Barocul si clasicismul sunt specifice secolului al XVII-lea, epoca de consolidare a marilor monarhii naţionale -Regatul Franţei- şi de ascensiune a primelor puteri maritime, comerciale şi industriale ale lumii: Olanda si Anglia.
În acelaşi timp asistăm si la procesul de laicizare si de menţinere a echilibrului în relaţiile dintre ordinele sociale în Occident si statele europene.
Se dezvoltă arhitectura si arta ce glorifica înfăptuirile "monarhului de drept divin".
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea si până la mijlocul celui de-al XVII-lea barocul este dominanta estetică a artei europene. El a fost pus in serviciul politic al Contrareformei, amplă acţiune iniţiată de papalitate pentru a recâştiga terenul pierdut în faţa protestantismului la jumătatea secolului al XVI-lea. Barocul îşi trage practic seva din Renaştere şi, cronologic, primele sale manifestări sunt sesizate la Roma după devastarea oraşului de către mercenarii germani în prima parte a secolului al XVI-lea.
Muzica este dominată de stilul polifonic, de liniile melodice ornamentate până la exces. Acest curent cultural promovează , totuşi, începuturile operei, concertului, sonatei.
Cea de-a doua jumătate a veacului al XVII-lea este dominată de curentul cultural al clasicismului. Principiile sale estetice au fost fundamentate de Nicholas Boileau: puternica inspiraţie din Antichitatea clasică; căutarea naturalului si a echilibrului; gustul măsurii, claritatea stilului, fineï ea analizelor filozofice şi de morală .
Modelul clasic al omului s-a cristalizat in a doua jumătate a secolului al XVII-lea, într-o societate cu un puternic ataşament faţă de principiul de autoritate. În toate doctrinele religioase europene se percepe o căutare a lui Dumnezeu, se pune cu tărie chestiunea "mântuirii prin credinţă", a afirmării "împărăţiei, puterii si gloriei" lui Dumnezeu. Gânditori ai epocii socoteau ca "regii sunt făcuţi pentru popor si nu poporul pentru regi".
Între numele emblematice ala clasicismului se înscriu: Corneille, Racine, Lully, Rameau, Rembrandt, Caravaggio, Moliere, Bossuet si Bach (1685-1750, compozitor german, organist, conducător al orchestrei principelui Leopold de Anhalt).
Operele sale se caracterizează prin arhitectura lor perfecta, armonie, înalta spiritualitate: Cantate, Preludii, Concertele brandemburgice.
Johann-Sebastian Bach, ultimul dintre cei opt fraţi, s-a născut la Eisenach in 1685. Tatăl sau, Johann Ambrosius, era violonist la orchestra din Eisenach. De fapt, Johann-Sebastian Bach aparţine unei familii de iluştrii muzicieni, originara din Thuringe, care a ocupat, in mare parte, posturile de organişti si dirijori de capela in secolele XVI-XIX.
El a compus in toate genurile epocii (cu excepţia operei), atât in cele religioase ("Patimile după Ioan", "Patimile după Matei", "Oratoriul de Crăciun", "Marea misa in si minor", "Magnificat"), cat si in cele laice ("Clavecinul bine temperat", "Arta fugii").
Creaţia sa reprezintă o culme a gândirii componistice in domeniul muzicii absolute, realizând o sinteza a cuceririlor estetice si tehnice de la Renaştere si pana in vremea sa. Încheie strălucita epoca a polifoniei instrumentale. Legile riguroase ale construcţiei (bazate pe contrapunctul imitativ, cantus firmus, simbolica numerelor) servesc cu înalta măiestrie textul poetic si expresia muzicala in general, caracterizata printr-o emoţie profunda, prin patetism. Uitata imediat după moartea sa, opera lui Bach a stimulat gândirea clasicilor (Mozart, Beetoven), a stârnit admiraţia romanticilor (Mendelssohn, Brahms) si a constituit un model al resuscitării polifoniei si construcţiei pentru neoclasici.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |