1

Dreptul civil

 

 

Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturi juridice, patrimoniale şi nepatrimoniale, īn care părţile figurează ca subiecte egale īn drepturi.

            Explicaţie: dreptul civil are ca obiect relaţiile dintre oameni, īn care persoanele  se află īn raport de egalitate.

            Exemplu: raport de drept civil poate fi dreptul de proprietate (īn cazul īn care cineva are un teren şi o altă persoană īi īncalcă dreptul de proprietate). Ca urmare a acestei egalităţi amīndouă părţile pot prezenta dreptul de proprietate.

 

Raporturile patrimoniale sīnt relaţii evaluabile īn bani.

Raporturile nepatrimoniale sīnt relaţii care nu sīnt evaluabile īn bani, ca de ex.:

·         dreptul la nume;

·         dreptul la viaţă;

·         dreptul la reluare numelui de fată după divorţ.

 

Legea fundamentală care reglemetează raporturile de drept civil este CODUL CIVIL, intrat īn vigoare la 1. decembrie 1865.

Un cod reprezintă un ansamblu de legi existente anterior, care pentru a fi mai uşor aplicate au fost codificate īntr-un cod.

Codul civil romān a fost īntocmit după modelul codului civil al lui Napoleon.

Codul civil romān cuprinde 1914 articole, din care circa 1800 mai sīnt şi astăzi īn vigoare.

 

Raportul juridic

Este relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonail reglementată de norma de drept civil şi care se naşte īntre persoane fizice şi/sau persoane juridice.

 

Caracterele raportului juridic civil:

1.      este o relaţie socială;

-animalele nu au capacitate de folosinţă (drepturi şi obligaţii).

2.      are un caracter voliţional, pentru că:

a)      exprimă voinţa legiuitorului (raportul juridic există dacă părţile īşi manifestă dorinţa īn acest sens);

b)      implică manifestarea de voinţă a părţilor.

3.   este un raport de drept īn care părţile au o poziţie de egalitate juridică.

 

Structura raportului juridic:

Raportul juridic are 3 mari componente:

1.      Subiect;

2.      Conţinut;

3.      Obiect.

 

Subiectele raportului juridic civil:

Persoanele fizice şi persoanele juridice.

Calitatea de subiect de drept presupune capacitatea civilă. Aceasta este formată din:

·         capacitatea de folosinţă

·         capacitatea de exercitare

 

 

Capacitatea de folosinţă

Este aptitudinea generală a persoanelor de a dobīndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte de cea a persoanei fizice prin aceea că aceasta nu este generală şi egală, ci este specifică fiecăreia dintre acestea. O persoană juridică are doar drepturi şi obligaţii izvorīnd din scopul pentru care a fost īnfiinţată, existīnd aşadar principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

 

Dobīndirea capacităţii de folosinţă:

1.      Persoana fizică dobīndeşte această capacitate:

      - de la naştere, ca regulă;

      - din momentul concepţiei copilului, ca excepţie, cu condiţia īnsă de a se naşte viu (de interes major īn cazul īn care şi acesta vine la  moştenire).

2.      Persoana juridică dobīndeşte această capacitate din momentul īn care ia fiinţă. Are o capacitate de folosire restrīnsă chiar de la data actului de īnfiinţare (adică īnainte de īnregistrare), cīt priveşte drepturile ce se constituie īn favoarea ei; (neīndeplinirea obligaţiilor necesare pentru ca persoana juridică să ia naştere īn mod valabil)?.

 

Īncetarea capacităţii de folosinţă:

1.      pentru persoana fizică: - la moartea ei;

                             - la declararea judecătorească a morţii.

2.      pentru persoana juridică īn cazul dizolvării.

Dizolvarea poate avea loc:

·         prin voinţa persoanelor care au constituit-o;

·         de drept - la īmplinirea termenului pentru care a fost īnfiinţată;

       - īn funcţie de realizarea sau de imposibilitatea realizării scopului propus;

       - īn cazul scăderii numărului membrilor organizaţiei sub limita stabilită de lege sau statut.

Īn cazul dizolvării, persoana juridică intră īn lichidare.

 

Capacitatea de exerciţiu

Presupune aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvīrşind acte juridice.

1.      Persoana fizică dobīndeşte capacitea de exercitări depline la vīrsta de 18 ani. Pīnă la 14 ani este complet lipsită de capacitate de exerciţiu. Īntre 14-18 ani are capacitatea de exerciţiu restrīnsă, putīnd face singură acte de administrare, dacă nu-i pricinuiesc vreo vătămare. Minorul care a īmplinit 16 ani poate dispune personal prin testament de jumătate din averea de care poate dispune un major. Minorul sub 14 ani răspunde de fapta sa producătoare de prejudicii dacă a avut discernămīnt īn momentul săvīrşirii faptei. După 14 ani se prezumă că minorul are discernămīnt şi răspunde de fapta ce l-a prejudiciat pe altul.

Majorii sīnt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu īn situaţia īn care sīnt puşi sub interdicţie de către instanţa de judecată.

Astfel persoanele fizice pot fi:

1

·         persoane deplin capabile;

·         persoane cu capacitate de exerciţiu restrīnsă;

·         persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.

Capacitatea de exerciţiu īncetează la moartea persoanei sau īn momentul punerii sub interdicţie.

Īn privinţa persoanelor juridice  urmează a se avea īn vedere că drepturile şi obligaţiile lor se exercită prin intermediul organelor persoanei juridice, ale căror acte şi fapte juridice sīnt actele şi faptele personei (jurdidice) īnsăşi (art. 35 din Decretul nr. 31/1954). Atīt timp cīt nu au fost constituite īncă aceste organe, persoana juridică poate exista, avīnd deci capacitate de folosinţă, īnsă ea nu va avea deocamdată capacitatea de exerciţiu. Voinţa organelor de conducere este voinţa persoanei juridice, astfel că actele īntocmite īn numele său o obligă. O persoană juridică răspunde de paguba provocată prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate sau prin fapta sa ilicită şi culpabilă cu bunurile din patrimoniul său.

Este vorba aşadar de actele şi faptele juridice săvīrşite de organele de conducere ale persoanei juridice īn limitele puterilor care le-au fost conferite. O persoană juridică nu răspunde de obligaţiile personale ale asociaţilor ce o compun, aceştia răspunzīnd īn nume propriu.

Statul este personană juridică, apărīnd ca subiect de drepturi şi obligaţii.

 

Conţinutul raportului juridic civil

Este construit din drepturile subiectului activ şi din īndatoririle subiectului pasiv.

 

Clasificarea drepturilor subiective:

1.      După sfera persoanelor obligate sīnt:

·         absolute:  se caracterizează prin aceea că:

 - titularul dreptului (subiectul activ) este determinat;

 - subiectul pasiv (cel obligat) este constituit din toate celelalte persoane.

Drepturile absolute sunt opozabile tuturor īn sensul că toate celelalte persoane (subiect pasiv) sīnt obligate să respecte facultăţile pe care titularul dreptului le are asupra lucrului şi să se abţină de la orice acţiune de natură să īl īmpiedice să-şi exercite dreptul.

Ex.: dreptul la nume, reputaţie, onoare (drepturi personale); dreptul de proprietate, dreptul de autor (drepturi patrimoniale).

·         relative:  ele există īn folosul unei anumite persoane determinate.

Atīt subiectul activ, cīt şi pasiv sīnt determinate.

Este drept relativ acel īn virtutea căruia o persoană numită creditor are dreptul să pretindă unei alte persoane, numită debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva.

2.      După conţinutul lor:

·         patrimoniale:  pot fi evaluate īn bani, au un conţinut economic;

·         nepatrimoniale:  nu pot fi evaluate īn bani (dreptul la nume, reputaţie, etc.). Toate acestea sīnt şi drepturi absolute.

Drepturile patrimoniale se clasifică la rīndul lor īn:

·         drepturi reale:  - acestea se stabilesc cu privire la un lucru determinat, īntre o persoană ca                         subiect activ şi toate celelalte ca subiecte pasive nedeterminate;

             - "reprezintă acel drept subiectiv īn virtutea căruia titularul său poate să-şi                  exercite atributele asupra unui lucru determinat, īn mod direct şi                              nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane."(C. Stătescu)

·         drepturi de creanţă:  - acestea reprezintă dreptul pe care īl are o persoană numită creditor                        de a pretinde unei alte persoane, numite debitor, să dea, să facă sau să                              nu facă ceva.

Deosebiri existente īntre drepturile reale şi drepturile de creanţă:

1.      Dreptul real (ca un drept absolut) presupune existenţa unui subiect activ de la īnceput determinat şi un subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte persone, pe cīnd dreptul de creanţă (ca un drept relativ), presupune determinarea de la īnceput atīt a subiectului activ, cīt şi a subiectului pasiv (singurul subiect obligat fiind acest subiect pasiv determinat).

2.      La dreptul real obligaţia ce revine subiectului pasiv nedeterminat este acea de a nu face nimic de natură a stīnjeni exercitarea de subiectul activ a dreptului său. Subiectului pasiv īi revine astfel o obligaţie generală negativă.
Īn cazul dreptului de creanţă, obligaţia ce revine subiectului pasiv poate fi atīt pozitivă -  de a da, a face ceva -, cīt şi negativă - de a nu face ceva, din cele ce, īn lipsa obligaţiei, subiectul pasiv ar fi putut să facă.
Dreptul real are īntotdeauna ca obiect un lucru determinat, pe cīnd dreptul de creanţă are īntotdeauna ca obiect un lucru determinat sau determinabil īn viitor.

3.      Titularul dreptului real īşi exercită prerogativele direct asupra lucrului, fără a avea nevoie de concursul altei persoane, īn timp ce titularul dreptului de creanţă nu poate obţine realizarea dreptului său decīt cu concursul debitorului.

4.      Din punctul de vedere al opozabilităţii:
      - dreptul real este opozabil tuturor;
      - dreptul de creanţă este opozabil numai debitorului.

5.      Din punctul de vedere al efectelor:
·  Dreptul real conferă titularului său:
      - dreptul de urmărire, care constă īn posibilitatea titularului său de a urmări bunul īn patrimoniul             oricui s-ar afla;
      - dreptul de preferinţă, care constă īn facultatea pe care o conferă dreptul real de a avea prioritate faţă de orice alt drept, prioritate care dă putinţa satisfacerii titularului dreptului real īnaintea titularilor altor drepturi.
·  Dreptul de creanţă conferă titularului său un gaj general asupra patrimoniului debitorului īn concurs cu ceilalţi creditori ai acestuia.

6.      Drepturile reale sīnt limitate, prevăzute de lege;
Drepturile de creanţă sīnt īntr-un număr nelimitat.

 

Obiectul raportului juridic:

reprezintă prestaţia pe care subiectul activ o poate pretinde din partea subiectului pasiv, care poate fi pozitivă (de a da, de a face) sau negativă (de a nu face).

 

 

Clasificarea bunurilor

 

După īnsuşirile lor fizice:
a)  bunuri corporale: cele care au o īnfăţişare concretă, materială, pot fi percepute cu propriile noastre simţuri;
b)  bunuri incorporale: cele care au o existenţă abstractă (drepturi reale, drepturi de

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro