Asigurari si reasigurari - Prima de asigurare

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Ea nu trebuie să fie inferioră valorii de înlocuire ÅŸi nici să nu depăşească valoarea din nou a navei la data asigurării. La suma respectivă se mai poate adăuga până la 25 % din valoarea navei, pentru acoperirea diferenÅ£elor ce ar putea rezulta prin aplicarea raportului dintre suma asigurată ÅŸi valoarea navei stabilită pentru cazurile de salvare sau avarie comună...

ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

PRIMA DE ASIGURARE

            Prima de asigurare depinde de specificul mărfurilor, de varietatea riscurilor, de frecvenţa actiunilor şi de daunele posibile pe care aceste riscuri le-ar genera.

            La stabilirea primei de asigurare societăţile de asigurare se bazează pe analiza următorilor factori:

·         sfera de cuprindere a asigurării;

·         valoarea asigurabilă;

·         suma asigurată;

·         natura mărfurilor şi ambalarea lor;

·         felul expediţiei, specificul ei;

·         statistica daunelor anterioare;

·         conjunctura pieţei internaţionale; etc.

            Sfera de cuprindere a asigurării este reflectată prin condiţiile de asigurare: A, B şi C, iar cea mai scumpă este condiţia A, care este şi cea mai cuprinzătoare. Cotele tarifare sunt stabilite în procente, care se aplică la suma asigurată, iar în funcţie de anumite clauze se aplică majorări sau reduceri.

            Suma asigurată poate fi formată din:

·         valoarea bunului - potrivit facturii şi, în lipsa acesteia, valoarea de piaţă a bunului la locul de expediere, în momentul încheierii contractului;

·         costul transportului, al asigurării şi alte costuri legate de transportul bunurilor şi necuprinse în valoarea facturii;

·         cheltuielile şi taxele vamale;

·         supraasigurarea  de 10 % din valoarea bunului pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.

            Durata asigurării :

            În contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul transportului maritim nu există o limită de timp bine precizată ca durată a asigurării, ci se aplică principiul duratei transportului de la depozit la depozit. Acest lucru presupune că mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul din localitatea de expediţie menţionată în contract şi continuă pe toată durata transportului, inclusiv a transbordărilor, până când au fost descărcate de pe navă în portul de destinaţie.

De asemenea, asigurarea continuă în cursul obişnuit al transportului, al întârzierii, care este în afara controlului asiguratului, al devierii, al descărcării forţate, al reexpedierii în cursul schimbării voiajului, intervenite din exercitarea unui drept acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire.

            Răspunderea asiguratorului începe în momentul în care bunul asigurat părăseşte depozitul indicat în contractul de asigurare şi încetează în una din situaţiile de mai jos:

·         când bunul asigurat este livrat la depozitul destinatarului;

·         când bunul asigurat este livrat la alt depozit, pe care asiguratul se decide să-l folosească pentru depozitare;

·         când contractul de transport se termină în alt port (loc) decât destinaţia indicată în contractul de asigurare sau transportul se termină în alt fel, înainte de livrarea bunului la depozitul destinatarului;

·         la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării bunului de pe mijlocul de transport maritim în portul final, intermediar sau de refugiu.

            Principiul existenţei acoperirii prin asigurare pe tot parcursul transportului este justificată de faptul că, de regulă, vânzătorul predă marfa spre expediere transportatorului, care se îngrijeşte de manipulările, transbordările şi eventualele reexpedieri, astfel încât, în toată perioada, proprietarii mărfii să aibă siguranţa continuităţii asigurării.

            Pe acelaşi principiu este acoperit şi eventualul voiaj de deviere în caz de forţă majoră şi descărcare forţată într-un alt loc, pe parcurs, până la destinaţie.

            Locul asigurat (la asigurarea de transport) este oriunde se află bunul asigurat în timpul perioadei de asigurare (transport).

Asiguratul are obligaţia să-l anunţe pe asigurator ori de câte ori intervin elemente noi, necunoscute în momentul încheierii contractului, cum ar fi:

·         schimbarea rutei;

·         schimbarea locului de transbordare;

·         schimbarea locului de destinaţie;

·         încărcarea unor mărfuri pe puntea navei în loc de hambare, etc.

            Dacă asiguratul ascunde asiguratorului o serie de elemente, pe care, dacă acesta le-ar fi cunoscut, nu ar fi acceptat primirea în asigurare a mărfurilor, contractul este lovit de nulitate.

            Despăgubiri:

            Pentru compensarea pagubelor, asiguratorul plăteşte o despăgubire care însumează atât prejudiciul direct cauzat prin avarierea sau distrugerea bunurilor, cât şi cheltuielile, judicios făcute, pentru salvarea bunurilor, păstrarea resturilor rămase după eveniment şi cheltuielile făcute în vederea recondiţionării bunului asigurat.

            Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente:

·         valoarea bunurilor distruse în întregime;

·         volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor distruse parţial;

·         volumul cheltuielilor făcute pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor rămase, din care se scad:

- valoarea recuperărilor care mai pot fi valorificate,

                                   - franchiza - potrivit condiţiilor de asigurare.

            Asigurarea mărfurilor în timpul transportului se încheie pe principiul proporţionalităţii. Pentru acordarea despăgubirilor, asiguratorul desemnează un reprezentant, care va fi denumit comisar de avarie, ce va constata şi va stabili valoarea daunei şi va lua toate măsurile necesare pentru limitarea pagubei.

            Comisarul de avarie va întocmi un raport de expertiză, denumit certificat de avarie, în care sunt descrise atât detaliile transportului, cât şi cauza şi mărimea daunei.

ASIGURAREA NAVELOR - CASCO

            Prin asigurarea navelor se înţelege asigurarea corpului acestora şi a maşinilor şi instalaţiilor cu care acestea sunt înzestrate.

            Subiecte ale asigurării sunt, pe de o parte, societăţile de asigurare, iar pe de altă parte, proprietarii de nave, armatorii.

            Interesul în asigurarea navei îl au, după caz, proprietarii sau administratorii acesteia, armatorul sau navlositorul când nava este angajată după un contract tip time-charter.

            Obiectul asigurării îl constituie: navele comerciale, de pescuit, alte ambarcaţiuni asimilate navelor (remorchere plutitoare, şalupe, şlepuri) şi întregul ansamblu de maşini şi instalaţii, precum şi navlul, cheltuielile privind exploatarea navelor asigurate şi navelor aflate în construcţie în şantierele navale (interesul fiind manifestat de şantierele navale).

            Riscul asigurat poate fi identificat în raport cu una din următoarele condiţii:

1. Pierderea totală, avarie şi răspundere pentru coliziuni     

            În condiţiile acestui tip de asigurare, care oferă cea mai mare protecţie armatorului, sunt avute în vedere următoarele riscuri:

·         pierderea totală, pierderile şi avariile la navă;

·         contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare;

·         răspunderea pentru pagubele rezultate din coliziunea navei cu altă navă, cu instalatiile portuare sau obiecte fixe plutitoare, inclusiv cheltuielile care decurg din aceste evenimente.

2. Pierderea totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni

            Acest tip de asigurare oferă asiguratului o protecţie mai limitată.

Sunt luate în considerare următoarele riscuri:

·         pierderea totală a navei;

·         contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi de salvare;

·         răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei cu alte nave.

3. Pierderea totală a navei, inclusiv cheltuielile de salvare

            Pentru acest tip de asigurare se ia în considerare numai riscul de pierdere totală a navei, cheltuielile de salvare şi alte cheltuieli care decurg din acest fapt.

            În contextul asigurării încheiate în una din condiţiile de asigurare enumerate, riscurile agreate de asigurator  sunt:

1.      riscuri de navigaţie specifice:

·         incendiu,

·         explozie,

·         furt comis de persoane din afara navei,

·         piraterie,

·         coliziunea cu alte nave sau alte obiecte plutitoare sau fixe,

·         cutremur,

·         erupţie vulcanică,

·         traznet,

·         accidente la încărcare sau descărcare sau la mişcarea încărcăturii sau a combustibililor,

·         defecte produse la cazane, instalaţii, maşini sau la corpul navei,

·         eroare de navigaţie,

·         neglijenţa comandantului, piloţilor, echipajului, navlositorilor, cu condiţia ca aceştia să nu aibă şi calitatea de asigurat,

·         baraterie ( = acte săvârşite de comandant sau de către echipajul navei cu intenţie);

2. cheltuielile pentru:

·         prevenirea şi limitarea pagubelor,

·          identificarea cauzelor, efectelor,

·         salvarea şi asistenţa acordate navei, inclusiv cele făcute cu expertize şi acţiuni judecătoreşti generate de pierderea sau avarierea navei,

·         cotribuţia navei la avaria comercială şi cheltuielile aferente stabilirii acestei contribuţii şi răspunderea asiguratului faţă de terţi, ca urmare a coliziunii cu alte nave, instalaţii plutitoare sau portuare.

O serie de riscuri sunt excluse din asigurare, între ele numărându-se:

1.      uzura morală şi deteriorarea treptată a corpului maşinilor şi a altor componente ale navelor,

2.      pagubele produse navei de forţarea gheţii,

3.      scoaterea sau îndepărtarea epavei,

4.      cheltuielile cu salariile şi întreţinerea comandantului, a ofiţerilor şi a echipajului, cu excepţia cazurilor de avarie comună,

5.      pagubele indirecte (pierderea veniturilor, despăgubiri datorate din întârzierea transportului, etc.),

6.      riscurile de război, de revoltă şi de grevă nu sunt agreate în asigurarea navelor decat dacă sunt prevăzute în mod expres în contract.

            Valoarea asigurabilă poate fi valoarea de înlocuire sau valoarea din nou a navei la data asigurării.

Suma asigurată - nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de asigurator. Ea nu trebuie să fie inferioră valorii de înlocuire şi nici să nu depăşească valoarea din nou  a navei la data asigurării. La suma respectivă se mai poate adăuga până la 25 % din valoarea navei, pentru acoperirea diferenţelor ce ar putea rezulta prin aplicarea raportului dintre suma asigurată şi valoarea navei stabilită pentru cazurile de salvare sau avarie comună.  

            Prima de asigurare este variabilă, fiind influenţată de factori cum sunt:

·         sfera de cuprindere a asigurării,

·         valoarea asigurabilă şi suma asigurată,

·         nava şi voiajul stabilit,

·         durata,

·         statistica riscurilor anterioare,

·         starea conjuncturală a pieţei asigurarilor.

            La stabilirea primelor de asigurare se ţine seama de:

-          calitatea sau clasa în care se încadrează nava şi

-          voiaj (zona, distanţa, durata, sezonul, condiţiile de navigaţie, etc.).

            În practica internaţională, primele de asigurare, în asigurarea navelor, sunt stabilite statistic, în cote procentuale faţă de valoarea navei sau a părţilor componente.

            Primele de asigurare se plătesc anticipat, în valuta în care s-a încheiat contractul de asigurare.

            Drepturile şi obligaţiile părţilor, în contractul de asigurare a navelor, ţin seama de ipoteza în care s-a încheiat asigurarea:

·         pentru o călătorie definită - caz în care în contract este menţionat portul de plecare, de escală, de destinaţie sau

·         pentru o perioadă de timp - când se menţionează în contract perioada şi zona de navigaţie.

            Asiguratul are obligaţia să comunice societăţii de asigurare orice împrejurare de care a luat la cunoştinţă şi care ar putea agrava riscurile acoperite prin asigurare. De asemenea, are obligaţia să întreţină nava şi s-o exploateze în bune condiţii, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate.

            Societatea de asigurări se obligă să preia riscurile şi să acorde despăgubiri în cazul producerii evenimentului asigurat.

Drepturile societăţii de asigurare se referă la încasarea primelor de asigurare, la informarea continuă şi curentă cu privire la voiajul navei şi chiar de a refuza plata unor despăgubiri când pretenţiile asiguratului nu sunt justificate.

Răspunderea asiguratorului se limitează la suma asigurată. 

            Încheierea contractului în asigurarea maritimă implică o procedură specifică. Pentru perfectarea contractului, asiguratul îşi exprimă interesul patrimonial în scris, prin declaraţia de asigurare remisă de societatea de asigurare.

            Cererea de asigurare cuprinde date referitoare la: beneficiar, asigurat, denumirea navei, pavilionul, anul construcţiei, portul de încărcare, cel de destinaţie, descrierea mărfurilor care fac obiectul transportului, condiţiile de asigurare şi alte date.

            Confirmarea încheierii cntractului de asigurare se face de asigurator, prin trimiterea decontului de prime sau eliberarea poliţei de asigurare.

            Acceptul de către asigurat a condiţiilor impuse prin poliţa de asigurare este tacit, dacă în termen de două zile de la primirea acesteia nu face obiecţiuni.

            În funcţie de interesul promovat, poliţele de asigurare maritimă pot fi grupate în:

1.      poliţe pentru asigurarea navelor:

a) poliţe de călătorie - prin care se asigură nava pentru o călătorie precizată,

b) poliţe temporare (pe timp) - prin care nava este asigurată pe o perioadă de timp, indiferent de numărul călătorilor,

c)  poliţe mixte - prin care nava se asigură pe o călătorie şi continuă să rămână asigurată o perioadă de timp după sosirea ei la destinaţie,

d) poliţe portuare - prin care se acoperă riscurile specifice staţionării navei în porturi şi în perioada de construcţie în şantierele navale;

2.      poliţe pentru asigurarea mărfurilor:

a) poliţe individuale - prin care se acoperă riscurile unei expediţii delimitate în spatiu şi timp, cele mai răspândite fiind poliţele de voiaj,

b) poliţe generale - prin care se asigură toate mărfurile sau anumite mărfuri importate sau exportate de un agent economic într-o perioadă de timp. Acestea constituie, pentru asigurat, un abonament de asigurare, putând fi emise ca:

                        - poliţe flotante - pentru o valoare asigurabilă,

- contracte de abonament cu valabilitate anuală sau chiar mai mare,

-          poliţe globale - prin care se acoperă expediţiile la purtător, fiind folosite pentru expediţii poştale;

3.      poliţele pentru asigurarea navlului;

4. poliţele de reasigurare.

            După modul de evaluare a mărfurilor, poliţele CARGO pot fi:

1.      evaluate - unde obiectul asigurat este evaluat la o suma precisă;

2.      neevaluate - unde evaluarea se face după ajungerea mărfurilor la destinaţie sau după producerea evenimentului asigurat.

ASIGURAREA DE PROTECŢIE ŞI INDEMNIZARE

            Constituie o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor, distinctă faţă de asigurările maritime CASCO şi asigurările CARGO.

            Această asigurare are ca scop angajarea răspunderii armatorilor, care trebuie să dezdăuneze terţii păgubiţi sau vătămaţi, sau să suporte eventualele amenzi, penalităţi, taxe, după caz.

            Această formă de asigurare nu implică societăţile de asigurare, fiind o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor care se realizează prin intermediari, cluburi de protecţie şi indemnizare (P&I).

            Asigurarea de protecţie şi indemnizare constituie o formă complementară a asigurării maritime contractuale, prin care armatorii se asigură reciproc, pentru a putea acoperi acele daune posibile lăsate de asiguratorii contractuali pe riscul propriu al asiguraţilor, respectiv al armatorilor.

            Riscurile legate de răspunderea armatorului fac parte din protecţie, iar cele rezultate din exploatarea navei fac parte din indemnizare.

            Asigurarea de protecţie şi indemnizaţie a apărut în Anglia, sub forma unor asociaţii sau cluburi, datorită faptului că asiguratorii îşi limitau răspunderea, prin contractul de asigurare maritimă, la 3/4 din dauna produsă de nava asigurată altei nave prin coliziune, restul de 25 % rămânând neacoperit (în sarcina asiguratului).

            Prin asigurarea iniţiată de cluburile de protecţie şi indemnizaţie se despăgubeau daunele suferite de membrii cluburilor şi neacoperite prin contractul de asigurare maritimă. Această compensare se realiza pe o bază colectivă.

            Cu timpul, sfera ei a fost extinsă şi la alte riscuri, care antrenau răspunderea armatorului faţă de echipaj, muncitorii portuari, instalaţiile portuare, obligatiile acestora derivând din răspunderea faţă de terţi, de instituţii, de autorităţi (amenzi aplicate de autorităţile vamale, sanitare, de frontieră).

            O perioadă de timp, fondurile constituite în cadrul acestor asociaţii au fost administrate distinct, în funcţie de riscurile asigurate (protecţie sau indemnizare), ulterior fiind reunite.

            Această asigurare se practică pe scară tot mai largă în diverse ţări ale lumii: Marea Britanie, SUA, Norvegia, Suedia. Numai în Marea Britanie funcţionează peste 70 de cluburi. Cluburile engleze, prin structura lor, au caracter internaţional, în timp ce în alte ţări cluburile au caracter naţional.

            Asigurările P&I au anumite caracteristici prin care se disting de asigurările contractuale, şi anume:

·         protecţia de risc are un caracter mutual, datorită faptului că membrii clubului au, în acelaşi timp, dubla calitate de asiguraţi şi asiguratori;

·         asigurarea are drept scop protecţia activă şi reală a membrilor clubului prin indemnizarea, despăgubirea acestora în cazul pagubelor suferite, ca urmare a angajării răspunderii faţă de terţi;

·         contribuţia membrilor la constituirea fondului de asigurare al clubului P&I este fixată anual şi revizuită la finele anului, în funcţie de situaţia reală înregistrată (evaluarea daunelor plătite);

·         principiul de organizare şi funcţionare a cluburilor P&I îl constituie mutualitatea, dar în conditiile în care activitatea acestora nu are la bază criteriul profit realizat în baza ecuaţiei:

 cotizaţii + venitul din invesţitii = daune şi cheltuieli de investiţii;

·         cluburile P&I promovează o politică comercială flexibilă şi operativă, în sensul că preia răspunderea în sarcina membrilor săi, pe măsura apariţiei ei realizându-se o protecţie continuă a armatorilor;

·         cluburile P&I nu emit poliţe de asigurare, calitatea de asigurat decurgând din calitatea de membru;

·         protecţia prin cluburile P&I acoperă riscurile care nu pot fi şi nu sunt acoperite prin asigurarea maritimă contractuală;

·         membrii cluburilor P&I reprezintă un colectiv de armatori independenţi sau de societăţi care au aceleaşi interese.