1

Introducere

         Oricare ar fi  realitatea mai aproape sau mai departe de ideea ca atare, conceptul statului de drept este bine conturat în doctrina despre statul de pretutindeni. Se observă mai ales în ţările  eliberate de totalitarismul comunist abordarea “statului de drept” este o reacţie împotriva statului dictatorial, care l-a oprimat pe om, fie prin abuzul de ilegalitate, fie prin editarea şi aplicarea unor legi nedrepte. Chiar atunci cînd tratăm  problematica statului de drept, vizînd finalităţi aplicative, practice, nu putem proceda altfel decît pornind de la clarificarea conceptului. Şi acesta cu atît mai mult cu cît, deşi desemnează una dintre spectaculoasele  transformări în curs de desfăşurare în ţările Europei Centrale şi de Est, deci inclusiv în România, Republica Moldova. Conceptul statului de drept riscă deşi nu ar trebui să rămînă o simplă obstracţiune, o mare necunoscută pentru majoritatea oamenilor din ţările amintite.

         Se consideră că statul de drept înseamnă  în mod permanent că dreptul încetează să fie un simplu instrument de ligitimare a puterii, înseamnă supunerea puterii dreptului, protejarea individului în faţa puterii, autolimitarea acţiunii statului în favoarea  individului.

         Conceptul statului de drept are dimensiunea  universalităţii indiferent de contextul naţional temporal al utilizării lui.

 Această dimensiune decurge din faptul  că are ca trăsătură definitorie ocrotirea drepturilor individului decurgînd din natura umană pretutindeni şi oricînd aceiaşi. De aici  şi posibilitatea  şi necesitea aprecierii existenţei reale a statului de drept  în diferite ţări, după standarte internaţionale unice.

 Însă şi utilizarea conceptului implică recunoaşterea, acceptarea unui minimum de trăsături esenţiale, în absenţa cărora statul de drept nu ar putea exista, iar conceptul însăşi ar fin un non sens.

Statul de drept se caracterizează printr-o multitudine  de trăsături, printre care se menţionează şi principiul separării puterilor, adică limitarea fiecăruia dintre cele trei puteri – legislativă,  executivă,  şi judecătorească de către  celelalte două. O ierarhiezare a puterii executive şi a puterii judecătoreşti, care să permită controlul între autorităţile existente în sistemul aceleiaşi puteri.

         Savantul şi filozoful  grec Aristotel, care în celebra sa lucrare “Politica” constată existenţa unui stat, a unor organe diferite cu atribuţii precis determinate, precum Adunarea Generală, Corpul Magistraşilor (funcţionarilor) şi Corpul Judecătoresc.

         Se observă, astfel, că descrierea lui Aristotel avea doar semnificaţia unei simple constatări a  realităţilor de organizare a statului elen şi nu putea fi pusă în nici o legătură cu principiul separării puterilor.

         Ideea a fost prezentată în timpul evului mediu în tezele şcolii dreptului natural, în lucrările lui Groţius, Wolf, Pufendorf, care au constatat diferitele atribuţii ale statului, fără a intrezări, însă conceptul de separaţie.

         În Franţa a fost formulat pentru prima dată  în secolul al XVI – lea de scriitorul Jean Bodin, în lucrarea sa “Tratat asupra Republicii”.

 CAPITOLUL I. Conceptul şi trăsăturile statului de drept.

§ Conceptul statului de drept

         Statul de drept, termen juridic, folosit foarte fregvent în literatura de specialitate, apare ca concept a cărui realizare în prezent este o necesitate vitală pentru existenţa  tuturor statelor democratice contemporane.

         Locuţiunea “stat de drept” reese din asocierea celor doi termeni – “Statul” şi “Dreptul”. Între stat şi drept există o relaţiei puternică. Statul şi dreptul constituie o unitate de contrarii. Referindu-se la problema aceasta, profesorul universitar  N. Popa menţionează următoarele: “Dreptul are rolul de “corset” al forţei, de încadrare a acestei puteri în limitile de ordine, de “calmare” a tensiunilor ce se ivesc  în procesul exercitării conducerii sociale prin intermediul activităţii de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului şi reintegrează ordinea juridică lezată prin activităţi ilicite” 1 .

         Altfel spus, în timp ce dreptul furnizează regulile generale şi obligatorii, potrivit cărora se exercită puterea de stat, statul asigură obligativitatea normelor juridice, traducerea lor în viaţă.

         În această ordine de idei, evidenţiem şi remarca pe care o face savantul maghiar  Impre Szabo: “În cea ce priveşte  legătura dintre “stat” şi “drept” ghilimelele trebuie să fie plasate în mod corect, astfel  dacă se vorbeşte de drept fără de stat, cuvîntul “drept” trebuie să fie pus între ghilimele, pentru că în acest caz, nu este în mod real dreprt; dacă se vorbeşte dimpotrivă de “drept statal”, atributul “statal” nu trebuie să fie

1.     


Nicolae Popa, “Teria generală a dreptului”, Bucureşti, 1993, pag.100.

pus  în ghilimele, căci este de  prisos. În orice caz prin intervenţia statului ia naştere dreptul. Fără stat nu există drept” 2.

         Cele expuse permit de a concluziona  că “statul de drept”, în calitate de concept şi formă de exprimare, nu o simplă asociere de cuvinte. El exprimă o condiţie cu privire la putere, o mişcare de raţionlizare şi de ordonare a acesteia. 3

         Căutarea principiilor, ideilor pentru  stabilirea corelaţiei, interdependenţei dintre putere şi drept  a început încă din perioada antică. În procesul dezvoltării concepţiilor despre drept şi stat  s-a conturat ideea privind  corectitudinea şi echitatea acestei forme de organizare a societăţii. Unele idei importante pentru dezvoltarea de mai departe a conceptului statului de drept, au fost expuse încă de autorii antici. Printre aceştea pot fi menţionaţi existenţa puterii legii ca o corelaţie dintre forţă şi drept (Aristotel) 4; deosebirea formelor de guvernămînt  corecte şi incorecte, guvernarea mixtă şi rolul dreptului în tipologia formelor de stat (Socrate, Platon, Aristotel); 5 corelaţia dintre dreptul natural şi dreptul determinat  de voinţa membrilor societăţii (Democrit, Sofiştii) 6; egalitaea oamenilor conform dreptului natural (unii sofişti, jurişti, romani) 7

         În perioada dezvoltării feudalismului ideile statului de drept de pe poziţiile  istoricismului le-au expus gînditorii progresişti ai timpului: Nicolo Machiavelli şi Jean Boden.