1                                                                                        
                                                                                                       LUCEAFARUL

             
             Închis în magnifica lui strălucire şi unitate refăcută după care a tânjit cu o dureroasă şi dramatică sete cât a fost pe pământ, adică în sfârşire, fragmentare şi imperfecţiune, Eminescu oferă în cultura românească unul din cele mai izbitoare exemple şi argumente pentru descompunerea unei creaţii care depăşeşte puterea de cuprindere a minţii noastre omeneşti, în părţile ei constitutive:”LUCEAFARUL”.
    Poemul are ca punct de plecare un basm românesc, „Fata în grădina de aur”, cules de călătorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat într-o primă versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecându-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restructurându-l mereu şi dându-i sensuri noi, până ce a devenit „Luceafărul”.În prima variantă versificată, Eminescu a păstrat basmul ca atare, evitând doar finalul brutal şi punându-l pe zmeu să rostească numai un blestem: „Un chin  s-aveţi: de-a nu muri deodată!”
         Faptul că la originea poeziei se află un basm ne duce la concluzia că şi noua creaţie ar trebui să fie o compoziţie epică. Din basm poemul a păstrat doar schema epică, cadrul.Şi totuşi poemul Luceafărul este o creaţie lirica, întîmplările şi personajele sînt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugerează idei filosofice, atitudini morale, stări sufleteşti şi o anumită viziune poetică.
    Ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:
Tabloul întâi din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezintă o fantastică poveste de iubire între două fiinţe aparţinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară se îndrăgosteşte de o preafrumoasă fată de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. Eminescu singularizează fata, o unicizează („o prea frumoasă fată”),  urcând-o cu mult deasupra semenilor săi, „Cum e fecioara între sfinţi/Şi luna între stele”  pentru a o putea înzestra cu aspiraţia spre misterul de deasupra şi pentru a o putea apropia de „fiinţa”  superioară a Luceafărului. În concepţia fetei Luceafărul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descîntec. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseşte descîntecul: "Cobori în jos Luceafăr blînd ..." .
    Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă în mare şi preschimbat într-un tînar palid, cu părul de aur şi ochi scînteietori, purtînd un giulgiu vînăt, încununat cu trestii apare în faţa fetei ca un înger, ca un zeu. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafărul are părinţii cerul şi marea:"Iar cerul este tatăl meu/Şi mumă mea e marea".
    Zeii sînt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rînd o formă a morţii. De aceea fata de împărat are o senzaţie de frig."Căci eu sunt vie, tu eşti mort/Şi ochiul tău mă-n gheaţă."
    Peste cîteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă şi din văile haosului avînd ca tată soarele şi mamă marea apare din nou în faţa fetei. Acum vine învesmîntat în negru şi purtînd pe viţele negre de păr o coroană ce pare că arde:"Ochii mari şi minunaţi îi lucesc himeric/Ca două patimi fără săţi"
    Înfăţişarea este acum demonică, pentru că s-a născut din soare şi noapte: după Hesiod noaptea este zeiţa umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeiţelor. De data aceasta tînarul demonic îi făgăduieşte miresii sale cununi de stele şi oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare decît celelalte. Dar şi de data aceasta fata îi refuză apropierea şi simte senzaţia de călduri.
    Alegoria este că fata este încapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafărul îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea.
    La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să-l facă “în schimb pe o sărutare” pentru a dovedi fetei că o  iubeşte.
    De aceea e hotărît să se nască din păcat şi să fie dezlegat de nemurire.
Contemplînd în fiecare seară Luceafărul simte o atracţie faţă de acesta "îl vede azi, îl vede mîini / astfel dorinţa-i gata". Apropierea între ea şi Luceafăr se petrece în stare de visare: "iar ea vorbind cu el în somn". Fata este dominată de nostalgia cerului şi ca atare ridicată deasupra semenilor. Luceafărul este văzut în dimensiuni excepţionale, fapt pe care fata îl pricepe cu toată micimea ei pămînteană. Luceafărul este văzut de tînăra fată în sufletul căreia se trezeşte dorinţa ce se întruchipează în cele două chemări, care sunt de fapt parcă două descîntece la adresa Luceafărului:"Cobori în jos Luceafăr blînd/Alunecînd pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi în gînd/Şi viaţa-mi luminează."
Răspunsul lui la chemarea fetei semnifică aspiraţia pămînteanului către absolut şi a spiritului superior pentru concret pămîntesc.
Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre semeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.
Idila simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între reprezentanţii lumii inferioare. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de împarat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneţ cu ochii. Urmărind-o pa Cătălina socoteşte că e momentul să-şi încerce norocul şi prinzînd-o într-un ungher îi serveşte Cătălinei o adevarată lecţie de dragoste.
    Se observă în scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite trecătoare aventuroase. Cătălina la început este mai retrasă, mai reţinută şi mărturiseşte lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găseşte remediul:“Hai şi-om fugi în lume” şi astfel Cătălina va pierde visul de luceferi. Idila Cătălin – Cătălina surprinde dragostea posibilă, la nivel uman, în limitele aspiraţiei lumii contingentului. Cătălin, pajul cu noroc, este stăpânit titanic de concret şi imediat, susţinând astfel, prin contrast,  spaţiul absolutului, al lumii superioare reprezentată de Luceafăr. Spaţiul care îl defineşte pe Cătălin este strâmt, atât fizic cât şi psihic, şi lipsit de linii tensionale. Are ambiţii ce ţin de orizontul lui îngust, propriu oricărui personaj periferic, în ierarhia valorilor.
            
1 Această dragoste este simbolul cu care se stabilesc rapid relaţiile sentimentale în lumea inferioară. Cătălin apare în antiteză romantică cu Luceafărul: viclean si îndrăzneţ. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocupările lor mărunte. Cătălina este incapabilă să se ridice la înălţimea Luceafărului, iar aceasta este incapabil să facă fericită pe cineva, sau să fie el fericit
Refuzul fetei sugerează imposibilitatea de a-şi depăşi propria condiţie, cea de muritor. Ea este conştientă de incompabilitatea dintre cele două lumi, subliniată prin perechi de antonime: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”Refuzul fetei sugerează şi zbaterea sufletească a fetei sfâşiată între aspiraţia ei spre absolut şi imposibilitatea de a-şi depăşi condiţia umană.
Refuzul iniţial al Cătălinei este o reacţie de orientare şi manifestarea principiului feminin. Nostalgia faţă de Luceafăr semnifică ruptura dintre ideal şi real. Acceptarea lui Cătălin semnifică revelaţia asemănării de structură şi de ideal între fiinţele aparţinînd aceleiaşi lumi.
Tabloul al treilea al poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Suntem din nou în planul cosmic cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rînd. În acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi în Scrisoarea I unul dintre cei mai  interesaţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndrăzneţ Luceafărului îi creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele. Haosul este o noţiune abstractă, nepalpabilă însemnînd confuzia generala a elementelor înainte de creaţie. Pentru a le face palpabile Eminescu îi atribuie haosului însuşirile unei văi din care necontenit izvorăsc lumini ce se amestecă se învălmăşesc ca nişte mări ameninţătoare. Zona în care se află Demiurgul e infinitul, neantul stăpînit de groaza propriului vid adînc ca visul uitării.
    În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viaţa obisnuită, de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Cătălin este numită Cătălina şi Luceafărul, în momentul cînd vrea să devină muritor este înzestrat cu nume.
    În discuţia dintre cei doi, Demiurgul îi propune mai intai „sa dau glas acelei guri?” mai apoi puterea ideală : " Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?" sau soarta conducătorului de oşti, care să aibă : " Oştiri spre a străbate  / Pământu-n lung şi marea-n larg/Dar moartea nu se poate... ". Dialogul ia sfârşit prin sublinierea de către demiurg a inutilităţii sacrifiului: "Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă. ". Într-o altă variantă a „Luceafărului” răspunsul Demiurgului era: „Tu nu îmi ceri numai minuni/Ci să mă neg pe mine.”
Şi atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre pămîntul rătăcitor să vadă ce-l aşteaptă.
    Este surprinsă călătoria Luceafărului printre stele şi convorbirea cu demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonice. Viteza cu care zboara Luceafărul este viteza Luminii: "Porni Luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe / Şi cai de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.". Poetul  materializează, ideile abstracţiunile, lucrează cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin fulger: " Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele. ". Avem o călătorie regresivă spre demiurg, el călătorind spre începutul lumii. Avem un peisaj cosmic : "Căci unde - ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, /  Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte / Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe.". Imaginea haosului se materializează prin văi şi dealuri. Umanizarea Luceafărului se realizează prin cuvântul "dor" din versul: ”El zboară, gând prutat de dor". El este sortit eternităţii care îl oboseşte, de aceea el zice: " De greul negrei vecnicii / Părinte, mă dezleagă". El năzuieşte către uman "Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire". Dialogul cu Demiurgul pune şi mai mult în evidenţă puterea de sacrificiu a omului de geniu. Cererea Luceafărului este egală cu un act de revoltă de nesupunere faţă de ordinea existentă. El este capabil să renunţe la nemurire pt. trăirea în iubire a clipei: "Şi pt. toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...". Luceafărului îi este refuzată cerearea pt. că el face parte dintr-un întreg, pe care l-ar descompune ar însemna că însuşi demiurgul să se atingă pe sine. Aici apare principiul unităţii totului a lui Schopenhauer:  "Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.". În discuţia cu demiurgul Luceafărul primeşte pt. prima dată numele de Hyperion care in mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avându-l ca tată soarele şi mamă luna iar în limba greacă înseamnă cel care merge deasupra şi care reprezintă omul ca fiinţă morală superioară
    .Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer şi îşi revarsă din nou razele asupra Pămîntului.În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crînguri sub şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatînd cu amărăciune:"Ce-ţi pasă ţie chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Trăind în cercul vostru strîmt/ Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor şi rece".
Resemnarea în „lumea lui”, nemuritor şi rece, este resemnarea ideală la care tinde orice om superior cu conştiinţa ridicării lui din condiţia umanului. Răspunsul final al Luceafărului este constatarea rece, obiectivă, a diferenţelor fundamentale între două lumi antonimice: una trăind starea pură a contemplaţiei, cealaltă starea instinctualităţii oarbe în cercul strâmt al norocului, al şansei de a se împlini sau a neşansei.
          În structura poemului există elemente care aparţin celor trei genuri litarare: liric, epic şi dramatic.
    Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trăirile personajelor, dar şi din prezenţa unor specii aparţinând genului liric: pastelul terestru şi cosmic, meditaţia şi elegia.În ceea ce priveşte genul dramatic, trebuie să distingem între aspectul tehnic al termenului şi cel al continutului; ca tehnica dramatică, poemul este alcătuit din mai multe scene în care modalitatea esenţială de exprimare este dialogul – din punctul de vedere al conţinutului, vorbim de frământările dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate şi ceea ce vor să fie.De genul epic aparţine schema epică, caracterul narativ al poemului.
           Luceafărul se dovedeşte a fi o construcţie complexă, bazată pe îmbinarea elementelor clasice şi romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasică este perfecţiunea formei, construcţia simetrică, rafinamentul şi simplitatea exprimării artistice. De clasicism ţine şi dilema lui Hyperion, care trebuie să aleagă între iubirea pentru o fiinţă pământeană şi datoria de a rămâne ceea ce este.  Elemente romantice: tema geniului neânţeles, a demonului îndrăgostit, a titanului răzvrătit împotriva condiţiei sale, legătura strânsă între iubire şi natura, cadrul nocturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiraţia folclorică, intensitatea sentimentelor.
          Din punct de vedere prozodic poemul este impartit in 98 de strofe a cate 4 versuri,cu o masura de 7-8 silabe si un ritm amfibrahic.
           Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte:generalul tanjeste dupa intruchipare individuala,iar in antiteza,umanul aspira catre idealitatea eterna; incompatibile, deoarece, apreciaza filozoful C Noica in Sentimentul romanesc al fiintei ,”Exista in lumea fiintei un fel de lume a generalului pur, in care  oamenii nu au asezare”.