1

Dreptul la respect in propria tara

 

         Interdictia torturii a fost consacrata atât pe plan universal, cât si pe plan

regional, ca un drept intangibil, care beneficiaza de o protectie absoluta. Garantarea acestei interdictii se gaseste în art. 5 din DUDO, în art. 7 din PIDCP, în art. 37 din      Conventia asupra drepturilor copilului, în articolul 3 comun al celor 4 Conventii de la Geneva (care reglementeaza dreptul umanitar), în art. 1 si 26 al CADO si în art. 3 al CEDO-CSI, ca drept esential al omului care este legat în mod indisolubil de demnitatea umana.

         În esenta, statele au, potrivit acestor instrumente juridice internationale, atât

obligatii de prevenire a practicarii torturii, cât si obligatii de a împiedica asemenea

acte prin orice masura adecvata luata pe plan legislativ, administrative, judiciar,

educational etc. De exemplu, pe plan legislativ statele si-au asumat obligatia atât în

ceea ce priveste interdictia torturii, cât si sanctionarea acesteia prin prevederea unor

pedepse penale adecvate (art. 4 din Conventia ONU pentru prevenirea torturii, a

tratamentelor cu cruzimi, ori a pedepselor inumane sau degradante).

         Potrivit art. 3 din CEDO, se interzice în termeni absoluti recurgerea la tortura

ori la pedepse inumane sau degradante, deoarece dreptul la interdictia torturii, a

pedepselor sat tratamentelor inumane ori degradante este considerat un drept

intangibil al persoanei, al carui exercitiu nu poate fi limitat în nici o situatie, si care,

deci, nu suporta derogari sau limitari.

         Spre deosebire de reglementarea continuta de art. 2 privind dreptul la viata,

norma citata nu contine nici o nuantare a dreptului garantat si nici o cauza justificativa care sa restrânga domeniul sau de aplicare. De aceea, organele de aplicare a Conventiei au considerat necesar sa insiste mai mult asupra definitiei dreptului, conditiilor de exercitare, si asupra obligatiilor statelor parti contractante în diferite situatii.

         Aceasta interdictie vizeaza în mod explicit protectia demnitatii umane ca

valoare fundamentala a individului, presupunând obligatia autoritatilor statale nu

numai de a nu practica tortura si pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante, ci si de a preveni orice asemenea practici în comportamentul reprezentantilor lor. Pentru a defini continutul acestui drept, jurisprudenta CEDO a identificat urmatoarele criterii:

– criteriul gravitatii sau al intensitatii suferintelor fizice si psihice produse

victimei prin actiunile agentilor statului;

– criteriul aprecierii relative al actelor incriminate, decurgând dintr-o evaluare

de la caz la caz a ansamblului împrejurarilor cauzei.

Prin prisma acestor criterii, s-a statuat ca distinctia dintre cele trei notiuni

enuntate de norma art. 3 („tortura”, „pedepsele sau tratamentele inumane” si

„pedepsele sau tratamentele degradante”) nu este una de substanta, ci de intensitate.

         Astfel, orice tortura poate reprezenta si un tratament inuman, si orice tratament sau pedeapsa inumana poate constitui în mod necesar o actiune degradanta.

Delimitarile concrete în materie au fost facute de Curtea de la Strasbourg prin

hotarârea pronuntata în cazul Irlanda contra Regatului Unit,7 prin conturarea a trei

notiuni:

– tratamentul inuman este acel tratament care provoaca în mod intentionat

suferinte fizice sau psihice presupunând o intensitate deosebita si o apreciere concreta prin prisma rigurozitatii si a efectelor produse asupra victimei (Hotarârea Tyrer contra Regatului Unit din 25 aprilie 1978),

– tortura este constituita din tratamente inumane produse în mod deliberat, care

sunt exercitate cu cruzime si provoaca suferinte foarte grave (reprezentând o forma

agravata a tratamentului inuman) (Hotarârea pronuntata în cazul Irlanda contra

Regatului Unit din 18 ianuarie 1978)

– tratamentul degradant este rezultatul „masurilor de natura sa creeze

individului sentimente de teama, angoasa si inferioritate pentru a-l umili sau eventual

pentru a-i înfrânge rezistenta fizica sau morala”.

         În consecinta, a rezultat ca distinctia dintre aceste forme de afectare esentiala

a demnitatii umane nu este una de substanta, ci una de intensitate. Prin urmare,

orice tortura reprezinta si un tratament inuman si orice tratament inuman reprezinta în mod necesar o manifestare degradanta (Decizia Comisiei pronuntata în cazul Yagiz contra Turciei, precitata). De asemenea, Curtea a retinut ca tratamentul inuman este acea situatie determinata de o actiune sau inactiune care provoaca în mod voluntar suferinte mentale sau fizice de o anumita intensitate. Totusi, nu orice tratament inuman sau degradant poate fi retinut ca având intensitatea necesara pentru a fi considerat tortura (Hotarârea Campbell si Cossans contra Regatului Unit din 25 februarie 1982).

1

         Potrivit jurisprudentei Curtii Europene de la Strasbourg au fost apreciate ca

tratamente inumane:

– interogatoriile aprofundate, adica anchetele în care se foloseste în mod

organizat violenta si sunt caracterizate printr-o repetitie a actelor si printr-o toleranta

oficiala din partea autoritatilor. Acceptarea unor asemenea tratamente, în conditiile în care ele sunt cunoscute de catre autoritati reprezinta un element esential în

rationamentul critic al Curtii pentru a le califica potrivit art. 3 din CEDO (Hotarârile

din 18.01.1978, în cazul Irlanda contra Regatului Unit si Tyrer contra Regatului Unit

din 25.04.1978);

– brutalitatile politiei, respectiv violentele exercitate cu prilejul retinerii sau

arestarii persoanei în cauza, daca acestea nu sunt necesare scopului legitim urmarit si sunt în mod evident disproportionate fata de comportamentul victimei (Hotarârile

Klaass contra R.F.G. si Tomasi contra Franta), si

– metodele de dezorientare senzoriala. Cu prilejul examinarii cazului Selmouni

contra Frantei, Curtea a considerat ca în conditiile aplicarii CEDO la exigentele vietii

actuale ridicarea gradului de protectie a drepturilor omului presupune pe cale de

consecinta si o mai mare fermitate în aprecierea atingerii aduse valorilor fundamentale ale unei societati democratice.

         Tratamentele degradante reprezinta, în viziunea Curtii Europene de la

Strasbourg, o umilire grosiera a unui individ în fata altei persoane sau a publicului

(Hotarârea Tyrer mentionata). Cu toate acestea, încatusarea unui individ în vederea

imobilizarii, retinerii sau arestarii nu este considerata prin ea însasi degradanta, în

timp ce pedepsele corporale aplicate elevilor la scoala ca si supunerea fortata la

tratamente medicale sau la experimente stiintifice pot fi apreciate ca degradante în

functie de gradul de intensitate al consecintelor pe care asemenea activitati le

presupune (Hotarârea X contra Danemarca).

         Obligatiile statelor în materia art. 3 din Conventie sunt:

– adoptarea unor norme juridice corespunzatoare, în sensul garantarii oricarei

persoane a dreptului consacrat;

– obligatia de a asigura un comportament corespunzator al agentilor lor în

sensul asigurarii proportionalitatii dintre masura legala si scopul urmarit;

– raspunderea pentru faptele agentilor lor, dar si pentru faptele care se înscriu

în art. 3 din CEDO dar apartin altor persoane decât reprezentantilor statului, în cazul

pasivitatii statului (Hotarârea Mahmut Kaya contra Turciei din 28 martie 2000).

În doctrina europeana s-a considerat ca atunci când diferenta de tratament

decurge dintr-un dispret si dintr-o lipsa de respect pentru personalitatea individului, pe care agentii statului vor sa-l umileasca, sunt incidente dispozitiile art. 3 din CEDO iar statele au obligatia sa sanctioneze asemenea comportamente ale reprezentantilor lor (Hotarârile CEDO Abdulaziz, Cabales si Balkandali contra Regatului Unit din 28 mai 1985, Smith si Grady contra Regatului Unit din 27 septembrie 1999). În acelasi timp, pot fi aplicate si dispozitiile art. 14 din Conventie, respectiv prevederile art. 1 din Protocolul 12 la CEDO, care interzic si sanctioneaza orice discriminare nejustificata în mod obiectiv si rezonabil, cum pot fi apreciate diferentele de tratament întemeiate pe desconsiderarea personalitatii individului.

Art. 3 din CEDO a fost aplicat îndeosebi în urmatoarele situatii:

– în cazul tratamentelor inumane aplicate pe parcursul procedurilor politienesti

(arestare sau detentie fara garantii procedurale adecvate în privinta integritatii fizice a persoanei aflate sub puterea autoritatilor – Hotarârea Tomasi contra Frantei din 27

august 1992);

– în cazul folosirii excesive a fortei în timpul unei tentative de evadare din arest

(Hotarârea Caloc contra Frantei din 20 iulie 2000);

– în cazul tratamentelor inumane, pedepselor si sanctiunilor corporale (Hotarârea Tyrer, precitata, si Hotarârea Costello – Roberts contra Regatului Unit din 25 martie 1993);

– în situatia conditiilor degradante de executare a unor pedepse penale,

determinate de suprapopularea carcerelor si de durata excesiva a privarii de libertate (Hotarârea Dougoz contra Greciei din 6 martie 2001);

– în cazul persoanelor cu handicap sau al pacientilor internati în serviciile de

psihiatrie (Hotarârea Price contra Regatului Unit din 10 iulie 2001 si Hotarârea

Herczegfalvy contra Austriei din 24 septembrie 1992).

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro