1

 SECŢIUNEA I. :

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Acceptând că prin contrabandă se înţelege o încălcare cu vinovăţie a legii în scopul eludării taxelor vamale impuse la trecerea mărfurilor peste frontiere, a prohibiţiilor şi cotelor comerciale de import - export, observăm că existenţa acesteia presupune ca premisă un regim juridic vamal. Cu alte cuvinte, după expresia unor autori[1], regimul juridic vamal "constituie un dat pentru intervenţia dreptului penal" în vederea sancţionării contrabandei. Inexistenţa unui asemenea regim juridic ar face inutilă orice discuţie în legătură cu infracţiunea de care ne ocupăm. Fără instituirea unor reguli la trecerea mărfurilor peste frontiere, contrabanda, ca acţiune de înfrângere a legii (infractio, onis) nu ar fi existat niciodată.

În esenţă ea este o fraudă care afectează grav raporturile sociale din domeniul regimului vamal sau care interesează acest regim. Este o faptă de rea-credinţă şi de inducere în eroare a autorităţilor vamale în legătură cu situaţia unor bunuri, generând nesiguranţă şi dezordine în sfera trecerii mărfurilor peste frontieră, într-un cuvânt creează pericol social[2].

Prin regim juridic vamal înţelegem ansamblul dispoziţiilor cuprinse în Codul vamal, în Regulamentul de aplicare a acestuia, precum şi în alte acte normative interne şi internaţionale ratificate de statul nostru şi care cuprind prevederi referitoare la domeniul vamal. Aceste dispoziţii reglementează controlul vamal al mărfurilor şi mijloacelor de transport, impunerea vamală prin aplicarea tarifului vamal şi alte operaţiuni specifice activităţii de vămuire.

În activitatea vamală precum şi în reglementările vamale se utilizează şi noţiunea de regim vamal. Potrivit art. 47 alin. 2 din L nr.141/1997 privind Codul vamal al României[3], regimul vamal cuprinde totalitatea normelor ce se aplică în cadrul procedurilor de vămuire, în funcţie de scopul operaţiunii comerciale şi destinaţia mărfii. În conformitate cu art. 48 din aceeaşi lege, regimurile vamale sunt definitive sau suspensive.

Regimul juridic vamal nu se confundă cu regimul vamal, între cele două noţiuni existând raporturi ca de la gen la specie, primul constituind noţiunea generală, iar al doilea, noţiunea specială.

Regimurile juridice vamale au avut o evoluţie istorică strâns legată de evoluţia principalelor instituţii ale statului şi a sistemelor juridice. Cu siguranţă că apariţia lor a fost determinată de interesul statului de a impune taxe şi restricţii la frontiere. Primele reglementări în acest domeniu, cunoscute în antichitate se caracterizau printr-o diversitate a autorităţilor care le instituiau, dar şi a formelor de aducere la îndeplinire. Această situaţie s-a perpetuat de-a lungul întregului ev mediu în ciuda tendinţelor de centralizare a puterii statale manifestate in anumite perioade. Explicaţia se găseşte în aceea că interesul statului se considera satisfăcut prin încasarea unor sume de pe urma vămilor, indiferent dacă această încasare se realiza în nume propriu ori prin intermediari, iar pe de altă parte - prin inexistenţa unui personal calificat în acest domeniu.

Fiind vorba de un interes financiar se înţelege că orice încălcare a normelor vamale era sancţionată cu fermitate. Cu toate acestea, reglementări riguroase şi sistematizate în această direcţie nu au apărut decât în epoca modernă. Tot de atunci datează şi conceptul (noţiunea) de contrabandă.

În vorbirea curentă, prin contrabandă se înţelege trecerea clandestină peste graniţă a unor mărfuri interzise sau sustrase de la plata taxelor vamale. Termenul, de origine italiană, a fost asimilat prin "filieră franceză", limbi în care semnifică aceeaşi acţiune de introducere ilegală într-o ţară a unor mărfuri prohibite sau supuse unor taxe, cu intenţia de a frauda interesele financiare ale statului în propriul profit material[4], în limba de provenienţă era un cuvânt compus din prefixul contra care înseamnă împotrivă şi cuvântul bando cu înţelesul de proclamaţie, decret, act cu putere de lege. Aşadar, împotriva legii, contra legii, sau pe scurt: contrabando.

Din analiza primelor texte de incriminare a acestei infracţiuni rezultă că înţelesul termenului de contrabandă a fost determinat, iniţial, de reglementarea legală. Adică, încărcătura semantică a cuvântului era dată de conţinutul infracţiunii definit de textul de lege. Cu timpul, deşi semnificaţia cuvântului s-a păstrat aproape nealterată, în plan legislativ conţinutul infracţiunii desemnată prin această vocabulă s-a schimbat substanţial.     Astfel, se poate observa cu uşurinţă că între definiţia infracţiunii de contrabandă cuprinsă în L. generală a vămilor din 15 iunie 1874[5] şi aceea din L. nr. 141/1997 privind C. vam, al României, există diferenţe foarte mari. Situaţia pare cu totul firească şi explicabilă având în vedere că între cele două legi există un interval de 123 de ani, timp în care s-a produs o sumă de transformări în domeniul de reglementare al acestora. Totuşi, cuvântul contrabandă păstrează acelaşi înţeles de la început, ceea ce

înseamnă că între el şi noţiunea juridică purtând aceeaşi denumire nu există identitate.

[1] Florin Sandu, Contrabanda -componentă a crimei organizate, Edil. Naţional, 1997, p.6. ! C. Voicu. FI Sandu sa, Drept penal ai afacerilor, Edit. Rosetti, Bucureşti ,2002, p. 200-201. 3 Florin Sandu, op.cit., p.5.

[2] C. Voicu, Drept penal al afacerilor, edit. Rosetti, Bucureşti 2002, pag. 200-201

[3] L. nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 1 august 1997 şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 1997 (în continuare - L nr. 141/1997).

[4] Dictionaire usuel, Larousse, Paris, 1992, p. 223; Le nouveau Petit Robert, Dictionalre alphabetique et analogique de la lanque francaise, Pans. 2001, p. 517; Al. Balaci

[5] Publicată in Monitorul Oficial din 15 iunie 1874; vezi şi V. Boerescu, Codicele române

această fraudă. Însă, condiţiile care influenţează făurirea legilor se modifică de la o etapă la alta, ceea ce antrenează, desigur, schimbări în domeniul reglementarilor incriminatorii.

Aşa s-a ajuns ca astăzi, sub regimul Legii nr. 141/1997, infracţiunea de contrabandă să aibă o arie de cuprindere mult mai redusă decât cuvântul care o desemnează. În conformitate cu textele art. 175 şi 176 din lege, prin contrabandă se înţelege trecerea peste frontieră prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal de mărfuri sau bunuri, ori trecerea peste frontieră fără autorizaţie a mărfurilor prohibite, supuse autorizării sau altor condiţii cum ar fi: armele, muniţiile, materialele explozive, radioactive, stupefiantele etc. Celelalte încălcări ale regimului juridic vamal de genul: folosirea documentelor ce se referă la alte mărfuri, a documentelor falsificate, sustragerea de la vămuire etc, nu sunt incluse de lege în categoria contrabandei, ele constituind alte infracţiuni sau chiar contravenţii.

Dintotdeauna incriminarea contrabandei s-a făcut prin legi exterioare Codului penal[1] păstrându-se denumirea consacrată în plan juridic şi lingvistic. Trecerea timpului a alterat această regulă în sensul că unele acţiuni specifice contrabandei au fost incriminate în Codul penal sub numele de "nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export". Aşa cum am arătat, potrivit art. 48 din L. nr. 141/1997, importul şi

exportul constituie regimuri vamale şi potrivit tradiţiei legislative, precum şi practicii internaţionale în materie, încălcarea lor ar fi trebuit incriminată sub denumirea de contrabandă.

În ciuda acestor transformări înregistrate de tehnica legislativă, limbajul comun, cel folosit curent în comunicarea cotidiană a păstrat pentru asemenea încălcări ale legii vamale aceeaşi denumire: contrabandă. Fie numai şi pentru aceste considerente se impune ca o necesitate cunoaşterea exactă a evoluţiei incriminărilor contrabandei, a condiţiilor (în special economice) care le-au influenţat şi a textelor legale actuale. Totodată, cele enumerate constituie premise ale aplicării corecte a legii şi temeiuri ale previziunilor ce s-ar putea avansa în materie (propuneri de lege ferenda).

                                SECŢIUNEA II.:

 INCRIMINĂRI ÎN VECHIUL DREPT ROMÂNESC.

Taxele vamale (portoria) asigurau o parte importantă a veniturilor administraţiei romane din Dacia[2]. Acestea se încasau pentru mărfuri, dar şi pentru călători atât la trecerea frontierelor, cât şi la intrarea în oraşe, la trecerea peste poduri, pentru folosirea unor căi de comunicaţie etc. Teritoriul Imperiului roman era împărţit în mai multe circumscripţii sau regiuni vamale care de regulă nu coincideau cu provinciile, incluzând câteva la un loc (Italia, Sicilia, Spania, Galia, Britania, lllyricum etc), Dacia făcea parte din circumscripţia vamală a Illiriei (portorium lllyrici)[3]. La început vămile erau concesionate unor particulari, dar ulterior sistemul a fost înlocuit cu regia[4].

Deşi nu există atestări în acest sens, este în afară de orice îndoială că statul şi-a apărat prin măsuri punitive dreptul său de a percepe taxele vamale împotriva celor care le eludau. De asemenea, pentru protejarea unor interese economice sau politice s-au instituit anumite prohibiţii, încălcarea lor declanşând aplicarea forţei de constrângere. Aşadar, este de presupus că odată cu instituirea vămilor şi a regimurilor vamale au apărut şi primele incriminări ale încălcării acestor reglementări.

Primele atestări documentare cu privire la funcţionarea vămilor pe teritoriul României datează din perioada Evului mediu timpuriu[5], vameşul fiind considerat "dregător din afara senatului" (Miron Costin), "boier de divan" (Dimitrie Cantemir), sau "dregător de curte" (N.Stoicescu)[6]. Dar nici în această perioadă nu întâlnim legi vamale propriu-zise care să reglementeze regimul vamal şi să incrimineze clar şi precis încălcările dispoziţiilor legale din acest domeniu. Toate informaţiile provin din actele domnilor prin care acordau privilegii unor negustori, sau din documentele prin care se stabileau tarifele vamale[7].

Cu toate acestea este sigur că statutul acorda o atenţie deosebită acestei surse de venit, întrucât prin secolul al XVII - lea se menţiona înalta dregătorie a marelui vameş. Atribuţiile lui erau să centralizeze şi contabilizeze toate veniturile din vămi. Depindea de marele cămăraş, responsabil cu strângerea şi mânuirea banilor proveniţi din averile domnului sau din veniturile ţării afectate domnului: vămi, ocne, desetine[8]. Cu siguranţă că aceşti dregători erau înzestraţi cu abilităţi şi aveau la îndemână instrumente de reprimare a oricăror încălcări ale reglementărilor vamale instituite de stat. De fapt, dreptul de a fixa şi încasa taxe vamale devenise exclusiv domnesc, domnii având, de asemenea, dreptul de a opri exportul unor produse.

În pravila lui Vasile Lupu (1634 - 1653), intitulată după modelul mitropolitului Varlaam (? - 1657), "Carte româneasca de învăţătură”, erau precizate pedepsele ce se aplicau negustorilor care nu plăteau taxele vamale, celor care ocoleau punctele vamale, dar şi vameşilor abuzivi. Setea de câştig a negustorilor însă, îi determina să evite punctele de vamă oficiale

şi să folosească "drumurile tainice şi neumblate" (per vias occultas et insolitas).În acelaşi timp, numărul mare al vămilor pe care comercianţii trebuiau să le plătească la trecerea pe domeniile feudale, abuzurile vameşilor şi jafurile ale căror victime erau adesea au provocat numeroase nemulţumiri. De aceea, printre revendicările răsculaţilor lui Gheorghe Doja (1514) figura şi desfiinţarea vămilor de pe moşiile feudalilor din Transilvania.

[1] Legi extrapenale, legi speciale sau legi conţinând texte cu caracter penal; in acest sens se vedea Gh. Diaconescu, Infracţiunile în legi speciale şi legi extrapenale, Edit. AII,Bucureşti, 1996,p.V-VI.

[2] Colectiv. Istoria dreptului românesc, voi. I, Edit. Academiei Bucureşti 1980 p 90

[3] Idem

[4] Ibidem

[5] Ion Suceavă, Drept vamal, Edit. Cns Book Universal, Bucureşti, 1997, p. 14.

[6] Colectiv, istoria dreptului românesc, voi. I, p. 290-291.

[7] Un asemenea document datează din 1407, fiind emis de Alexandru cel Bun alMoldovei - a se vedea I. Suceavă, op.cit., p. 15.

[8] Colectiv, Istoria dreptului românesc, voi. 1., p. 298.