1

ELEGIA A OPTA, HIPERBOREEANA / N. Stănescu

I.

Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe / ale alcătuirii mele:/ Aş vrea să fugim în Hiperboreea / şi să te nasc viu,/ asemenea cerboaicei, pe zăpadă,/ în timp ce aleargă şi urlă / cu sunete lungi atârnate de stelele nopţii.// La frig cu noi şi la gheaţă!/ Îmi voi dezbrăca trupul / şi voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,/ luându-şi drept limită / animalele mării.// O­cea­nul va creşte, desigur, va creşte / până când fiecare moleculă a lui / cât un ochi de cerb va fi,/ sau / cu mult mai mare,/ cât un trup de ba­lenă va fi.// Voi plonja într-o astfel de apă mărită,/ izbindu-mă de brow­nienele privelişti,/ într-o mişcare de spor, disperată,/ voi face zigzaguri: lovită / de mari, întunecate, reci molecule,/ a­deptele lui Hercule.// Fără putinţă de-înec şi fără / putinţă de mers şi de zbor -/ numai zigzag şi zigzag şi zigzag,/ înrudindu-mă cu feriga / printr-un destin de spor...// Aş vrea să fugim în Hiperboreea / şi să te nasc viu,/ urlând, alergând, zdrobită de zimţii / cerului vineţiu,/ pe gheaţa crăpată în iceberguri / risipite sub cer vineţiu.//

II.

Ea aprinse deodată-o lumină,/ de lângă genunchiul ei, ver­ticală,/ sub o pălărie roşie / virginală./ Aruncă lângă glezna mea o carte / scrisă în cu­neiforme./ Îngeri presaţi ca florile / se scuturau sfărâmaţi, pe platforme.// Îngeri înnegriţi între litere,/ între pagina de deasupra şi cea de jos,/ subţiaţi, fără apă în ei şi răcoare,/ cu tăiş fioros...// Ca să mă tai cu ei de privirile / care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut -/ când, togă virilă, tris­te­ţea mea aspră / cu o fibulă de gheaţă mi-o prind.// La Hiperboreea, a­colo - ea mi-a spus,/ şi luându-ne unul pe altul de ceafă / cu braţul drept, cel nezburând,/ ne vom cu­funda pe sub gheaţă în apă.// Hiper­bo­reea, zonă mortală / a mai marilor minţii,/ loc al naşterilor de copii de piatră,/ din care sculptaţi sunt doar sfinţii.// Hiperboreea, alb, - negru,/ aur-argint,/ revelaţie, nerevelaţie, tristeţe / alergând şi or­be­căind.//

III.

Ea îşi ridică deodată capul:/ deasupra ei aleargă globuri albe / şi norii se destramă în fâşii verzui.// Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munţii,/ pe care păsările stând înfipte-n ciocuri,/ cu pocnet greu de aripi, o rotesc.// De­­sigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici./ Putem vedea mari berze-nfipte-n stânca / mişcându-se în­cet. Putem vedea / vulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre,/ bătând asurzitor din aripi, şi putem vedea / o pasăre mai mare decât toate,/ cu ciocul ca o osie al­bas­tră,/ în jurul că­reia se-nvârte,/ cu patru anotimpuri, sfera.// Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,/ şi-o aură verzuie prevesteşte / un mult mai aprig ideal.//

***

Ultimele cinci elegii alcătuiesc un alt ciclu, iar tema se cir­cum­scrie unei anumite concepţii privind naşterea, e­vo­luţia, moar­tea şi ci­clicitatea Creaţiei, a Uni­versului. Po­trivit acestei concepţii, nimicul n-a existat nici­odată. Toate au existat dintotdeauna şi vor exista mereu. Doar forma şi alcătuirea sunt mereu schi­m­bă­toare. Creaţia are două forme fundamentale de mani­fes­tare: activă şi pasivă. Creaţia activă este forma de ma­ni­fes­tare dina­mică a Universului - suntem martori şi con­temporani ai acestui fenomen. Creaţia pasivă es­te starea de hibernare a elementelor constitutive (timpul, spaţiul şi ma­teria).

Trecerea de la manifestarea pasivă la cea activă a creaţiei co­res­punde cu mo­mentul numit „naşterea uni­ver­sului” (Big Bang-ul), iar tre­cerea de la manifes­ta­rea activă la cea pasivă a creaţiei corespunde cu momentul numit „moar­tea universului” (sfârşitul lumilor). Creaţia, în virtutea legii ciclicităţii, trece de la o ma­ni­festare la alta în mod periodic.

Universul este un sistem viu, o entitate. El s-a năs­cut mu­rind şi va muri născându-se. El trebuie să se nască pentru a muri şi va trebui să moară ca să se nască. Universul e profund masculin şi feminin deo­po­tri­vă. El creşte şi va des­creşte, contractându-se în cele din urmă. Din praful stelelor ce mor, el va naşte alte stele. Aceleaşi elemente ale materiei într-o altă al­că­tuire. Ace­eaşi energie a atomilor într-o altă stare.

Într-un anumit moment al evoluţiei - starea, a­proape fluidă sau mai mult decât fluidă, subtilă, a ener­giei devine capabilă să proceseze informaţiile, gene­rând fe­no­menul nu­mit viaţă.

Elegia a opta propune o radiografie a manifestării pasive a cre­aţiei. A­ceas­ta co­respunde cu staticul, ne­miş­carea, iarna, starea de să­mânţă (sămânţă născătoare de alt univers); e cifra zero, punctul, an­te­rior cercului; e sacrul pur, profund şi ne­dez­văluit; e starea latentă a creaţiei, starea de germene a ideii, starea de boboc a florii, starea de să­mânţă a ierbii, orizontul în aştep­tarea răsăritului, som­nul bântuit de vise profetice, e re­pausul şi odihna, in­finitul şi eternitatea, absolutul.

Ma­nifestarea pasivă este Universul dinaintea Big-Bang-ului. Nu zborul, ci idealul zborului; nu soarele, ci lu­mi­na, esenţa sa. E lumina cuibărită în găoacele întu­ne­ri­cului, în coji negre de ouă. Şi dacă tărâmul în care aceste „seminţe” ar purta un nume, cel mai nimerit ar fi să-i spu­nem Hi­per­boreea.

Elegia a noua, a oului reia şi dezvoltă bine­cu­nos­cutul mit al naş­terii lumii dintr-un ou, în timp ce Omul-fantă ne propune o scurtă şi pal­pitantă istorie a timpului. Abia în ele­gia a zecea asistăm la naşterea în plan fizic (boala şi durerea sunt specifice acestui spaţiu), iar a un­spre­zecea elegie dez­voltă tema aratului, a muncilor de primăvară, ex­pan­si­u­nea - apogeul - colapsul uni­ver­sului şi din nou sta­rea de sămânţă.

Toată această panoramare nu este posibilă fără dez­văluirea mis­­terului ascuns în mitul literei Aleph, care „re­pre­zintă punctul din Uni­vers în care, dacă eşti plasat, realizezi tot universul în mod global” (Res­pirări, 1982, p.115).

*

Acestui spaţiu şi timp genuin, Nichita i-a dat un nu­me legendar: Hiper­boreea, maternitate divină, ţara în care se nasc zeii. Întinderea de gheaţă, solemnă, e un te­ritoriu co­mun unde îşi au sălaş somnul şi tre­zirea, moartea şi naş­­terea: „Astfel ne trecea viaţa, astfel muream, de­ve­neam tran­sparenţi, de ghea­ţă” (Cântec, Oul şi sfera, 1967).

În alt loc, acelaşi spaţiu încremenit şi fri­guros e plat­­­­forma pe care naşte iubita: „O, totul se azvârle spre Nord, să facem loc în jurul nostru, liber, sub sori ico­no­claşti. Iar eu voi sta în mijloc, la plete dându-mi foc să fie luminată casa în care ai să naşti” (Plonjeu, vol. Oul şi sfera, 1967).

Hiperboreea e spaţiul sacru în care se moare şi se naşte. Din­colo, în sud, e bucla vieţii, zona profană a exis­tenţei. Hiper­boreea e un ţinut al cristalelor de gheaţă şi de lu­mină, al în­ceputului şi sfârşitului de lume, e ţara celor ne­muritori, viteji şi drepţi: „Nu-ţi fie frică de moarte. Adu-ţi aminte de cum erai înainte de a te naşte. Aşa vei fi şi după ce vei muri” (Lupta lui Iacob cu în­gerul, vol. Necu­vintele, 1969), ne spune Ni­chita.

*

Nu e exclus ca Nichita să fi gestat poezia preţ de un an şi ju­mătate, impresionat fiind de splendoarea nop­ţilor albe din Finlanda, ţară pe care o vizitează în iunie 1964, pentru a participa la manifestări pri­le­juite de co­me­mo­ra­rea a 75 de ani de la moartea poetului Mihai Emi­­nes­cu.  Declicul s-a produs în decembrie 1965, în timpul au­to­exilului în „casa cu pământ pe jos”.

Nichita poves­teşte: „Venise iarna şi Gabriela, care avea cei mai fru­moşi dinţi şi mai ostentativi din lume, avea un talent să clănţăne din ei aprig” (Antimetafizica, 1985, p.104). Cu cer­titudine că şi dinţii lui Nichita au clănţănit la fel de aprig, iar gura lui a exclamat: „La frig cu noi şi la gheaţă!”. Atunci, ea, Gabriela, văzând lu­crurile fixe ale alcătuirii sale, i-a spus: „Aş vrea să fugim în Hiperboreea şi să te nasc viu, asemenea cer­boaicei, pe zăpadă, în timp ce aleargă şi urlă cu sunetele lungi atârnate de stelele nopţii.” Camera se umple de „iceberguri risipite sub un cer vineţiu”, aidoma cu­lorii buzelor celor doi îndră­gos­tiţi.

Se înserează devreme. Ea aprinde o lumină de lângă ge­nunchiul ei şi aruncă lângă glezna lui „o carte scrisă în cu­neiforme”, plină de mistere şi legende, pre­cum cea despre Hiper­boreea, „zona mor­­tală a mai marilor minţii, loc al naş­terilor de copii de piatră”. Gabriela îşi ridi­că deodată ca­pul: „deasupra ei aleargă globuri albe”, căci se naşte o lume, un univers. Planetele, sferele se prind în constelaţii şi ga­la­xii, legile se pun în mişcare. Undeva, o sferă cu osia albastră îşi des­face patru anotimpuri, ca patru felii de portocală. Şi-acolo, pe Pământ, în casa cu pă­mânt pe jos, Nichita îşi îmbracă din nou trupul, trezindu-se şi exclamând: „Desi­gur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici...”

Gabriela, cu degetele paralizate de frig, notează pe o coa­lă de hârtie ultimele cuvinte ale po­e­mului Elegia a opta, hiper­bo­reeana.

***

Poemului i s-a acordat o atenţie sporită din partea criticii, textul cucerind, în spe­cial prin invo­carea acelui ţinut mitic - Hiperboreea. „În acest spaţiu simbolic - gno­seologic - are loc, de fapt, o nouă naştere a fiinţei ca fiinţă cu­nos­că­toare; nu o naştere «absolută» ca până acum, ci ulterioară zămislirii propriu-zise, din «neant»: sinele «ştiutor» este (re)­născut viu”[1], afirmă Cristian Mo­raru.

În schimb, Eugen Simion îi atribuie poetului pa­ter­nitatea acestui ţinut, atunci când afirmă că în a opta elegie, „una dintre cele mai frumoase, (Nichita) creează o ţară nouă, Hi­per­boreea, locuită de ideile pure şi uriaşe, un fel de peşteră plato­ni­ci­a­nă, unde sunt primiţi şi poeţii”[2].

Despre „o nouă naştere a făpturii” a vorbit şi Ion Pop, în mo­no­grafia din 1980, apelul fiind rostit de Ea - „prezenţă anonimă, poate em­blemă a mater­ni­tăţii”. Altfel spus, „Hiper­boreea este de fapt o zonă-li­mită între material şi spi­ritual”, iar „elegia a opta (...) construieşte (...) modelul unui act de iniţiere angajat de acea voce anonimă - Ea – care e însuşi principiul existenţei, Muma arhe­tipală, mi­tică...”[3].

            Alex. Ştefănescu conchide: „Elegia a opta este un poem frumos luat în sine, fără apartenenţă la ansamblul ele­giilor. Poetul ex­primă un avânt către un Nord ab­stract”[4].

[1] Cristian Moraru, Nichita Stănescu - sistemul poetic, postfaţă la vol. Nichita Stă­nes­cu: Poezii, Editura Minerva, 1988, p. 358

[2] Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, 1978, p.181

[3] Ion Pop, monografia, 1980, p. 62-63, 66

[4] Alex Ştefănescu, Introducere…, 1986, p. 107