1
 Opera fantastică oglindită în literatura studiată

Prin dificultatea de a delimita cu exactitate, literatura fantastică poate fi comparată cu poezia, însuşirea de bază a fantasticului reprezentând-o varietatea, multitudinea de aspecte sub care el se poate manifesta. Facilitând accesul catre o serie de lumi necunoscute, literatura fantastică dobandeste o misterioasă putere de atractie, lectura devenind o antrenanţă, aventură a spiritului.
    Literatura fantastică prezintă doua mari extreme : feeria şi literatura ştiintifico-fantastică. Feericul este un univers miraculos care i se suprapune lumii reale fară să-i pricinuiască vreo pagubă sau să-i distrugă coerenta. Fantasticul, dimpotriva, se  caracterizeaza printr-o intruziune brutala a misterului in cadrul vietii reale; el este legat in general de stările morbide ale conştiinţei care, in fenomenele de coşmar şi de delir proiectează în faţa ei imagini ale temerilor sale.
    Un cercetător de marcă al fenomenului, Tzvetan Todorov, pune un mare accent pe ezitarea cititorului si a personajelor în privinţa naturii fenomenului perturbator. Dacă cititorul (sau personajul care trăieşte ezitarea) opteaza pentru o solutie raţională, atunci naraţiunea intra in sfera straniului, dimpotrivă, dacă el acceptă o explicaţie supranaturala, se patrunde in domeniul miraculosului. Fantasticul este deci identificat cu efemerul răgaz al ezitării cititorului sau al pesonajului, el nu durează decât doar atât cât ţine ezitarea. Definit în raport cu realul si imaginarul, fantasticul îi apare lui Tzvetan Todorov drept “ezitarea cuiva care nu cunoaşte decat legile naturale pus fată in fată cu un eveniment in aparentă supranatural”.
Definitia “ideală” a fantasticului incă nu a fost gasită şi e puţin probabil sa se gasească vreodata una in masura sa-l circumscrie sub toate aspectele sale. Fantasticul explorează
-2-
spaţiul launtric; el este legat de imaginaţie şi exprima iesirea din automatismele zilnice, abandonarea rutinei, “visul treaz al individului”. Se stabilesc astfel relaţii intre normal si supra-normal.
    Periodic redescoperit, conceptul de literatura fantastică a constituit de-a lungul anilor subiectul unor neîntrerupte controverse. Fapt cert, in ciuda negărilor nu o dată violente, in literatura romana exista o accentuată vogă a fantasticului, intreţinută de apariţia unor scriitori şi a unor opere de excepţie, ce se intorc periodic la inepuizabilele resurse ale fabulosului folcloric.
    Operele studiate la care întalnim fantasticul sunt: Sărmanul Dionis, Moara lui Călifar, La ţiganci si Lostriţa.

    Sarmanul Dionis   
    
           În ce priveşte nuvela, mergând pe drumul deschis cu succes de Costache Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanul) şi continuat apoi de Slavici, Eminescu creează nuvela Sărmanul Dionis, cea mai reprezentativă pentru proza sa, pe care o citeşte la cenaclul Junimea în septembrie 1872 şi care, deşi fusese primită cu reticenţă, va fi publicată în Convorbiri Literare la sfârşitul lui 1872 şi începutul lui 1873.
Sărmanul Dionis, în care se face simţită reflectarea subiectivă asupra lumii, reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală: natura, iubirea (indisolubil legate la Eminescu), precum şi condiţia omului de geniu. De fapt, epitetul sărman din titlu se referă tocmai la acest fapt; simbolizează eşecul încercării lui Dionis (Dan) şi nu viaţa mizeră pe care o duce eroul.


-3-
Dionis este un tânăr copist, care, deşi se trage dintr-o familie de aristocraţi, are o situaţie materială precară. Este crescut de mama sa cu preţul unor mari sacrificii.
În nuvelă, unde filosofia se îmbină cu literatura (prima devine pretext pentru cea de-a doua), Dionis, înzestrat cu o capacitate de înţelegere ieşită din comun, apare ca un om cu vădite înclinaţii spre meditaţia filozofică. Şi, pentru că speculaţiile nu îi sunt suficiente, apelează şi la învăţăturile lui Ruben, la cartea de astrologie împrumutată de la Riven. Astfel, într-o seară ploioasă şi rece se cufundă în descifrarea aceste cărţi, dar la un moment dat lumânarea se consumă, iar el continuă să citească la lumina lunii. Acum vede chipul îngeresc al unei fete la fereastra casei vecine, care va dispărea curând în întuneric.
    Nuvela se structurează pe ideea îndrăznelii de a cunoaşte.
Călătoria siderală a personajului excepţional, care acţionează în împrejurări excepţionale (aceste împrejurări constituind substanţa lirică a nuvelei), este o încercare de a-şi depăşi condiţia. Din Lună, Dan (Dionis) vede pământul ca pe un bulgăre negru şi neînsemnat, imperiile sunt nişte “fărămăturele”, iar oamenii nişte vietăţi minuscule în comparaţie cu imensitatea Universului, această idee fiind prezentă şi în Scrisoarea I: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”. Pe această planetă, Pământ, o meschinărie, martoră a unor lungi şiruri de crime, Dionis (Dan) se răzbună, transformând-o într-un mărgăritar albastru pentru salba iubitei.
 
-4-
Cu toate acestea Mihai Eminescu a contribuit la dezvoltarea şi modernizarea poeziei şi a prozei româneşti, el fiind cel care a inaugurat nuvela fantastică pe care aveau să o continue cu strălucire Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu şi alţii.

Moara lui Călifar

Acţiunea este prezentată linear, insistându-se pe firul epic, caracter de o raritate, puternic rezultă limbajul naratorului se aseamănă cu cel al personajului,cuvintele ambilor aparţin registrului popular al limbii (arhaisme,regionalisme,forme populare ale cuvintelor).
Întâmplarea lui Stoicea este adusă în discuţie nu pentru a se insista pe profilul personajului ci pentru a se accentua caracterul malefic al morii si al lui Călifar. Stoiceanu e decât unul dintre cei multi care au alunecat în ispita Călifarului. Din text rezultă o morală puternică: bgăţiile lumeşti sunt trecatoare,sufletul care se lasă ispitit de diavol va plăti crunt pentru această greseală, mijloacele, resursele pe care le are la îndemâna necuratul sunt multiple si neaşteptate.
Cititorul este introdus în lumea satului în spaţiul tradiţional al legendelor, al superstiţiilor şi credinţelor populare, fiind familiarizat cu legendele populare despre comori şi vrăjitori.Textul începe cu un detaliu vizual:”în preajma unei mori străvechi se ivea un iaz , moara lui Călifar”, naratorul pune totul sub semnul aproximaţiei făcând pe nesimţite ca realul să alunece în fabulos şi în legendă.
În esenţă, opera urmăreşte tema pactului cu diavolul, în trei momente esenţiale:
1.Fascinaţia pe care o exercită maleficul asupra fiinţei umane
2.Îndeplinirea dorinţei
3.Cosecinţele acestei realizări
-5-
Relatarea e la persoana a III-a cu narator actorial(se identifică cu naratorul omniscient dar el se sprijină pe alte voci narative auxiliare :moşnegii,torcătoarele).
Subiectul este structurat în două episoade:
1.Confruntarea cu maleficul
2.Existenţa (visul) de boier fericit pe care o dorea, se întretaie printr-un moment semnificativ cu rol de graniţă: somnul din padure.
 


   
1 La ţigănci

    Apărut încă din secolul trecut (în proza eminesciană şi în unele nuvele ale lui Caragiale), fantasticul îşi are în Mircea Eliade pe „cel mai important scriitor fantastic în proza românească modernă” (Eugen Simion). Pe scurt, trăsăturile prozei fantastice ar putea fi enumerate astfel: proză caracterizată de George Călinescu prin cuvintele Mircea Eliade este cea mai integrală şi servilă întrupare a gidismului în literatura noastră ; Eugen Simion – trăirea autentică şi spiritualizarea conflictelor ; proză cu o problematică de tip existenţialist: eroi lucizi, problematici, nelinistiţi, disponibili pentru toate experienţele existenţiale ; fantasticul este o revanşă a vieţii, a frumuseţii ei inepuizabile (Sorin Alexandrescu), un fantastic de tip erudit, asemănător în acele privinţe cu acela folosit de Ernst Jünger (Eugen
-6-
Simion).Temele şi motivele principale ale fantasticului lui M. Eliade ar fi miturile, relaţia dintre sacru şi profan, ieşirea din timp, lumea ca spectacol, geografia sacră, misterul şi magia.
    Caracterele specifice fantasticului în proza lui Eliade, trăsăturile lui sunt: faptul ca este un fantastic de tip erudit – autorul făcând apel la ştiinţă, istorie, psihianaliză, filozofie, şi, în special, la mituri. Tema principală a fantasticului lui Mircea Eliade este relaţia dintre sacru şi profan, relaţie profund fructificată în nuvela  La Ţigănci. Ieţirea personajelor lui Mircea Eliade din profan se produce preponderent ca o ruptură de nivel, în urma cărei rupturi, personajul se trezeşte undeva, în viitor – cazul lui Iancu Gore din Douăsprezece mii de capete de vite un negustor care, după bombardament iese din adăpost într-un alt timp – la fel se întâmplă şi lui Gavrilescu din La Ţigănci şi al altor personaje din nuvelistica fantastică a lui Eliade care intră, pe neaşteptate, într-un univers paralel caracterizat prin altă măsură a vremii. Vom întâlni, câteodata, oameni comuni care intră în situaţii anormale, viaţa lor devenind un şir de probe iniţiatice.

 
    Lostriţa

    Lostriţa a fost inclusă în volumul Iubire magică (1966). Proza lui Vasile Voiculescu explorează un fond totemic si arhetipal
-7-
dezvăluind prezenţa constantă a unei străvechi civilizaţii păstrată mai cu seama sub forma ei rurală. îndeletnicirile moştenite din epoca de piatră-pescuitul,vânătoarea si creşterea animalelor au rămas ocupaţiile predilecte ale locuitorilor şi ele formează miezul epic al celor mai multe povestiri. Tehnica narativă nu se departează de montajul tradiţional ce coboară în timp prin Hanul Ancuţei al lui Mihail Sadoveanu la Decameronul lui Boccaccio, Povestiri din Canterburry de Chaucer sau 1001 de nopţi.
În Lostriţa, personajul principal este un flăcău de pe Bistriţa fromos si voinic. De la oamenii din zonă el afla poveşti an de an imbogăţite, despre o lostriţă misterioasă. Aliman este un primitiv ca mentalitate, adică o fiinţă care gândeşte şi acţionează în limitele gândirii şi practicii arhaice, mistico-magice, perpetuate prin creeaţiile fantastice. Pentru el si semenii săi de pe Bistriţa, lostriţa lacomă mai ales de carne de om, se poate oricând metarmofoza într-o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip arginiu.
    Aliman crede în existenta lostriţei năzdrăvane care ispiteşte flăcăii cu farmecele sale si chiar îi ucide pe cei ce se încumetă să o prindă , dar care poate sa-i si fericească pentru scurt timp pe aceia mai îndrazneţi si mai hotărâţi dintre ei. Prin urmare nu poate să se spună că Aliman are conştiinţa fantasticului.
          Evenimentele relatate în Lostriţa apar ca fantastice cititorului care are o mentalitate diferită sau care face distincţia dintre ficţiune şi realitate, dintre normal şi anormal, dar ele nu sunt deloc fantastice pentru Aliman.






-8-

 

    Concluzia este că, fantasticul reprezintă o lume creată de noi, ceva artificial. Ea este lumea noastră proprie, care ne permite să evadăm din realitate şi din viaţa cotidiană. Forma pe care o ia fantasticul depinde de caracterul fiecărei persoane. Ea poate fi terifiantă, stranie, sau paradisiacă (împlinirea iubirii). Operele fantastice au finaluri diferite; în unele eroul sfârşeşte prin a muri din cauza impactului care l-a avut fantasticul asupra lui sau el alege să rămână în lumea fantasticului. Oricum am analiza sfera fantasticului mereu vom ajunge la aceeaşi concluzie şi anume, odată ce am avut un impact cu această lume nimic nu va mai fi ca înainte –  viaţa noastră ar lua o cu totul altă întorsatură decât ne-am fi aşteptat sau ne-am îndrepta spre o lume nouă şi anume cea de după moarte.



TITLUL TEMEI:   Opera fantastică oglindită în literatura studiată
 





                        
                                
                                Elev: Ciubotăraşu Ionuţ

                                CLASA a-lX-a A






-BUCUREŞTI-
-2004-

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro