AUTISMUL
Definirea termenului
Autismul face parte din categoria vastă a polihandicapurilor, în care
includem: surdo-cecitatea, sindroamele deficienţei mintale (sindromul
Down, oligofrenia fenilpiruvică, idioţia amaurotică, gargoilismul,
hipertelorismul, sindromul Turner, cretinismul endemic ş.a.)
Termenul de autism (autos (gr.) - însuşi) a fost
introdus la începutul secolului al XX-lea, de Bleuer, care îl defineşte
ca pe o „detaşare de la realitate, însoţită de o predominare a vieţii
interioare”. Leo Kanner caracterizează autistul ca fiind „retras,
mulţumit de sine însuşi”. În 1940 acesta organizează activităţi
logopedice cu o grupă de 11 copii autişti, iar în 1943 reuşeşte să
diferenţieze autismul – sindrom comportamental (în toate sferele:
acţional, verbal, afectiv, cognitiv etc.) prin trăsăturile sale
specifice, de psihoză, schizofrenie sau handicap mintal.
Cu mult înainte de deschiderea
autismului de tip Kanner, în literatura de specialitate
sunt consemnate o serie de date cu privire la copii cu comportamente
asemănătoare, prin existenţa deficitului de comunicare, de socializare,
de socializare şi de structurare a comportamentelor mature şi
armonioase:
- medicul John Haslan descrie un băiat de 5 ani
- medicul Jean Marc Gaspard Itard îl descrie pe
băiatul Victor , de 11.12 ani, găsit într-o pădure din Franţa.
Diagnosticare
În diagnoza autismului pot fi făcute confuzii şi substituiri cu alte
sindroame care, la rândul lor sunt prea puţin delimitate în teorie şi
practică, dar au unele trăsături asemănătoare sau comune cu autismul.
De exemplu, „psihoză infantilă”, „encefalopatie infantilă”, „tulburări
emoţionale grave”, „schizofrenie infantilă”, „oligofrenie” se referă la
fenomene care nu caracterizează în totalitate starea corectă de autism,
ca entitate distinctă.
Lorna Wing afirmă că autismul prezintă un comportament ce poate fi
definit cel mai bine.
După DSM III, criteriile de disgnostic pentru autismul de tip Kanner
sunt:
1. Debut înaintea vârstei de 30 luni.
2. Lipsa de răspuns la stimulările lumii
înconjurătoare.
3. Deficit marcant în dezvoltarea limbajului.
4. Dacă vorbirea este prezentă, patternul de vorbire
este particular, cu ecolalie imediată şi întârziată, limbaj metaforic
şi inversiunea pronumelor.
5. Răspunsuri bizare la aspecte ale mediului
înconjurător: rezistenţa la schimbare, interes pentru diverse obiecte.
6. Absenţa ideilor delirante, a halucinaţiilor,
absenţa pierderii asociaţiilor, absenţa coerenţei, ca în schizofrenie.
Diagnosticul diferenţial se face cu :
a) Întârzierea mintală de diferite grade, deoarece
copilul autist poate părea întârziat. Copilul oligofren are însă un
deficit mental global şi omogen, răspunde la stimulările sociale,
examinatorul reuşind să înţeleagă lumea lui îngustă; conversaţia
este imatură, limitată la simplu şi concret; îi lipseşte detaşarea
afectivă specifică autistului.
b) Deficienţa de auz, pentru că prin răspuns la
stimuli sonori, poate fi considerat surd. Examenul audiometric la
copilul autist este uneori imposibil. Observaţia relevă faptul că
deficientul de auz caută să compenseze lipsa auzului, urmărind cu
atenţie interlocutorul, cu care stabileşte un limbaj gestual. Pe de
altă parte, ecolalia, jocul şi interesul pentru unele sunete ne
dovedesc că autistul aude.
c) Afazia motorie de dezvoltare în care limbajul nu
este dezvoltat înainte de 4 ani. În acest caz, copilul are un contact
psihic bun, o afectivitate normală, un limbaj receptiv corespunzător,
imită şi foloseşte gestul pentru comunicare. Nu are un deficit
senzorial concomitent.
d) Sindroamele cerebrale degenerative, care
evoluează cu deficit mintal. În aceste cazuri, evoluţia psihică este
caracterizată de un regres progresiv în toate, sau numai în unele arii
de dezvoltare şi de apariţie a unor semne neurologice.
e) Sechelele traumelor psihologice prelungite,
legate de separarea sugarului de mama sa sau de o carenţă afectivă, în
caz de spitalizare prelungită, plasarea în creşe. Lipsa antrenamentului
afectiv îl face pe copil apatic şi treptat întârziat în dezvoltarea
psihică. Reinserarea precoce a copilului într-un mediu afectuos şi
stimulator permite dispariţia simptomelor şi o evoluţie favorabilă
ulterioară.
Trăsături caracteristice ale copilului autist
Leo Kanner evidenţiază o serie de trăsături caracteristice, printre
care , cele mai importante ar fi:
- incapacitatea de a adopta o poziţie normală în timp
ce este luat în braţe. Dacă debutul bolii este precoce, spre luna a 4-a
– a 8-a, se remarcă lipsa mişcărilor anticipatorii atunci când sunt
luaţi în braţe, precum şi lipsa zâmbetului ca răspuns la zâmbetul mamei;
- o exacerbare a memorării mecanice;
- o incapacitate de comunicare verbală;
- incapacitatea utilizării conceptelor abstracte;
- teamă şi emoţii exagerate, nejustificate: lipsit de
ataşament faţă de părinţi, el este legat de un obiect oarecare;
pericolele reale nu-i provoacă frică, în schimb, se sperie de stimuli
obişnuiţi: foşnetul frunzelor, ropotul ploii;
- incapacitatea imaginativă în activităţi ludice.
Jocul, activitatea cea mai importantă a acestei vârste, prezintă câteva
particularităţi: este marcat de un caracter stereotip, copilul folosind
obiecte puţin complicate, ca: sfoară, hârtie, nisip, apă, butoane,
robinete. Jocul colectiv este evitat.
- producerea întârziată a unor manifestări ecolalice.
- crearea impresiei de dezvoltare fizică şi
intelectuală normală.
- izolarea şi retragerea în sine.
- incapacitatea de a percepe pericolul real.
- apariţia şi dezvoltarea unor comportamente cu
caracter ritual (activităţi de alimentare, de îmbrăcat etc.).
- exacerbarea unor mişcări şi repetarea îndelungată a
acestora.
- existenţa unor răspunsuri paradoxale la stimulii de
lumină, de zgomot, de durere etc.
- comportamente stereotipe şi repetitive.
Stereotipiile pot fi gestuale, ca: repetiţii ale mişcărilor mâinilor,
degetelor, braţelor, rotirea corpului în jurul axului său, mersul pe
vârfuri. Uneori preferă activităţi ca: deschiderea şi închiderea uşii,
lovirea sau zgârierea unei jucării.
- Reacţii bizare la schimbări din mediul ambiant. Are
a memoria bună pentru diverse aranjamente spaţiale şi preferinţă pentru
ordonarea unor obiecte, deoarece el manifestă o „nevoie obsedantă”
pentru simetrie. Astfel, poate intra într-o criză de mânie şi panică,
drept răspuns la schimbarea mediului (a mobilierului, de exemplu), sau
de schimbarea secvenţelor din rutina zilnică.
Frecvenţa autismului este discutabilă, pentru că nu au fost efectuate
statistici complete în nici o ţară. Un studiu efectuat în 1964 în
Anglia, pe populaţia infantilă cuprinsă între 8-10 ani, a depistat 4-5
copii la 10.000, cu semne de autism. Un alt studiu făcut în Danemarca,
confirmă acest lucru. Se constată că în ţările dezvoltate, frecvenţa
autismului este mai mare faţă de ţările slab dezvoltate, ca urmare a
mortalităţii crescute în cazul celor din urmă, copiii cu asemenea
handicapuri necesitând o îngrijire medicală specială, realizată cu
dificultate.
Se apreciază că autismul are o frecvenţă egală cu a surdităţii, dar mai
mare decât cecitatea.
Raportat la sex, frecvenţa este mai mare la băieţi: 3-4 la 1, faţă de
fete.
Cercetările nu au putut demonstra transmiterea ereditară legată de sex
şi nici prezenţa unui caracter genetic dominant la unul din sexe. S-a
remarcat însă un număr mai mare de autişti printre copiii unici sau
printre primii născuţi. Autismul infantil apare de preferinţă în
mediile intelectuale şi în aşa-zisele clase superioare, dar nu exclusiv.
Teorii explicative privind etiologia autismului
Lorna Wing a încercat să explice natura autismului prin acţiunea
factorilor etiologici din două direcţii:
- existenţa unor factori ce determină anomalii
organice;
- existenţa unor factori ce produc tulburări ale
funcţiilor psihologice şi psihofiziologice.
Spre exemplu, un mecanism genetic poate determina atât o anomalie
structurală, cât şi una biochimică, ce afectează o funcţie sau mai
multe ale creierului. Studiile realizate de Coleman şi O'Brien în 1970
semnalează prezenţa, în proporţii diferite, a unor anomalii biochimice
în celulele sanguine ale copiilor cu autism clasic.
Din punct de vedere etiologic, au fost elaborate trei categorii de
teorii distincte, ce fac posibilă explicarea autismului:
1. Teoriile organice – consideră că autismul apare ca
urmare a unor disfuncţii organice de natură biochimică sau a unei
insuficiente dezvoltări structurale a creierului.
2. Teoriile psihogene – interpretează autismul ca pe
un fenomen de retragere psihologică faţă de tot ce este perceput ca
rece, ostil şi pedepsitor.
3. Teoriile comportamentale – consideră că autismul
infantil ia naştere printr-un şir de comportamente învăţate, care se
formează în urma unor serii de recompensări şi pedepse întâmplătoare.
1. Teoriile organice - trebuie luate în considerare,
în primul rând, dificultăţile perceptuale de atenţie şi de învăţare
prezente la autişti. Deşi sunt adoptate de tot mai mulţi specialişti,
ele nu oferă siguranţă, pentru că nu precizează în ce măsură implicarea
organică este de natură genetică sau traumatică. Etiologiile organice
se referă, în principal, la afecţiunile creierului, anomaliile
genetice, leziunile subcorticale, disfuncţia sistemului vestibular,
întârzieri ale maturizării.
2. Teoriile psihogene - Bruno Bettelheim (1967)
invocă pentru prima dată relaţia părinte-copil, bazându-se pe
observarea unor relaţii mai reci ale părinţilor faţă de copiii autişti.
Acestea duc la disfuncţii psihologice manifestate prin anomalii ale
dezvoltării stării emoţionale, ale sferei cognitive, atunci când
dificultăţile utilizării simbolurilor devin dominante în tulburările
limbajului, anomalii ale capacităţilor perceptive şi ale atenţiei,
dificultăţi în imitarea acţiunilor corporale şi altele.
3. Teoriile comportamentale sunt legate de cele
psihogene deoarece implică întotdeauna componente de ordin psihologic.
Comportamentele de tip autist se formează şi se menţin prin
recompensări şi pedepse ce se repetă în condiţii asemănătoare sau
percepute astfel de copii. În cazul crizelor de furie a
autostimulărilor şi altele la baza lor, de cele mai multe ori, stau
aberaţii în structura psihică şi de viaţă a părinţilor, intervenţii
anormale în educarea copiilor, existenţa unor anomalii la copii care
sunt exacerbate de atitudinea şi comportamentul patologic al părinţilor.
Imposibilitatea precizării cu exactitate a factorilor etiologici, duce
la supoziţia implicării şi a unor cauze ce sunt răspunzătoare şi pentru
alte categorii de handicap. Enumerăm: bolile infecto-contagioase din
timpul sarcinii şi al naşterii; cauze ereditare; anomaliile creierului,
întâlnite la o treime din autişti.
Se estimează că tot o treime din autişti suferă de meningită,
encefalită, hidrocefalie, epilepsie, aceasta ducând la o şi mai mare
dificultate în stabilirea factorilor specifici etiologici pentru
autişti.