunoştinţe despre culoare, formă, mărime; capacitatea de-a se orienta în spaţiu;
activitatea constructivă, cunoştinţe elementare matematice.
Scopul cercetării – de găsit de ce surse verbale se foloseşte copilul în vorbire, imită
sau nu maturii, cum răspunde la întrebări (prin imitaţie, cuvinte izolate, construcţii
din cuvinte, sau fraze), se adresează cu rugăminţi, atenţie se acordă la capacitatea
lui de lucru, de concentrare, interes pentru activitate, acordă atenţie vorbirii
maturilor.
Cercetarea se petrece în situaţii obişnuite pentru copil: la activităţi, în timpul
jocului, plimbări cu părinţii.
Pentru începerea cercetării copilului este necesar de-a avea date despre starea fizică
a auzului, intelectului (după datele specialiştilor), de cunscut cu datele din
dezvoltarea verbală timpurie (când au apărut primele cuvinte, propoziţii, vorbirea
dezvoltată).
Primele impresii despre copil logopedul şi le face conversând cu el. Întrebările
 pentru discuţie se aleg ţinând cont de vârsta şi calităţile individuale a copiilor. Mai
 întâi de toate ei trebuie să fie îndreptate asupra delimitării deprinderilor de
orientare în mediul înconjurător (despre copil, despre familia lui, despre grădiniţă,
prieteni, jucării,).
În procesul conversaţie se observă, cât de repede intră în contact copilul, are sau nu
vorbirea din fraze simple sau vorbeşte numai cu cuvinte separate.
În timpul conversaţiei se poate de observat dacă corect sunt folosite formele
gramaticale, volumul şi pronunţia sunetelor. Se recomandă de folosit teme ce sunt
cunoscute copilului.
La privirea imaginilor se dau întrebări pentru a putea evidenţia volumul
 vocabularului activ şi pasiv. (T.B.  Filiceva).
N.P. Cogurova propune următoarele condiţii pentru cercetare:
 Selectarea cantităţii materialului – pentru a se putea alege în dependenţă de
pregătirea copilului (culoarea – ea trebuie să fie prezentată de 2 obiecte, forma în 2
exemplare).
O condiţie foarte importantă este stabilirea contactului emoţional pozitiv, a

logopedului cu copilul.

Cercetarea dezvoltării  - se dezvoltă cu evidenţa cunoştinţelor exprimate prin

vorbirea activă, apoi se cercetează vorbirea pasivă coordonarea vizuală a

obiectelor cu imaginea vizuală.

Toată cercetarea se conduce pe principiu de la simplu la compus.
În cercetare trebuie să observăm dacă copii folosesc adjective, adverbe, corect
foloseşte numărul şi cazul (W.A. Circhina 1987).
Cercetarea trebuie de petrecut într-o formă interesantă, atractivă, atractivă pentru
copii.
Pentru cercetarea pronunţiei Feliciova propune următoarea ierarhie: sunete, silabe,
cuvinte şi propoziţii simple.
La cercetarea şi motorico generală şi fină (cum merge, deprinderi de
autodeservire, să lege o fundă, împletească o cosiţă).

Rolul exercitiilor de respiratie în terapia tulburarilor de vorbire

Formarea unei articulaţii clare şi precise reprezintă o cerinţă de bază  în
dezvoltarea şi perfecţionarea vorbirii. Fiindcă artticularea sunetelor se bazează în
primul rănd pe utilizarea corectă a respiraţiei cât şi pe precizia mişcărilor de pronunţare sub controlul permanent al propiului auz prin exerciţii se va urmari :
* educarea respiraţiei;
* educarea mişcarilor articulatorii;
* educarea pronunţiei corecte a sunetelor;
* educarea auzului fonematic.

Educarea respiraţiei

Aparatul respirator, pe lângă funcţia de a asigura schimbările găzoase necesare întreţinerii vieţii, are un rol hotărător şi în actul vorbirii. În timpul EXPIRAŢIEI suflul atinge corzile vocale aflate în poziţie fonică şi prin subordonarea acesteia se produce sunetul .Deci, studiul miscarilor respiratorii şi îndepărtarea dereglărilor lor ocupă un rol primordial în educarea vorbirii. Patrunderea şi expulzarea aerului din plămăni se face prin modificarile dimensiunile  cutiei toracice:
- în cursul inspiratiei,cantitatea toracica este marita pe plan vertical,anteroposterior şi transversal;aceasta dilatare este determinată de coborarea muşchiului diafragmei.
- în cursul expiraţiei, procesul este invers,muşchii abdomenului se contractă odată cu ridicarea diafragmei.

Exerciţii de respiraţie neverbală

Constituie o etapa premergatoare pentru respiraţia verbala. Realizarea acestor exercitii impune respectarea unor norme igienice:
- efectuarea lor se realizeaza în camere aerisite sau chiar în curte;
- eficientta lor este mai ridicata daca se realizeaza la inceputul primei ore sau chiar pe parcursul activitatilor in momentul instalarii oboselii copiilor;
- selectia judicioasa a exerciţiilor astfel incat efectuarea lor sa fortifice musculatura abdominala,a toracelui şi a gatului.

Exerciţii :

1. Inspiraţii adanci urmate de expiraţii puternice şi prelungite, fiind însoţite de mişcari de extensie a coloanei vertebrale prin aplecare în spate a trunchiului şi ridicarea braţelor şi mişcări care micşorează cavitatea toracică susţinută de aplecarea în faţă a corpului şi a mainilor;
2. Exerciţii de suflat;
3. Jocuri de emitere a unor sunete onomatopeice însoţite de mişcări ca imitarea faşăitului frunzelor (sss)sau a vantului (sss).

Exerciţii non-verbale

În faza iniţiala exerciţiile se realizeaza în poziţie orizontală, copilul stănd întins, apoi pe verticală, în picioare şi pe scaun.
1. unul dintre primele exerciţii pot fi executate astfel:
- în faza de inspiraţie copilul trage adănc aer în piept ,cutia toracica se mareşte ca volum, iar muşchii abdomenului se contractă, apăsănd cavitatea abdominala.
- faza de expiraţie se face prin îngustarea cavitaţii toracice şi relaxarea (marirea) cavitaţii abdominale.
Pentru ca copilul să conştientizeze aceste mişcări i se recomandă să pună o mănă pe piept şi una pe abdomen, logopedul putănd să exemplifice.
Exerciţiile continuă sub forma de joc, pe baza unor comenzi, la bataia din palme:
- pentru inspiraţie numărăm pana la 5, la expiraţie numărăm pănă la 8;
- între expiraţie şi inspiraţie copilul va trebui să îşi ţină căteva momente aerul ăn plămăni
2. Din poziţia în picioare cu mainile pe şolduri se vor efectua doua sarituri ca mingea în timpul carora se vor face doua mişcari de inspiraţie. În continuare ,pe urmatoarele doua sarituri se va tine respiraţia, iar pe alte doua sarituri se va realiza expiraţia.
3. Pentru stabilirea ritmului, pe fiecare doua batai din palme se executa o componenta a ciclului respirator (inspiratie, retinerea aerului, expiratie).
4. Variaţia ritmului respirator, care se vor alterna pe cicluri cu durata diferita; importanţa în reglarea respiraţiei conform cerinţelor diverselor situaţii.
Jocul se numeşte "Pleaca trenul de la ...la ..." . Acesta incepe cu o mişcare de braţe, cu coatele indoite pe langa corp, in timp ce pe fiecare mişcare de braţ se executa o mişcare de respiraţie (o inspiratie sau expiratie). In a doua faza a jocului se accelerează mişcările mainilor pe langă corp, accelerarea insoţita şi de mişcările de respiraţie al caror ritm va creşte. (faza numita mersul trenului). În a treia faza, trenul se apropie de gara, ce simbolic e reprezentata prin încetinirea treptată a mişcărilor măinilor şi ritmului respirator.
5. Exerciţii de inspir pe nas şi expir pe gură ,însoţite de mişcări ale braţelor, ridicarea lor în unghi de 90 grade faţă de corp, pauza respiratorie, coborarea braţelor pe lăngă corp (expiratie).

Exerciţii de respiraţie cu copiii de vărstă preşcolară

Toate exerciţiile se realizează sub forma de joc.
1. Suflarea asupra unei lumănări aprinse pentru a o stinge (variatii ale distantei, de la mic la mare).
2. Prin suflare se menţine flacăra lumănării într-o poziţie înclinată, fără ca să se stingă, pe o durată căt mai mare.
3. Prin suflare se umflă balonase sau camere pentru mingi.
4. Prin suflare se menţine balonul plutind în aer.
5. Prin suflare se împrăştie bucăţele de hărtie.
6. Prin suflare se pun în mişcare, plutind pe suprafaţa apei diferite jucării (vapoare, lebada de plastic).
7. Prin suflare se fac balonaşe de sapun.
8. Prin suflare se deplasează bile într-un jgheab de lemn.
9. Se sufla într-un vas cu apa ca sî facă valuri.
10. Se sufla alternativ pe gură şi pe nas asupra unui geam sau oglinzi pentru a le aburi.
11. Se imită respiraţia cainelui: respiraţie scurta, grabita, efectuata cu gura larg deschisa şi cu limba care atărnă: delaxata, în afara. Exerciţii indicate pentru copiii rinolalici.
12. Acumularea expulzarea aerului pe gura: umflarea obrazului drept, lovirea obrazului cu palma producand explozie, umflarea obrazului stang, lovirea lui cu palma, producand explozie.
În mod exemplar se execută şi umflarea ambilor obraji, care prin lovirea cu pumnii provoaca expulzarea aerului cu explozie.
Acest exerciţiu este util şi pentru dezvoltarea mobilitaţii buzelor, în special la cei cu despicaturi labiale operate.
13. Se respira profund cu nasul blocat, apoi pe nas cu gura inchisa.
14. Alternarea respiratiei bucale şi nazale: inspir pe nas, expir pe gura, inspir pe gura, expir pe nas.
15. Imitarea omului ce sufla in palme ca sa şi le incalzeasca .
16. Suflatul in diferite instrumente muzicale (muzicuţa, fluiere).
17. Sa intoneze sau sa fluiere o melodie.

Exerciţii de respiraţie la şcolari

1. Inspir scurt şi adanc, expir lung şi uniform pe gura şi apoi pe nas.
2. Inspir scurt şi adanc, expir lung şi uniform pe gura, intrerupt de o pauza. In timpul pauzei nu se inspira aer. Exerciţiul se desfasoara in urmatoarea succesiune: inspir, expir, pauza expiratorie, expir.
3. Idem cu respiratia pe nas,
4. Inspir scurt şi expir lung intrerupt de doua pauze: inspir, expir, pauza expir, pauza, expir.
5. Idem pe nas.
6. Inspir scurt, expir lung intrerupt de trei pauze.
7. Idem pe nas.
8. Se repeta toate exerciţiile anterioare 2, 3, 4, 5, 6, 7, cu pauze expiratorii inegale, care se reproduc, pentru o mai buna intuire, grafic, prin linii cu intrerupere.

Exerciţii de gimnastică respiratorie:

1. Din poziţia de drepţi, se inspira cand se duc ambele maini inainte şi indarat, descriind un cerc in jurul capului şi se expira odata cu revenirea capului la poziţia iniţiala.
2. Din poziţia de drepţi, cu mainile lipite de corp, se inspira odata cu indoirea coatelor şi apropierea lor la spate şi se expira odata cu revenirea la poziţia iniţiala.
3. O mana se lipeşte de spate sub omoplat, iar cealalta se duce dupa cap şi se inspira. Se executa odata cu revenirea la poziţia iniţiala.
4. Cu mainile intinse se prind capetele unui baţ şi se ridica deasupra capului, inspirand. In expir se revine la poziţia iniţiala.
5. Baţul se prinde la spate cu coatele. La expir baţul se strange cu coatele şi preseaza spatele, stimuland participarea abdomenului.
Treptat, exerciţiile de respiraţie se asociaza cu pronunţia sunetelor. Expirul aerului se produce prin pronunţia vocalelor şi a consoanelor siflante. Sub aceasta forma se sesizeaza mai usor daca dislalicul expira uniform sau iroseste unda expiratorie neeconomic. In primul rand, cand intensitatea vocii este uniforma pe tot parcursul fonaţiei, pe cand in cel de-al doilea caz se produce o slabire a ei. Dupa exersarea sunetelor se trece la pronunţia de propoziţiuni pe un singur expir. Exerciţiile se aplica prin repetare, de cinci pana la zece ori. Durata lor variaza la inceputul şedintelor logopedice de la doua minute la cinci minute.

Capitolul III. Partea practică
Cercetarea unui copil cu tetacism

Cauze:  -   malformaţii ale incisivilor superiori
In locul sunetului "t" se aude un plescait sau un zgomot de fricţiune. Aceasta pentru ca aerul nu este expirat, ci inspirat.Acest defect influenţeaza sonoritatea vocii şi mai ales coerenţa vorbirii. Defectul se remediaza cerandu-i copilului sa simta explozia pe dosul mainii.
 
    In locul exploziei se aude o pocnitura asemanatoare cu cea produsa prin destuparea unei sticle. Defectiunea se inlatura prin exagerarea respiratiei un timp oarecare si se fac dese exercitii cu vocale.
 
    Elevul pronunta consoana "t" tinand intre incisivii superiori şi inferiori. Aceasta deficienţa poate fi tolerata numai in timpul in care elevul invaţa pronunţia sunetului "t". Dupa aceea, elevul va trebui sa articuleze normal, adica, atingand cu varful limbii incisivii superiori. Deficienţa se inlatura prin procedee mecanice: cu degetul sau sonda se aseaza varful limbii in spatele incisivilor superiori.
    In loc de "ta-ta" se aude "tea-tea". In acest caz se palatizeaza puţin consoana "t", prin lipirea parti anterioare a limbii de partea anterioara a palatului. Pentru inlaturarea defectului i se cere copilului sa pronunţe un "t" interdental, apoi ii cerem sa aseze limba in spatele incisivilor superiori.
    Pronuntia lui "d" in loc de "t" datorita vibrarii corzilor vocale.In acest caz se lucreaza pe consoana "d" si  dupa fixarea acesteia se trece la "t" atragandu-i-se atenţia ca "t" se pronunţa fara voce.
    In loc de "t" se aude "tli". Defectul se observa mai ales in perioada iniţiala a predarii sunetului şi este cauzat de faptul ca explozia se formeaza lateral, aerul fiind lasat sa iasa prin orificile formate intre parţile laterale ale limbii şi pereţii interiori ai obrajilor. Deficienţa se corecteaza prin exercitii de asezare corecta a limbii şi a orificiului generator.
    Pronunţia lui "d" in loc de "t". Se datoreaza contactului lingo-palatal care nu este suficient , iar corzile vibreaza si rezulta "l".
 
Caracterizarea ortofonica : - consoana orala
                                - oclusiva,dupa modul de articulare
                                - alveolara sau dentala, dupa locul de articulare
                                - surda, dupa participarea corzilor vocale

    Modul de producere
    In timpul emisiei, coardele vocale sunt libere, nu vibreaza.Explozia aerului fonator, impins din cavitatea bucala spre exterior, se simte pe mana asezata in fata gurii.Valul palatin este ridicat, inchizand caile nazale. Limba realizeaza o ocluzie totala in spatele incisivilor superiori intrand in contact cu arcada dentara superioara pe toata  portiunea anterioara,de aici primind denumirea de consoana dentala.Buzele nu joaca un rol in pronunţia izolata, poziţia lor fiind indiferenta. In pronunţia in silabe, buzele iau poziţia vocalei care urmeaza, astfel in timp ce pronunţam pe "t" din silaba "to" buzele se rotunjesc pentru "o" inca din timpul pronunţiei lui "t". Maxilarele sunt intredeschise, iar arcadele dentale sunt apropiate.
 
Corectarea

In primul rand trebuie reţinut faptul ca se respecta particularitatile de varsta, de personalitate, de fenoarticulaţie precum şi forma tetacismului.
    Prima etapa in corectarea tetacismului o reprezinta ETAPA PREGATITOARE. In cadrul acestei etape se realizeaza cunoasterea copilului prin intermadiul unei anamneze şi prin sabilirea unui diagnostic complex.Se urmareşte inlaturarea negativismului copilului faţa de vorbire şi creerea unei increderi in sine, in posibilitaţile proprii. Logopedul are datoria de a crea o atitudine pozitiva faţa de corectare şi sa asigure familiarizarea copilului cu mediul logopedic.
    Dupa aceasta etapa urmeaza ETAPA TERAPIEI. In cadrul acestei etape se disting 2 sub etape:
 
        1.Terapia generala.
    Primul aspect vizat este dezvoltarea mobilitaţii generale şi a aparatului fonoarticulator. Se incepe cu exerciţii generale: imitarea mersului, mişcarile gatului şi a capului, mişcarea braţelor şi rotirea lor, imitarea spalatului pe maini, exerciţii pentru intarirea musculaturii abdomenului şi toracelui, aplaudatul. Dupa efectuarea acestor exercitii se trece la cele de mobilitate a aparatului fono-articulator.
a)      exerciţii pentru antrenarea motricitatii faciale (gimnastica faciala):umflarea alternativa a obrajilor; mişcari de umflare şi retragere simultana a obrajilor; increţirea, descreţirea feţei; imitarea rasului, a surasului, etc.
b)      motricitatea maxilalelor: inchiderea şi deschiderea gurii; coborarea şi ridicarea maxilalelor; mişcari inainte-inapoi a acestora; imitarea muscaturii; imitarea rumegatului la animale.
c)      motricitate labiala: ridicarea unui creion cu buzele; menţinerea unui obiect intre buze; rotunjirea buzelor sub forma de oval, sub forma circulara; departarea comisurilor; imitarea rujarii ;vibrarea buzelor.
d)      motricitate linguala: miscari rapide şi ritmice de scoatere şi retragere a limbii (pisicuta ce bea laptic); scoaterea limbii sub forma de lopata-moale şi neascuţita; atingerea unei bucaţi de zahar; scoaterea limbii cat mai mult şi retragera ei cu varful cat mai ridicat; limba ghemuita in partea posterioara a guri; imitarea plescaitului; tropaitul calului.
motricitate velo-palatina: imitarea tusei, cascatului, deglutitiei; exercitii deinspiratie şi expiraţie dirijate, exerciţii de bolboroseala cu ajutorul unui tub introdus intr-un vas cu apa.
    Al doilea aspect vizat este educarea respiraţiei verbale şi nonverbale. Aceste exerciţii de obicei sunt efectuate  dupa exerciţiile de mobilitate generala şi inaintea celor de motricitate a aparatului fono-articulator insa pot fi efectuate oricand in cazul acestui tip de terapie deoarece nu exista o "reţeta" a succesului.Se ţine cont de defectul de pronunţie.
    Pentru respiratia nonverbala sunt recomandate urmatoarele tipuri de exerciţii: suflarea nasului in batista,umfla balonul, sufla in lumanare, cu ajutorul unui caiet pe torace şi/sau abdomen se fac valuri-exerciţii pentru expiraţie; miroase florile, cainele la vanatoare adulmecand-exercitii pentru inspiraţie; 3 timpi ispira, 5 timpi expira;inspir pe gura,expir pe nas,etc.-exerciţii pentru o respiraţie diferenţiata.
    In cazul educarii respiraţiei verbale vorbim de urmatoarele tipuri de exerciţii: pronunţia vocalelor, a consoanelor, a silabelor, a cuvintelor in timpul unei expiraţii; exerciţii ritmice, etc.
    Al treilea aspect vizat este antrenarea auzului fonematic. Se porneste de la imitarea sunetelor din natura in şoapta, in ritm sacato şi prelungit dupa indicaţii. Pentru tetacism imitarea ceasului (tic-tac) şi sunetul trompei (ta-ta-ta) sunt utilizate cel mai frecvent. Logopedul rosteşte anumite cuvinte care au sunetul "t" in poziţia iniţiala, mediana respectiv finala iar copilul trebuie sa analizeze cuvantul şi sa spuna care este pozitia sunetului. Tot in cadrul educarii auzului fonetic intra si diferenţierea intre silabele ce conţin o consoana surda şi una sonora (ta-da; te-de; ti-di; etc.) intre cuvintele paronime cu ajutorul imaginilor sau fara acestea.
    Educarea auzului fonematic este indispensabila in tratarea dislaliei, ea inscriindu-se in randul metodelor generale. Tulburarile auzului fonematic pot merge de la incapacitatea de diferentiere a unor sunete (ex.siflantele intre ele, siflantele de suieratoare, etc.) pana la incapacitatea perceperii sunetelor, a silabelor sau chiar a cuvintelor. Dezvoltarea auzului fonematic determina creşterea capacitaţii de diferentiere fenomatica, intrucat, intre auzul fonematic şi mişcarile articulatorii, adica intre percepţia auditiva şi articulaţie exista o legatura indispensabila. Copilul dislalic cu atat pronunţa mai gresit, cu cat aude mai slab şi cu cat pronunţa mai greşit cu atat i se dezvolta mai putin capacitatea de diferenţiere fonematica.Deficienţele de auz fonematic fac imposibil autocontrolul auditv.De aceea, la inceputul corectarii dislalicul şe serveste de modelul corect motrico-kinestezic oferit de logoped.Exersarea acestui model (motrico-kinestezic) stimuleaza dezvoltarea perceptiei fonematice , contribuind totodata la limpezirea ei , intre articulatia sunetelor şi perceptia lor existand o legatura foarte stransa.
 
    2. Terapia specifica
    I. Etapa emiterii sunetului.
    Se utilizeaza onomatopee precum: tic-tac (ceasul) sau ta-ta-ta (trompeta).Are loc antrenarea analizatorului auditiv in procesul complex de elaborare a sunetului.Exerciţii  cu onomatopee sunt atractive şi placute copiilor atat scolari cat şi prescolari.
    Emiterea sunetelor prin demonstraţie şi imitaţie. Modul de producere cere ca limba sa fie usor bombata iar varful ei se lipeşte de gingia incisivilor superiori. Buzele nu se implica. Palatul moale se ridica, curentul de aer expirat trece repede intre limba şi alveole.. Coardele vocale nu vibreaza. Demonstaţia se face in fata oglinzii, fiind insoţita de o serie de explicaţii. Dupa ce a urmarit demonstraţia logopedului, copilul repeta impreuna cu acesta dupa care este lasat sa repete singur in fata oglinzii pana ajunge la fixarea kinestezica-tactila a sunetului. Trecerea de la pronunţia model la cea independenta necesita o serie de exerciţii diferite atat de tip articulator cat şi fonetice şi ortofonice. Primele exerciţii de pronunţie trebuie facute in şoapta cu un minim de efort articulator. Pe masura ce se consolideaza pronunţia corecta a sunetului, se poate folosi vocea din ce in ce mai puternica.
    Modelul derivarii din sunetele corect emise, care se aseamana cu sunetul "t" din punct de vedere motrico-kinestezic are o larga aplicabilitate in emiterea dentale "t".
    Sunetul "t" se poate deriva din "p". Se pronunţa in mod repetat silaba "pa" din care se obtine apoi "t" prin ridicarea usoara a varfului limbii in spatele incisivilor superiori.
    Metoda comparatiei  ofera copilului dislalic posibilitatea raportarii stadiului in care se afla procesul de corectare a tulburarii sale de limbaj cu stadii anterioare si in felul acesta a inregistrarii progreselor realizate. Prin raportarea copilului in primul rand la el insisi şi apoi la cei din preajma (logoped, parinţi, adulţi din mediul ambiental, colegi, etc.) copilului i se potenteaza mobilurile interioare , dorinţa de autodepaşire.
    In cazul copiilor şcolari, exerciţiul fonetic şi ortofonic se completeaza cu cel grafic.
    II.Etapa de consolidare.
    In aceasta etapa are loc includerea sunetului in silabe şi cuvinte. Sunetul este prelungit şi i se adauga vocala t_e , dupa care se scurteaza şi se pronunta te.
    Nu se trece in aceasta etapa daca sunetul nu a fost emis corect. Daca copilul nu a reuşit prin metodele enumerate mai sus se utilizeaza mijloace mecanice.In cazul tetacismului putem folosi un betisor care la cap are un dop imbibat intr-o solutie racoritoare .Cu aceasta soluţie (ex.apa de gura) se indica precis locul unde trebuie sa stabileasca contactul dintre limba şi arcada dentara.

Concluzii
Toate tulburările de limbaj au efecte nefavorabile asupra activităţii desfăşurate de către copilul marcat de tulburări şi asupra dezvoltării personalităţii acestuia. Pentru aceasta cunoaşterea şi înlăturarea lor creează un climat optim în care copilul va evalua armonios.
Cunoaşterea tulburărilor de limbaj se desfăşoară în procesul diagnosticării şi aplicării unei dintre clasificările existente. Acest moment este foarte important, deoarece de el depinde activitatea recuperatorie ce urmează. Pentru a realiza o activitate logopedică adecvată şi adaptată necesităţilor copiilor, este nevoie cât mai concret de stabilit forma tulburări şi manifestările ei la elevul concret. De aceea clasificarea aplicată trebuie să fie cea mai efectivă în condiţiile unei şcoli anumite.
În urma cercetării literaturii de specialitate şi efectuării sondajului logopedic  se pot deduce următoarele concluzii:
    Nu există o clasificare unanim acceptată de către toţi logopezii şi în prezent se evidenţiază patru clasificări de bază a tulburărilor de limbaj:
1. Clasificarea clinico- pedagogică;
2. Clasificarea psihologo – pedagogică;
3. Clasificarea pedagogică;
4. Clasificarea logopedică.
Fiecare din  aceste clasificări conţine momente importante de care trebuie să ţină cont fiecare logoped.
    Alegerea unei din aceste clasificări se face în dependenţă de contigentul copiilor unei anumite instituţii. În baza diagnosticului stabilit elevii mai apoi sunt grupaţi în cadrul activităţilor logopedice recuperatorii.
    Ipoteza înaintată la începutul lucrării a fost într-o oarecare măsură confirmată, dar ea necesită o completare destul de semnificativă.
    Nu se poate aplica o singură clasificare a tulburărilor de limbaj. Trebuie de ţinut cont de datele oferite de către toate clasificările , care se completează reciproc şi nici una nu poate fi neglijată. Numai o astfel de aplicare în complex a clasificărilor tulburărilor de limbaj, se pot diferenţia cât mai concret şi exact formelor tulburărilor şi manifestările acestora.
    În prezent se insistă asupra aplicării unei activităţi recuperatorice logopedice centrate pe copil, capabile să asigure necesităţile speciale ale acestuia şi nu să-l oblige să se adapteze cumva la condiţiile, ritmul şi forma de organizare a activităţii. Desfăşurarea activităţii trebuie să ţină cont de diferenţele individuale ale fiecărui copil, stabilite în decursul diagnosticării.

Bibliografie
1.Anucuţa     Partenie ,,Logopedie: curs” Timişoara 1999.
2.Boşcaiu E. (1973) - Prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire in gradinitele de copii, E.D.P., Bucuresti

3.Dorel Ungureanu ,,Copii cu dificultăţi de învăţare” Bucureşti 1998.
4.Emil Verza ,,Psihopedagogie specială” Bucureşti 1998.

 5.Păunescu C. (1966) - Tulburarile de vorbire la copil, Ed.Medicala, Bucuresti

 6.Verza E. (1987) - Metodologii contemporane in domeniul defectologiei si logopediei, Tipografia Universitatii, Bucuresti

7.Vrăţmaş E., Stănica C. (1997)-Terapia tulburarilor de limbaj-interventii logopedice,E.D.P.,Bucuresti.

8.Vlasova T.A, Pevzner M.S ,,Despre copii cu abateri în dezvoltare” Bucureşti,
 1975
 9.Jurcău Emilia, Jurcău Nicolae ,,Cum vorbesc copii noştri” Cluj – Napoca 1989.
 10.Nastas A, Banari, I Carpenco ,,Dereglări de vorbire la copii şi corectarea lor”. Chişinău 1984.
11.Guţu.M (1978) - Logopedia, U.B.B.,  Cluj-Napoca

12.Morărescu M. ,,Frecvenţa tulburărilor de limbaj la copii cu diferite vârste”

13.Investigaţie pedagogice şi psihologice. Culegere de articule. Ediţia III Chişinău, 1998.

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro