1 Deşteaptă-te, române !

    
Imnul, ca specie literară, apărut din cele mai vechi timpuri, ca un cântec solemn de preamărire a zeilor, a eroilor legendari, lărgindu-şi apoi conţinutul, pentru ca, în secolul al XIX-lea, o dată cu formarea naţiunilor, să apară imnurile naţionale.
Acestea sunt cântece patriotice, solemne, adoptate de o ţară sau alta, şi care exprimă idealurile de unitate naşională ale unui popor, dorinţa de libertate şi solidaritate a acesteia.
În imnuri sunt prezente invocaţiile retorice, îndemnurile, se apelează la evocare sau la meditaţia solemnă.
Toate aceste trăsături specifice imnului se întâlnesc şi în poezia “Deşteaptă-te, române !” de Andrei Mureşanu, care, după Revoluţia din decembrie 1989, a devenit imnul naţional al României.
Această poezie, fiind un imn, în primul rând, o operă lirică şi autorul exprimă în mod direct şi propriile sentimente  de dragoste, de admiraţie, şi de preţuire faţă de ţară, îşi exprimă propria opţiune pentru libertate şi unitate naţională şi se contopeşte cu idealurile poporului în numele căruia vorbeşte, dovadă fiind formele pronominale şi verbele de persoana I plural : “noi”, “ale noastre”, “nostru”, “să dăm”, “păstrăm” etc.
Exprimarea directă este dovedită  şi de prezenţa unor substantive în vocative: “române”, “măreţe umbre”, “preoţi”, “români (din patru unghiuri)” şi a unor verbe la imperativ: “deşteaptă-te”, “priviţi”, “uniţi-vă” etc., în felul acesta poetul adresând şi anumite îndemnuri şi dând poeziei un ton agitatoric, patetic,  profetic şi solemn.
Prezenţa acestora  (a îndemnurilor) este o altă trăsătură  a imnului  şi poetul îndeamnă mai întai la deşteptare naţională şi la acţiune “Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte”, “croieşte-ţi altă soartă”. Este adresat apoi îndemnul ca românii să dovedească prin fapte că sunt urmaşii demni ai romanilor, ca, spre final, să-şi facă loc îndemnul la unitate naţionala (“români din patru unghiuri/ Uniţi-vă-n simţiri”).
Această poezie fiind un imn, poetul vorbeşte şi despre idealurile de unitate naţională şi de libertate ale poporului. Astfel, în faţa destinului, românii sunt uniţi gata să sară “ca lupii-n stâne” pentru apărarea patriei, iar opţiunea lor este una singură (“Viaţă-n libertate, ori moarte! strigă toţi”), preferând moartea glorioasă a unei robii umilitoare. (“Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină/ Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nos’t pământ”).
Pentru a fi mai convigător,  poetul apelează la evocare, vorbind despre neîmplinirea idealului de unitate naţională (“oarba neunire”) pe care jură însă să-l ducă la împlinire contemporanii (“jurăm să fim pururea fraţi”), şi despre robia îndurată de-a lungur veacurilor, pe care românii n-o mai acceptă  sub nici o formă (“vii nu o primim”, “dar morţi, numai o dăm”).
Ca în orice imn, îşi fac loc şi aic invocaţiile şi interogaţiile retorice: „Desşteaptă-te, române”, „Priviţi, măreţe umbre”, „N-ajunse despotismul...”, „N-ajunse iataganul” etc.
În aceeaşi termeni patetici autorul pune în evidenţă motivele luptei şi ale jertfei şi reliefează unele trăsături ale poporului nostru: curajul, vitejia, dorinţa de libertate, de unitate, spiritul de sacrificiu, dragostea de patrie.
Calităţile de imn ale acestei poezii au fost intuite, încă de la apariţia ei, de către Nicolae Bălcescu, care o considera „Marseilleza românilor”, datorită caracterului ei retoric de proclamaţie sau manifest.