1 Criza rachetelor din Cuba

1.Evolutia conflictului  international , cauze, actori implicati, evolutie, fenomenologie, primele reactii şi potentiale consecinte ale izbucnirii conflictului respectiv

Criza rachetelor din Cuba poate fi considerată un exemplu perfect de criză, fiind construită în aşa fel încât toate fazele se regăsesc foarte clar şi sunt bine determinate.Cuvântul „criză”, în ultima vreme a devenit un clişeu fiind folosit foarte des şi aruncat cu uşurinţă in orice împrejurare.Cei mai resonsabili de acest lucru sunt ziariştii, pentru că nu au ştiut să păstreze sensul strict al cuvântului şi l-au făcut să fie depreciat ca instrument de analiză.
Studiul crizelor internaţionale este un fenomen recent ce îşi are apariţia odată cu criza rachetelor din Cuba. Criza nu înseamnă neapărat un război, cum este considerată greşit în majoritatea cazurilor.Ea poate fi situată la începutul, mijlocul sau sfâşitul acestuia. Criza din Cuba se înscrie               într-un context internaţional de revenire la războiul rece după relativa destindere a anilor 1953-1956. Ea este punctul culminant al unui proces care a început cu trei ani mai devreme, în timp ce guerilele cubaneze ale lui Fidel Castro - refugiat în Sierra Maestra în 1956 - au ocupat Havana, după un lung marş de-a lungul insulei, alungându-l de la putere pe dictatorul Batista, multă vreme susţinut de SUA .
PRECRIZA-corespunde relaţiilor progresiv degradante între Cuba şi SUA de la luarea puterii, la Havana, de către Fidel Castro la 01 ianuarie 1959. Americanii i-au sprijinit pe anticastriştii refugiaţi în Florida, apoi s-a semnat acordul comercial dintre Cuba şi URSS (februarie 1960) care prevedea cumpărarea de către ruşi a cinci milioane de tone de zahăr (principala resursă cubaneză) în cinci ani şi au fost naţionalizate întreprinderile americane (august 1960). În fine, La Washington a fost decis un embargou total asupra comerţului american către Cuba (octombrie 1960).
În acest timp, URSS şi-a proclamat prietenia faţă de Cuba şi a făcut cunoscut faptul că va apăra insula împotriva unei agresiuni americane, la nevoie utilizând chiar armele atomice. Cuba reprezenta un punct evident de atracţie pentru URSS, deoarece îi dădea ocazia să pună ferm piciorul în emisfera vestică. Uniunea Sovietică spera şi Statele Unite se temeau că instituirea unui stat marxist susţinut de ruşi în Cuba va marca preludiul unei expansiuni rapide a comunismului de tip sovietic în toată
America Latină şi Centrală. În momentul în care Fidel Castro a început să facă paşi spre a pune capăt dominării economice a insulei de către SUA şi s-a autodeclarat comunist, Hruşciov a sesizat posibilitatea unei lovituri majore în favoarea URSS în războiul rece. Data de 14 octombrie 1962 marchează ruptura acestui echilibru destul de precar,caracterizat prin mişcări de trupe şi materiale militare ,prin informaţii alarmante din partea serviciilor secrete.Începând cu această dată preşedintele Kennedy îşi dă seama ca sunt în joc interesele fundamentale ale SUA şi că teritoriul american poate ajunge la discreţia armelor adverse.


ESCALADAREA-debutează pe data de 22 octombrie la ora 19.00, când după o îndelungată reflecţie a preşedintelui, coroborată cu consultarea a numeroşi experţi (informatori),rosteşte un discurs televizat în care este anunţat instalarea nu a unei blocade ( act de război) , ci a unei carantine. Măsurile luate lasă să se inteleagă că este posibilă folosirea forţei armate. Preşedintele american era conştient că practica o politică pe muchie de cuţit, care îl făcea vulnerabil în ochii americanilor care nu-şi doreau un război şi cunoşteau care ar fi fost preţul de plătit în cazul unui conflict nuclear cu URSS.
Însă Kennedy a ţinut să amintească compatriţilor săi precedentul anilor ’30, care „ne oferă o lecţie clară: evenimentele agresive, dacă le permitem să se intensifice fără control şi fără contramăsuri, duc finalmente la război.” Kennedy a fost pus la curent cu descoperirea rampelor de lansare şi cu faptul că, pe drumul către insulă, se află cargouri sovietice purtătoare de rachete ofensive şi de bombardiere Iliuşin. Instalarea acestor arme în Cuba, considerate „defensive” de către Kremlin, nu ar fi modificat fundamental raportul de forţe dintre cele două mari puteri, dar venea în contradicţie flagrantă cu
promisiunile sovieticilor şi, mai ales, ar fi putut avea un efect psihologic considerabil asupra aliaţilor Statelor Unite.
Mesajul preşedintelui a fost înţeles. Un sondaj de pe 26 octombrie indica faptul că 84% dintre americani aprobau decizia Casei Albe. În plus, aliaţii americani şi europeni (în frunte cu generalul de Gaulle) s-au regrupat strâns în jurul Statelor Unite.
Kennedy a anunţat instituirea blocadei navale a Cubei până la ridicarea rachetelor sovietice şi a făcut cunoscut că, la cea mai mică încercare de a le folosi împotriva SUA, va ordona o replică în aceiaşi termeni.
La afirmaţia lui Hruşciov că armele sovietice din Cuba, aflată în apropierea Americii, sunt acelaşi lucru cu rachetele americane din Turcia, vecina URSS, preşedintele american a răspuns că rachetele americane se aflau acolo pentru a apăra Europa, în schimb singurul scop imaginabil al
rachetelor din Cuba este să ameninţe SUA cu un atac nuclear direct. Kennedy şi-a susţinut ultimatum-ul punând forţele armate americane în stare de alarmă nucleară.
PUNCTUL CULMINANT
În dimineaţa zilei de 24 octombrie, cargourile sovietice îşi continuă imperturbabile înaintarea. Submarine se îndreaptă către Marea Caraibilor.Prezenţa mai multor submersibile este deja semnalată în zonă.Comitetul american de criză apreciază că şocul,dacă va avea loc se va produce între orele 10.30 şi 11 dimineaţa.
    FAZA DE DESTINDERE
Preocupat atât să obţină succesul în această confruntare, cât şi să nu declanşeze un nou război mondial, Kennedy a avut grijă să îi lase lui Hruşciov posibilitatea de a da înapoi fără a-şi pierde prestanţa. Pus în faţa unei fermităţi ce admitea compromisul, Hruşciov a decis să nu rişte o confruntare nucleară şi a ordonat navelor sovietice care se îndreptau spre zona fierbinte să se împrăştie şi să nu forţeze blocada navală americană.
În 28 octombrie 1962, ca urmare a unor diverse manevre diplomatice, Hruşciov a ordonat întoarcerea flotei sale şi retragerea rachetelor şi bombardierelor din Cuba. În schimb, „numărul unu” de la Kremlin a obţinut ridicarea blocadei şi permisiunea că americanii nu vor invada teritoriul insulei. „Acest ultim aranjament era un mare câştig pentru URSS, dar, la vremea respectivă, el a fost umbrit de ceea ce părea observatorilor din Uniunea Sovietică o victorie diplomatică majoră a americanilor şi o cedare din

partea URSS, întrucât Statele Unite şi-au stabilit influenţa supremă în emisfera vestică. Criza s-a atenuat rapid, fapt care a reprezentat pentru Kennedy un mare succes personal, preşedintele american devenind în câteva zile eroul erei nucleare. Hruşciov dimpotrivă, al cărui mobil a rămas destul de obscur până în zilele noastre - testare a fermităţii americane, dorinţa de a constrânge Statele Unite la o negociere globală, inclusiv în ce priveşte Berlinul, sau pur şi simplu o târguială: retragerea rachetelor americane desfăşurate în Turcia şi în Iran în schimbul aceleia a rachetelor sovietice din Cuba? - a pierdut în această afacere mult din creditul de care se bucura în lumea a treia şi chiar în URSS.

1 Lumea a fost timp de câteva zile la un pas de o catastrofă nucleară. Imediat după această criză a rachetelor, ruşii şi americanii s-au străduit să pună la punct mijloacele de a evita o asemenea confruntare la vârf. Evenimentele din octombrie 1962 au marcat punctul culminant al războiului rece, dar şi primul pas al unui proces care va duce la destindere. Criza din Cuba a servit drept moment al adevărului, demonstrând caracterul sinucigaş al unei confruntări directe în epoca nucleară.

Instrumente pentru soluţionarea conflictului

.Prima şi cea mai importantă pare a fi „compromisul”. În cazul în care Statele Unite nu vor invada Cuba, sovieticii nu vor mai instala in zonă rachete cu bătaie medie şi le vor retrage pe cele care le-au instalat deja acolo.SUA în schimb va retrage rachetele Jupiter pe care le au în Turcia.
Totuşi începutul crizei , continuând cu escaladarea, are în prim plan confruntarea directă dintre cele două state,superputeri,care îşi dispută rolul de supremaţie, fără a ţine cont de nimeni.Nu mai există aliaţi, nu mai există parteneri.Ceilalţi sunt deja pioni.Cuba este doar un pretex ca multe altele de-a lungul vremii prin care se demonstrează forţa unui stat.

3. Descrieti modul prin care comunitatea internationala va raspunde la propunerea dvs si explicati strategia prin care veti convinge comunitatea internationala sa reactioneze

    Din punctul meu de vedere comunitatea internaţională nu putea interveni în soluţionarea conflictului.Moscova şi Washingtonul negociază aproape direct, sunt două superputeri care şi-au dat seama de pericolul la care s-au expus şi care nu pot da înapoi la simpla intervenţie a unui stat sau altul.Atenţia pe care aceste state o acordă altora este pur si simplu formală şi înscrisă în termeni diplomatici.Cuba este pionul într-o partidă de şah. Iluzia dată europenilor că intervenţia lor ar avea vreun rost nu face decât să-i încadreze mai bine în categoria neputincioşilor.Chiar China, stat cu care URSS avea relaţii foarte bune nu poate face nimic.Este doar un compromis ruso-american pe care nu-l împiedică nimic.


4. Care raman principalele impedimente si probleme posibile de rezolvat pe termen lung dupa restabilirea pacii - luand in calcul consecintele acumulate de-a lungul conflictului - cine se va ocupa de implementarea solutiilor

Criza din Cuba a făcut cele două mari puteri să devină conştiente că posesia şi proliferarea armelor nucleare sunt un pericol pentru omenire, motiv pentru care se vor strădui să promoveze un gen de armistiţiu în acest domeniu, fără totuşi să renunţe la cursa înarmării în domeniul armamentelor strategice. Americanii şi ruşii s-au străduit să păstreze un monopol şi să exercite controlul asupra răspândirii armelor nucleare negociind menţinerea unui relativ echilibru între forţele lor de descurajare. În egală măsură s-au străduit să reducă riscurile unor „derapaje” care ar fi putut rezulta dintr-o eroare de calcul a intenţiilor adversarului. Încă din iunie 1963, s-a convenit să se stabilească între Washington şi Moscova un sistem de transmisie - faimosul „telefon roşu” - permiţând liderilor supremi să intre în comunicare rapid în cazul unei crize grave (până atunci era nevoie de douăsprezece ore pentru ca o scrisoare remisă unui ambasador din una din cele două capitale să ajungă la destinatar). Pe 5 august 1963, un tratat semnat la Moscova şi la care vor adera numeroase ţări a interzis experienţele nucleare de alt tip decât cele subterane, chiar şi în scopuri paşnice. Textul cel mai important este însă tratatul de pe 1 iulie 1968 cu privire la neproliferarea armelor nucleare. Statele posesoare ale bombei se angajau să nu ajute în nici o manieră celelalte ţări să fabrice sau să achiziţioneze arme nucleare. Celelalte state semnatare şi-au luat la rândul lor angajamentul de a nu se dota cu astfel de arme. China şi Franţa, care tocmai realizaseră exploziile primelor lor bombe cu Hidrogen, în 1967 şi respectiv 1968, au refuzat să se asocieze la acest tratat care le interzicea accesul în „clubul nuclear”.


Bibliografie : Crizele internaţionale de la Beijing la Kosovo- Jean-Louis Dufour
              Revista „Lumea”
              Revista „Sfera Politicii”

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro