1

Viziuni şi abordări noi în psihologia dezvoltării

- partea a doua -

Vedem că sarcina cercetării problemelor dezvoltării copiilor în ontogeneză Vîgotski o leagă direct cu determinarea tipurilor de bază, care reflectă însăţi dinamica formării în ontogeneză. Însă el nu a continuat această idee ( Poate nu a reuşit …). Ideea abordării tipologice nu a fost nouă în timpurile lui Vîgotski. În psihologie avem  un şir de exemple de formare a concepţiilor tipologice. O mare popularitate au avut-o încercările formării unei tipologii în domeniile psihologiei caracterului şi personalităţii la începutul secolului trecut (Krecimer, Sheldon).  Într-un anumit sens ei au discreditat  ideea abordării tipologice, deoarece ca reacţie la primele tipologii a apărut închipuirea că abordarea tipologică se reduce la „încheierea unor etichete apreciative” şi deaceea nu are „valoare de cunoaştere desinestătătoare” înafară de sarcini practice înguste (Leontiev, 1993). Nu numai tipologiile clasice, dar şi cele apărute mai tîrziu , mulţimea tipologiilor de personalitate practice, deseori serveau drept obiect al discuţiilor aprinse, găsind lacunele sale serioase (Eysenck, 1993; Creci, Cratcifield, Livson, 1992; Libin, 1999).

Dacă ne vom referi la însemnătatea metodologică iniţială a noţiunii de „tipologie” vom vedea că aceasta nu este doar o clasificare cu descriere, dar mai întîi de toate o metodă a cunoaşterii ştiinţifice (Ogurţov, 1983). Esenţa tipologiei este analiza şi sistematizarea obiectelor şi calităţilor cercetate în corespundere cu un model ideal, care exprimă o determinare calitativă. În limitele abordării sistemice tipologia e orientată la găsirea legăturilor ce formează sistemele, la evidenţierea bazei esenţiale, care acoperă mulţimea de calităţi studiate. Cu toate acestea tipologia nu se limitează la analiza structurală a sistemei, ea reflectă sistema în dezvoltarea ei, fapt foarte actual pentru psihologia dezvoltării. Un exemplu clar, dar departe de psihologie poate servi sistematizarea filogenetică, care arată nu numai ierarhia diferitor tipuri, dar şi legăturile lor în procesul evolutiv. În aşa mod, tipologia bazată pe tipologia relaţiilor genetice poate servi nu doar ca mijloc pentru rezolvarea sarcinilor practice  înguste, dar şi ca mijloc de construire a unei explicări teoretice adecvate. Primul pas necesar trebuie să fie evidenţierea unui fundament adecvat, mai precis, fundamente, deoarece  un obiect complex, ce se cercetează presupune nu una dar cîteva descrieri tipologioce. Ce poate servi ca fundament pentru tipologia dezvoltării psihice a copilului?

Din punct de vedere a abordării psihologice pe vîrste aşa o funcţie poate fi îndeplinită de o neoformaţiune. Formele de bază ale realizării neoformaţiunilor normative sunt acea verigă hotărîtoare, determinarea căreia şi poate să ne conducă la înţelegerea generalului în   personalitatea copilului. Putem nota, că formal orice neoformaţiune pote servi ca bază în tipologie. Însă accentul trebuie pus pe neoformaţiunile centrale de vârstă.  Dacă de pe aşa poziţii să privim moştenirea faptică a psihologiei dezvoltării pe vîrste, putem să găsim anumite confirmări în folosul productivităţii abordării tipologice. 

Printre lucrări putem numi cercetările vîrstei preadolescente, realizate sub conducerea lui D.B. Elconin şi T.V. Dragunova (1967). Autorii nu numai că au analizat conţinutul psihologic al „sentimentului maturităţii” ca neoformaţiune centrală a vîrstei preadolescente, dar şi au evidenţiat trei forme calitativ diferite a menifestării ei. Ei au arătat că „preadolescenţii prin diferite căi intră în lumea celor maturi şi învaţă valoarea ei”. Diferite forme de maturitate dau direcţii specifice în formarea montajelor morale şi sociale pe parcursul dezvoltării de mai departe a personalităţii.

Alt exemplu de realizare a abordării tipologice – este un ciclu al cercetărilor lui A.Z.Zac (1998). Descriind procesaul de formare a neoformaţiunii importante la vîrsta şcolară, gîndirea teoretică, autorul a arătat foarte bine mulţimea de variante a acestui proces la diferiţi copii, a evidenţiat cîteva tipuri diferite ale formării gîndirii teoretice şi a conturat dinamica lor în timp.

Tot în domeniul psihologiei dezvoltării găsim şi încercări clar formulate de a cerceta tipologia variantelor individuale de dezvoltare. În lucrările lui A.. Vengher cu coautori (1989) şi C.N. Polivanova (1988)s-a studiat trecerea de la vîrsta preşcolară la cea şcolară mică. Autorii conştient au refuzat mijlocul empiric de construire a tipologiei, care sugera anumite variante de dezvoltare a copiilor. Corespunzător au fost determinate aşa tipuri ca: preşcolar, şcolar, pseudoşcolar ş.a.

     Continuăm cu alte exemple. Cel mai clar exemplu, în opinia noastră poate fi concepţia tipurilor de ataşament (Bowlby, 1969; Ainsworth, 1978). Necătînd că există divergenţe în interpretarea acestui fenomen, trebuie să spunem, că ataşamentul ca legătură emoţională a copilului cu mama, nu numai că–i formează sentimentul de securitate în faţa lumii, dar şi exprimă necesitatea internă de comunicare. În limitele relaţiilor de ataşament faţă de mamă copilul îşi construieşte primul model de relaţii interpersonale. Fără formarea acestui ataşament dezvoltarea psihică este imposibilă. În acest sens ataşamentul trebuie privit ca o neoformaţiune importantă şi necesară.                                                                 

Cercetătorii  acestei  neoformaţiuni  au  determinat, că  ataşamentul, fiind  obligatoriu  pentru  toţi  copiii  ce  se  dezvoltă  normal,  are  la ei  un  caracter  calitativ  diferit. Sa  arătat, că  există  nu  mai  puţin  de  patru tipuri  de  ataşament. Acestea  sunt:  tipul  sigur,  care  corespunde  dezvoltării  normale a  copilului, două  tipuri  subnormative - agresiv-neliniştit (ambivalent)  şi  inhibator- neliniştit şi aşa-numitul dezorganizat, ce apare în cazul unor dereglări serioase în dezvoltare.

Multe cercetări arată, că ataşamentul influienţează dezvoltarea cognitivă, afectiv-emoţională, comunicativă. Din acest motiv putem spune că tipul de ataşament determină specificul întregii „traiectorii” de dezvoltarea de mai departe a copilului. Noţiunea de „traiectorie” în psihologia contemporană  ocupă un loc important. În ultimii zece ani în baza acestei noţiuni s-a format o direcţie aparte în cercetarea formării personalităţii. Bazîndu-se pe ea cercetătorii au avut posibilitatea să privească ontogeneza ca un fenomen integru , să cerceteze legăturile  între vîrste din momentul naşterii copilului pînă la vîrsta adultă.

În ţările ex-sovietice s-au efectuat cercetări cu abordări tipologice. De exemplu G.V.Burmenscaia şi N.S. Cernîşova (1997), dedicînd cercetarea sa formării calităţilor de caracter la copiii de vîrstă şcolară mică au evidenţiat condiţiile necesare de formare a  unei baze adecvate. În calitate de bază iniţială a fost luată aşa neoformaţiune din sfera comunicării preşcolarului mare, ca „capacitatea de a efectua o activitate coordonată luînd în considerare poziţia altuia” (Ţucherman, 1993). Cercetarea a demonstrat că această capacitate , care apare în cadrul jocului comun şi a altor activităţi ale preşcolarului la începutul vîrstei şcolare mici poate primi diferite forme calitative. Prima formă se exprimă în capacitatea şi gătinţa de a fi de acord cu partenerul de comunicare.. A doua – gătinţa de a se contrazice, insistînd asupra poziţiei personale. A treia  - capacitatea de a evita, ocoli problemele ce apar în comunicare. Prima formă a fost numită tipul conciliat (îngăduitor), a doua – tipul dominant; a treia - tipul evitător. Copilul cu un comportament adecvat utilizează toate aceste trei tipuri de interacţiune, însă cu predominarea  unuia din ele. Cercetarea longitudinală de doi ani a demonstrat stabilitatea  relativă  a acestor forme în perioada şcolară mică precum şi transformările parţiale ce pot apărea în perioada trecerii la vîrsta preadolescentă.

Deci, ce poate să ne ofere analiza tipologică a ontogenezei, construită în baza celor mai importante neoformaţiuni ale vîrstei?

În plan teoretic această cale a cercetării procesului ontogenetic se supune greu asamblării într-un tablou post factum. Particularităţile psihologice trebuie să-şi ocupe locul său legitim, locul de verigă în dihotomia clasică a particularităţilor, în faţa cărora astăzi stă o sarcină grea de a îmbina logica analizei legităţilor dezvoltării copilului şi a preadolescentului. Astfel formarea tipologiei dezvoltării trebuie să devină o sarcină a cercetărilor speciale, iar în perspectivă să se completeze capitolul privind psihologia dezvoltării diferenţiale.

O problemă socială majoră ar fi cea adresată adolescenţei, ca un obiect al marilor discuţii intense de la începutul  acestui secol, perioadă a frămîntării, furtunii în dezvoltare.

O mare parte a publicaţiilor ştiinţifice cu privire la adolescenţă au fost elaborate plecând de la un eşantion foarte redus din populaţia lumii. Această perioadă de viaţă este descrisă cel mai adesea ca o etapă în cursul căreia individul trebuie să se separe de familia sa şi să devină autonom, să se revolte împotriva normelor şi valorilor adulţilor, o perioadă de frământări psihologice inevitabile. Este aceasta o descriere într-adevăr exactă a adolescenţei pentru întreaga lume sau nu ?

 Constatăm că o perioadă a adolescenţei sociale există în orice societate umană, dar poate lua forme foarte diferite. Fiecare societate îşi elaborează conceptul său privind  ceea ce este adolescenţa, sau despre ceea ce ar trebui să fie. Există, deci, „etnoteorii", sau „reprezentări sociale" diferite ale adolescenţei. Fie că sunt comune ansamblului unei societăţi, fie că sunt parţial diferite în funcţie de subgrupurile sociale, aceste reprezentări interacţionează în mod dinamic cu practicile educative şi contextele fizice şi sociale, într-un sistem pe care Super şi Harkness (1986) 1-au numit „nişă de dezvoltare". Acest cadru teoretic este perfect compatibil cu modelul eco-cultural pe care noi îl utilizăm ca fir conducător al manualelor noastre de psihologie interculturală (Berry, Poortinga, Segall şi Dasen, 1992; Segall, Dasen, Berry şi Poortinga, 1990).

Astfel, etnoteoriile adolescenţei fac parte din „cultură", ea însăşi în interacţiune cu contextele ecologice şi socio-istorice (în special cu schimbarea socială) şi contribuie, în consecinţă, la modelarea proceselor de transmitere culturală (practici educative) şi a comportamentului indivizilor.

În acest ultim caz, aspectul psihologic care mă interesează este trăirea mai mult sau mai puţin problematică a adolescenţei. Mă voi baza pe un ansamblu de cercetări din psihologie, sociologie şi, mai ales, antropologie. V-om observa în continuare avantajele unei perspective mai globale, contraverse, care utilizează metode comparative. În acest sens trebuie înţeles termenul „intercultural" în studiul prezent. Nu mă voi ocupa de studii care se referă la adolescenţii migranţi din societăţile multiculturale industrializate, nici de studii comparative internaţionale. Vom putea “citi” printre rânduri, principala problemă care ne preocupă: ce reprezentări sociale ale adolescenţei trebuie favorizate în societatea noastră pentru a asigura o trecere optimă de la copilărie la vârsta adultă ?

Înainte de a examina contribuţiile antropologiei şi sociologiei, se cuvine să notăm că cercetările recente în psihologia dezvoltării au adus o contribuţie majoră în soluţionarea problemei în cauză.

Petersen (1988, 1993) vorbeşte de demontarea miturilor („debunking") legate de adolescenţă. La începutul anilor '70, cercetările au început să demonstreze absenţa dificultăţilor psihologice fundamentale pentru majoritatea adolescenţilor (Offer şi Offer, 1975). Frământările adolescenţei par a nu se produce de cît pentru aproximativ 20% dintre tinerii americani; creşterea pare să fie mult mai continuă decât s-a crezut. Cei care au probleme le tărăgănează adesea chiar şi în vârsta adultă (Rutter, 1980).  Se crede, în general, că adolescenţii şi părinţii lor sunt separaţi de o „prăpastie între generaţii". Cercetările au arătat că această credinţă a fost eronată (Lerner, Karson, Meisels şi Knapp, 1975).

Kandel şi Lesser (1972) au demonstrat, de exemplu, că părinţii şi copiii lor au adesea valori mai apropiate decât cele împărtăşite de adolescenţi şi prietenii lor. Potrivit acestor perspective  s-ar părea că adolescenţa în societăţile euro-americane nu este atât de problematică pe cât o prezintă stereotipurile populare. Într-o excelentă analiză sociologică a adolescenţei şi tinereţei în Franţa, Galland (1991) demonstrează existenţa unei tendinţe recente (în cursul ultimilor treizeci de ani) către o prelungire a tinereţii, asociată cu o mai mare solidaritate familială în faţa dificultăţilor pieţei de muncă, cu o congruenţă ideologică între părinţi şi copii şi o absenţă a stresului emoţional, precum şi cu o intrare progresivă în vârsta adultă, cu posibilitatea de a se încerca stilurile de viaţă şi rolurile adulţilor.

În acest caz nu putem vorbi că aceste comportamente problematice nu constituie un element important în studiul adolescenţei. În Statele Unite, după Peterson (1993), toxicomania şi tabagismul sunt singurii indicatori care arată o ameliorare a problemei, în timp ce suicidul şi criminalitatea sunt în creştere.

 Adolescenţa a făcut obiectul unor discuţii intense de la începutul secolului XX. Stanley Hall, unul dintre psihologii  cei mai cunoscuţi în epocă, a descris adolescenţa ca o perioadă de frământări, de „Sturm und Drang", pe care o atribuie biologiei, adică schimbărilor hormonale (Hall, 1916). Inevitabilitatea acestor perturbări interne - instabilitatea dispoziţiei, rebeliune şi probleme de comportament la limita psihopatologiei - figurează în evidenţa cercetărilor psihanalitice ale lui Sigmund şi Anna Freud şi persistă până astăzi. În contextul luptei sale împotriva teoriilor eugeniste, părintele antropologiei americane, Franz Boas, trimitea în 1920 pe una din studentele sale, de 23 de ani, Margaret Mead, în Samoa, cu scopul următor: „El dorea să-mi consacru primele cercetări adolescenţei - mai precis adolescentei - pentru a vedea, pe de o parte, dacă frământările acestei vârste depind de atitudinile unei culturi particulare sau dacă ele sunt inerente acestei perioade de dezvoltare psihobiologice" (M.Mead, 1977).

Pentru a contrazice determinismul biologic, ar fi suficientă o singură excepţie, o societate în care trecerea de la copilărie la vârsta adultă să se facă fără frământări şi fără stres. Mead a descris cu precizie această societate: pe scurt (şi simplificând la maximum), libertatea sexuală acordată adolescenţilor din Samoa le-a permis o perioadă fără probleme şi o perfectă integrare în comunitatea adulţilor. Lucrarea lui Mead (1928) a cunoscut un succes imediat şi considerabil şi a contribuit, fără îndoială, la evoluţia către o mai mare libertate sexuală a moravurilor societăţii euro-americane.

Şase decenii mai târziu, Freeman (1983) a atacat toate descrierile romantice ale lui Mead: potrivit informaţiilor istorice, analizei conţinutului proceselor verbale din tribunale, propriilor sale observaţii şi altor documente, el descrie societatea samoană ca puritană, copleşită de sentimentul culpabilităţii şi violentă, iar adolescenţa, ca o perioadă frământată.

Cum au putut să ajungă doi etnologi la descrieri atât de diametral opuse ? Această problemă a lansat ceea ce a fost descris ca fiind cea mai mare controversă din ştiinţele sociale (Cote, 1994), generând sute de articole, multe cărţi şi chiar un film. Nu doresc să intru aici în toate amânuntele dezbaterii, care, de altfel, nu este încheiată. Că Mead a fost înşelatâ de prietenele sale adolescente, care au fost jenate de întrebările sale vizând un subiect tabu (Freeman, 1989), sau că ea a avut în mod fundamental dreptate cu privire la cultura samoană dinainte de colonizare (Cote, 1994), problema fundamentală nu rămâne mai puţin valabilă: care sunt contextele culturale şi etnoteoriile cele mai capabile să asigure o trecere fără rupturi de la copilărie la vârsta adultă? Nu e posibil să răspundem fără echivoc printr-un singur studiu de caz; cel mai bine ar fi să  abordăm această problemă într-o perspectivă mai generală.

Studii holoculturale şi sociologice. Studiile numite holoculturale, comparâ datele etnografice ale unui mare număr de societăţi umane, oferind această viziune mai globală. Ele constau în eşantionarea societăţilor mai degrabă decât a indivizilor, utilizând în cea mai mare parte a timpului baza de date a Human Relations Area Files (HRAF) (Segall, 1989). Există un mare număr de studii de acest tip privind adolescenţa, mai ales asupra funcţiilor ceremoniilor de iniţiere (Munroe, Munroe şi Whiting, 1981; Paige şi Paige, 1981; Schlegel şi Barry, 1980; Schlegel şi Barry, 1980b; Segall, 1988; Segall şi Knaak, 1989).

Voi relua aici câteva date extrase dintr-o lucrare a lui Schlegel şi Barry (1991). Aceşti autori au examinat informaţiile etnografice privind adolescenţa dintr-un eşantion de 175 de societăţi. Un stadiu social al ado-lescenţei este observat în toate societăţile examinate; el începe în mod obişnuit cu pubertatea (în 72% dintre societăţi pentru băieţi, în 82% dintre societăţi pentru fete) sau chiar înainte şi există un ritual în 68 % dintre societăţi pentru băieţi (adesea public) şi în 79 % dintre societăţi pentru fete (în general restrâns la sfera familiei), cu o simbolică a productivităţii şi fertilităţii. Adolescenţa este, în general, mai degrabă scurtă, în jur de 2 ani pentru fete şi de la 2 la 4 ani pentru băieţi. Stadiul există din punct de vedere social, chiar dacă nu este desemnat printr-un termen specific al limbajului; în numeroase cazuri (86 şi 88%), există în semne nonlingvistice, de exemplu, vizuale, precum vestimentaţia sau coafura.

Cei care estimează că adolescenţa constituie un artificiu datorat condiţiilor contemporane se bazează pe Aries (1960), (Schlegel şi Barry, 1991).

Schlegel şi Barry sunt în dezacord cu Aries: teza acestuia ar fi fondată pe istoria nobilimii, care-şi căsătorea copiii cât de tineri posibil. De fapt, „adolescenţa ca stadiu social, cuprinzând propriile sale activităţi şi comportamente, aşteptări şi recompense, este foarte bine documentată în istoria şi literatura de altă dată" (Schlegel şi Barry, 1991).

Unii sociologi (de exemplu, Friedenberg, 1973) estimează că adolescenţa nu este necesară în societăţile în care rolurile adulţilor pot fi învăţate în cursul copilăriei (cum sunt societăţile practicând culesul şi agricultura) şi ar fi rezervată societăţilor complexe, în care e nevoie de mai mult timp pentru a învăţa rolurile adulţilor.

Huerre, Pagan-Reymond şi Reymond (1990), într-o lucrare întitulată „L'adolescence n'existe pas”, declară: „Toate studiile sintetice la acest subiect permit de a concluziona: în societăţile primitive nu există adolescenţă". Găsim o idee apropiată, dar cu o nuanţă importantă, într-o lucrare  excelentă a psihanalistului Esman (1990), care declară: „Majoritatea datelor susţin teza conform căreia adolescenţa, aşa cum o cunoaştem noi, este o «invenţie culturală» (Stone şi Church, 1957) - un produs al industrializării. Ea apare din nevoia de a prelungi perioada de educaţie şi de formare pentru rolurile îndeplinite de către adulţi pentru a răspunde expansiunii tehnologice şi din nevoia de a-i ţine pe tineri în afara câmpului muncii pentru a garanta slujbele adulţilor în perioade de criză" (Esman, 1990). Schlegel şi Barry sunt în mod evident în dezacord cu aceşti autori. Potrivit studiului lor holocultural, adolescenţa socială nu numai că e prezentă în toate societăţile, dar ea corespunde peste tot unei perioade de învăţare şi de restructurare a rolurilor sociale, marcată de ambivalenţa menţinerii unei anumite subordonări şi de pregătirea pentru vârsta adultă.

În majoritatea societăţilor adolescenţa este perioada în care se iau decizii angajând individul pentru întreaga sa viaţă; ea nu este, deci, scutită de presiuni sociale.” Viaţa devine ceva serios în acest moment..." (Schlegel şi Barry, 1991). Continuitatea familiei este urmărită, de regulă, ca sursă a sprijinului social, a vieţii şi, la bătrâneţe, chiar a supravieţuirii. În aceste condiţii: „se vor evita certurile cu rudele. Chiar dacă ostilitatea sau incompatibilităţile personalităţilor există, aceste sentimente vor fi ocultate pentru a păstra, cel puţin, o aparenţă a armoniei familiale. Independenţa, aşa cum o înţelegem noi, ar fi considerată nu doar ca o marcă a excentricităţii şi egoismului, ci nebunie sfidând raţiunea" (Schlegel şi Barry, 1991).

În comparaţie cu adolescenţa din lumea occidentală, observaţiile făcute asupra unui mare eşantion de societăţi arată că adolescenţii sunt utili familiei şi comunităţii lor. Pe de altă parte, ei petrec cea mai mare parte a timpului lor mai ales cu adulţi de acelaşi sex (în 66% dintre societăţi pentru băieţi, 84% pentru fete) decât în grupuri de egali (respectiv 17% şi 5%). După adolescenţă, dacă intrarea în lumea adulţilor este întârziată, întâlnim un stadiu adiţional: „tinereţea", stadiu în decursul căruia este posibil să se încerce diverse ocupaţii şi parteneri de căsătorie.

Aceasta este valabil nu numai pentru societăţile occidentale actuale (de exemplu, Galland, 1991), ci şi pentru societăţile studiate de Schlegel şi Barry, în 25% din cazuri pentru băieţi şi 20% pentru fete. E vorba, în special, de societăţi împărţite pe clase de vârstă, ca numeroasele societăţi din Africa, precum Xhosa din Africa de Sud, Senoufo din Coasta de Fildeş, Masai din Kenya sau chiar Kikuyu  din Kenya despre care vom vorbi mai departe.

Din acest studiu holocultural reiese imaginea unei adolescenţe în acelaşi timp universale ca stadiu, dar foarte diversă din punct de vedere cultural în ceea ce priveşte manifestările sale, în cursul căreia existenţa tensiunilor este normală şi chiar, într-o mică măsură, comportamentul antisocial (în 44% dintre societăţi pentru băieţi, 18% pentru fete). Însă în acest caz nu e vorba realmente de o perioadă de „criză". Problemele adolescenţei în societatea occidentală par a fi legate de o prea lungă perioadă a adolescenţei şi tinereţii, fără marcaj clar printr-un ritual de trecere, cu un rol productiv mic sau chiar inexistent, fără datoria de educare a fraţilor şi surorilor mai mici şi excluderea activităţilor adulţilor. Revolta împotriva părinţilor şi separarea de familie par a fi „sarcini de dezvoltare" specifice societăţilor care favorizează independenţa şi individualismul. Acest context global fiind stabilit, poate fi interesant.

  Să revenim în continuare la o serie de studii de caz, care ilustrează influenţa schimbării sociale asupra reprezentărilor sociale ale adolescenţei.

Studii de caz etnografice: schimbarea socială.

Studiile holoculturale utilizează documentaţia etnografică existentă, evidenţiind informaţii particulare despre adolescenţă. În mod inevitabil, datele obţinute prin aceste cercetări sunt mai puţin bogate în comparaţie cu cele provenind din studii care au, în mod direct, ca obiectiv adolescenţa. Într-un proiect intitulat „Adolescents in a changing world", lansat la începutul anilor '80 de John şi Beatrice Whiting de la Harvard Graduate School of Education, etnologii (în majoritatea cazurilor cupluri, pentru a putea interoga şi fete şi băieţi) au fost trimişi în locuri în care lucraseră şi înainte, pentru a studia specificul adolescenţei, utilizând, aproximativ aceleaşi metode. Să examinăm pe scurt patru rapoarte publicate în urma acestui proiect.

Primul ( în consecutivitatea noastră ) dintre aceste studii (Hollos şi Leis, 1989) ne duce în delta Nigerului, în Nigeria, în două sate Ijo. În mod tradiţional, fetele se căsătoresc de tinere, în pragul pubertăţii; clitoridectomia era practicată doar în unul din cele două sate şi nu exista nici un alt ritual de trecere. Băieţii treceau printr-un grup al „tineretului", în care trebuiau să efectueze munci importante pentru comunitate şi nu se căsătoreau de cât pe la 20 de ani.

Introducerea şcolarităţii a generat o prelungire a adolescenţei şi o perioadă de tinereţe, mai ales pentru fete. E vorba, însă, pentru ambele sexe de o perioadă relativ uşoară şi agreabilă, fără conflicte majore, anxietate, stres sau delicvenţă. Şcoala nu este percepută şi concepută în mod serios de tineri deoarece nu poate asigura un loc de muncă; ei petrec mai mult timp acasă, efectuând  mici servicii şi activităţi, cursând de la sat la oraş. Relaţiile sexuale sunt concepute ca o distracţie, iar o sarcină premaritală nu numai că nu are nici o consecinţă, dar ajută tânăra femeie să-şi dovedească fertilitatea şi, deci, să-şi găsească un soţ.. Tinerii Ijo nu sunt obligaţi şi stimulaţi strict să devină autonomi faţă de familia lor; dimpotrivă, între părinţi şi tineri se stabileşte un sprijin reciproc pentru toată viaţa.

O viziune mult mai pesimistă asupra efectelor schimbării sociale şi, în special, ale şcolarizării ne oferă un studiu asupra adolescenţilor realizat în Kikuyu din Kenya (Wbrthman, 1986; Worthman, 1987; Worthman şi Whitmg, 1987). În mod tradiţional, băieţii treceau prin două perioade de vârstă a câte 9 ani fiecare, „războinicii juniori" şi „râzboinicii seniori" ; activităţile de bază se reduceau la obligaţiunea de a apăra satul şi vitele. În mod special tinerii primeau o pregătire  de tip militar. Ei se căsătoreau în jurul vârstei de 26 de ani, devenind „tineri adulţi". Iniţierea pentru viaţa de familie se constituia dintr - o instrucţie explicită în practici şi reguli asupra relaţiilor sexuale. Ca războinici seniori, ei dormeau într-o casă comună care le era rezervată şi erau înconjuraţi de fete mai tinere decât ei, cu care se dedau jocurilor sexuale după reguli foarte stricte, controlate de ceilalţi membri ai grupului. În particular, le era interzis să se atingă de zonele genitale, iar tânăra purta o fustă de piele pe care o strângea între gambe. Ea nu accepta relaţii sexuale complete decât cu un tânăr cu care dorea să se căsătorească şi se căsătorea, de obicei, în jurul vârstei de 19 ani.

Actualmente, şcoala a înlocuit grupurile de vârstă ca situaţie instituţională pentru alegerea unui partener de căsătorie, dar programul nu comportă nici un fel de educaţie sexuală. Aşteptările parentale produc o puternică ambivalenţă, fiind diferite în cazul fetelor şi al băieţilor. Morala creştină încurajează tinerele la „virtutea virginităţii". Băieţii, dimpotrivă, imediat după circumcizie, în jurul vârstei de 16 ani, primesc o casă individuală în cadrul concesiunii familiale, în care comportamentul sexual nu este reglat nici de adulţi, nici de cei de vârsta lui. În aceste circumstanţe, scriu Worthman şi Whiting (1987), este uimitor că sarcinile nedorite nu sunt mai numeroase în comparaţie cu alte societăţi.

 Aceste două cercetări realizate în Africa sunt destul de greu comparabile, deoarece situaţiile sunt diferite din numeroase puncte de vedere. Se vede, totuşi, în mod clar, ce pondere pot lua factorii de aculturaţie, în special şcolarizarea şi religia, dacă ei schimbă prea radical şi prea rapid concepţiile şi practicile educative orientate la adolescenţă.

Constatări similare ne vin dintr-o serie de cercetări asupra urbanizării rapide şi occidentalizării în Coasta de Pildeş. Bassitche (1991), de exemplu, relevă că noul drept matrimonial care instaurează familia nucleară u a avut doar consecinţe pozitive asupra funcţiei familiei. Ea (familia nucleară) a făcut, de asemenea, fragile relaţiile matrimoniale (divorţuri) şi a favorizat inadaptarea socială. În familiile abidjaneze dintr-un mediu mai înstărit, menţionează autorul, părinţii încredinţează adesea educaţia copiilor personalului casnic. Părinţii se ocupă puţin de copiii lor, mulţumindu-se să-i hrănească şi să le ofere gratificaţii economice. Contează doar notele bune de la şcoală. Într-o asemenea ambianţă familială, relaţiile dintre părinţi şi copii se desfăşoară pe o bază de neînţelegere, ceea ce nu favorizează  integrarea familială şi socială a tânărului.

Într-o altă cercetare în Coasta de Fildeş, acoperind deceniul 1980-1991, Delafosse, Fouraste şi Gbobouo (1993) constată o degradare rapidă a condiţiilor adolescenţei, În special în marile oraşe. Dificultăţile ce apar în procesul stabilirii identităţii sunt în mare măsură determinate de condiţiile socio-economice şi de aculturaţie. „Variabilele analizate arată o adaptare defectuoasă a tinerilor, prinşi în menghină între exigenţele mediului tradiţional şi cererile pregnante ale occidentalizării. Este vorba de un «entre-deux». De aici iau naştere situaţiile de eşec, de criză de identitate, de dublă constrângere" (157-158). O „patologie a crizei" se instalează din 1983, o dată cu creşterea tentativelor de suicid şi apariţia toxicomaniei. Între 1985 şi 1989, există o creştere a interpelărilor poliţiei şi justiţiei cu:

1.       Sporirea  conduitelor dependente de: consum de bere şi alte băuturi alcoolice, canabis, amfetamine, cocaină, heroină etc.;

2.       creşterea majoră a heteroagresivităţii: violenţă faţă de celălalt, trecerea la acţiuni armate etc.;

3.       creşterea neliniştitoare a tentativelor de suicid;

4.       creşterea relativă a prostituţiei feminine şi masculine.

În seria studiilor coordonate la Harvard, se  dezvăluie efectele nefaste ale unei schimbări sociale prea rapide, cu mari diferenţe în funcţie de circumstanţe. Cercetarea lui Burbank (1987) se referă la aborigenii dintr-o comunitate mică din nordul Australiei. În mod tradiţional, căsătoria poligamă se făcea între o fată prepuberă şi un bărbat mult mai în vârstă decât ea, ales de familie din clanul apropiat. Problema relaţiilor sexuale înainte de căsătorie nu se punea. Actualmente, adulţii încearcă permanent să impună aceste reguli tradiţionale, dar televiziunea, filmele, învăţământul misionar, şcolarizarea şi legislaţia australiană au creat norme noi. Căsătoria nu este autorizată înainte de 16 ani, şcoala constituie un grup mixt, în care întâlnirile sunt uşurate, iar mijloacele de comunicare răspândesc norma occidentală a iubirii romantice. Se creează, astfel, un conflict între aşteptările părinţilor şi comportamentul adolescenţilor, conflict centrat aparent pe relaţiile sexuale, dar bazat, de fapt, pe teama unei perturbări a sistemului social prin căsătorii „incorecte" (cu o persoană dintr-un clan nepotrivit) în care „nu s-ar mai şti cum să-1 numească pe copil" (Burbank, 1988, p. 120).

Această reacţie la schimbarea socială este complet diferită de cea pe care Condon (1987, 1990) a descris-o pentru o comunitate mică din Holman, în Marele Nord canadian, în care el a lucrat în trei rânduri, între 1978 şi 1988). În mod tradiţional, o perioadă a adolescenţei debutând către 10-13 ani era desemnată printr-un termen specific, dar nu era marcată de nici un ritual; pur şi simplu, fetele erau informate asupra bunei rânduieli şi trebuiau să se ocupe de treburi gospodăreşti, în timp ce băieţii începeau să-i însoţească pe bărbaţi la vânătoare. Fata se căsătorea înaintea pubertăţii cu un bărbat ales de părinţi, dar regulile nu erau foarte stricte; fata putea să refuze sau părinţii puteau să-şi schimbe părerea. Viitorul soţ intra în familia logodnicei sale şi trebuia să contribuie cu anumite servicii, dar nu era considerat nici adult, nici căsătorit înainte de a fi vânat un animal mare (în general, către 17-18 ani). Cuplul putea atunci să se separe de familie. Nu exista ceremonia de căsătorie, iar primii doi ani erau consideraţi ca o perioadă de probă, după care separările erau rare. Actualmente, adolescenţa s-a prelungit şi e urmată de o perioadă de tinereţe în cursul căreia băieţii şi fetele pot locui împreună la părinţi; ei îşi întemeiază propria lor familie ( în jur de 19 ani pentru fete şi 21 de ani pentru băieţi). Relaţiile sexuale premaritale sunt, deci, tolerate, chiar dacă rămân discrete. Fetele au ceea ce Condon numeşte „sindromul parka". Ele sunt foarte pudice şi se îngrijesc de decenţa vestimentaţiei îndată ce se apropie un băiat.

 Părinţilor le place să vadă relaţii stabile, iar unii tineri îşi ascund iubirile lor pentru a nu se simţi împinşi către relaţii mai de durată. Nu există educaţie sexuală nici din partea şcolii, nici din partea părinţilor şi, în ciuda distribuirii gratuite a prezervativelor în dispensare, măsurile contraceptive nu sunt folosite în mod sistematic. Sarcinile premaritale sunt bine primite de părinţi. Tânăra mamă poate  să decidă păstrarea copilului şi primeşte, în acest caz, toată atenţia şi sprijinul de care are nevoie. Ea este liberă  să dea  copilul în adopţie, în familia propriilor părinţi (care, în acest caz, vor creşte copilul după ce mama pleacă). Viaţa adolescenţilor şi tinerilor din Holman se desfăşoară într-o atmosferă de mare libertate; fetele şi băieţii pleacă şi se întorc când vor şi nu trebuie să anunţe părinţii decât dacă absentează pentru o activitate în mod potenţial periculoasă (de exemplu, pentru a se scălda sau pentru a pescui). Ei au, în general, un orar zilnic total diferit de cel al părinţilor şi petrec cea mai mare parte a timpului în activităţi distractive (sport, televiziune). În această comunitate, au apărut totuşi tensiuni în ultimul deceniu, care se manifestă mai ales prin violenţa legată de abuzul de alcool şi prin creşterea suicidului la tineri.

La finele acestui articol menţionăm următoarele. Am încercat să prezentăm unele studii teoretice şi experimentale mai puţin cunoscute în prezent din cadrul psihologiei dezvoltării, luând în unele cazuri atitudinea critică faţă de rezultatele obţinute. Considerăm că problemele pe care le-am abordat pe departe nu reflectă toate perturbările ce au loc în domeniu. În acest context sperăm la un dialog interesant în continuare.