1 Literatură română interbelică

    1.) Reviste şi tendinţe în evoluţia literaturii

    Perioada interbelică cuprinde anii 1918-1944. Această perioadă se caracterizează  pe plan european prin înfrângerea Germaniei în timpul primului război mondial, prăbuşirea imperiului Austro-Ungar şi revoluţia din Rusia. Pe plan naţional se realizează unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare.
    În literatură tendinţelor umaniste democratice care domină în epocă li se opune forme de ideologie rasiste. Fasciste, reacţionare. De aceea viaţa literatură cunoaşte conflicte şi polemici violente. În acest contest se impun personalităţi ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

    2.) Reviste şi curente

    După primul război mondial ziare cu pagină literară şi reviste literare sporesc la număr. Aşa avem “Viaţa românească”. Apare la 6 martie 1906 la Iaşi sub conducerea lui Constantin Stere, şi Paul Bujor, director ştiinţific devine profesorul dr. Ion Cantacuzino, iar proprietarii revistei sunt Constantin Stere, Ion Botez, Garabet Ibrăileanu. Din 1915 directorul unic al revistei rămâne Garabet Ibrăileanu. În timpul primului război mondial revista îşi încetează apariţia până în 1920 când reapare sub conducerea lui Ibrăileanu. Din 1930 revista se mută la Bucureşti, conducerea fiind preluată de Mihail Relea şi George Călinescu. Din 1948 va apare seria care continuă şi azităzi.
    În “Viaţa românească” accentul se pune pe
    autenticitate şi specificul naţional înţeles ca dimensiune socială, important fiind poporul şi rasa
    europenizarea ca asimilare a spiritului naţional
    repudierea decadentismului şi simpatia pentru ţărănime.
        În jurul acestei reviste se dezvoltă curentul literal cunoscut sub numele poporanism. Dintre scriitori de la “Viaţa românească” amintim pe Spiridan Popescu, Calistrat Hogaş, Jean Bart, Pătăşcanu, Mironescu, Sadoveanu, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu şi alţii.
        În perioada interbelică disputele literare duc în jurul modernismului şi al tradiţionalismului.
        Modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi. Modernismul apare în literatura secolului al XX.-lea opunându-se tradiţionalismului proclamând noi principii creaţiei. Tendinţa modernistă susţine:
    europenizarea (sincronizarea) literaturii naţionale cu literatura Europei
    promovarea scriitorilor tineri
    teoria imitaţiei
    eliminarea decalajului în cultură
    trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană
    cultivarea prozei obiective
    evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic.
        În literatura română Eugen Lovinescu teoretizează asupra modernismului în revista “Sburătorul” şi în cenaclul cu acelaşi titlu. Revista “Sburătorul” apare la Bucureşti între anii 1919-1922 şi apoi între 1926-1927. Îl are ca şi conducător pe Eugen Lovinescu. Cenaclul “Sburătorul” are o existenţa mai îndelungată între 1919-1947.    Obiectivele grupării erau:
    promovarea tinerilor scriitori
    imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române.
        Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu.
        Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai îndelungat de constituire. Eugen Lovinescu îşi dezvoltă concepţiile sale moderniste în lucrările Istoria civilizaţiei române moderne şi Istoria literaturii române contemporane. În aceste lucrări modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există:
    un spirit al veacului explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de o modernizare a civilizaţiilor de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică
    teoria imitaţiei care explică viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti
    principiul sincronismului care în literatură înseamnă acceptarea schimbului de valori a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar.
    Dintre colaboratorii la revista “Sburătorul” amintim Ion Barbu, Ilarie Vorunca, Tristan Ţara şi alţii.
        Prin tradiţionalism se înţelege continuarea vechilor curente tradiţionale preluându-se ideea că istoria şi folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. La aceste concepţii se adaugă de către Nechifor Crainic factorul spiritual, credinţa religioasă ortodoxă care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc. Consecinţa acestei teze era că opera de cultură cu adevărat românească trebuia să includă în substanţa ei ideea de religiozitate.
       
1 Revista tradiţionalistă este “Gândirea” care apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu şi Cucu. În 1922 revista se mută la Bucureşti şi trece sub conducerea lui Nechifor Crainic. Va continua să apară până în 1944. Scriitorii tradiţionalişti au căutat să surprindă în operele lor particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone a situaţiilor şi credinţelor străvechi.
        Dintre scriitorii tradiţionalişti amintim Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale şi dintre dramaturgi Adrian Maniu şi Lucian Blaga.
        Aici intră “Revista fundaţiilor regale” care apare lunar la Bucureşti în două senii. Prima între 1934-1945 şi a doua între 1945-1947. Revista îşi propune să fie o publicaţie cu rădăcini în toate terenurile activităţii naţionale. Primul redactor şef al revistei este Paul Zaripol, care orientează revista pe direcţia maioresciană. După 1934 conducerea revistei o ia Camil Petrescu şi apoi Dumitru Caracostea. Seria nouă apare sub conducerea lui Al. Rosetti.
        Dintre colaboratori ai revistei amintim pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion Barbu, Hontensia Papadat Bengescu.
        În această perioadă apar publicaţii de avangardă. Avangardismul european are ca punct de plecare curentul nou conformist numit dadaism. Acesta a fost iniţial la Zürich de Tristan Ţara. Dadaiştii îşi exprimau dispreţul faţă de o lume incapabilă să oprească barbaria şi crima. Ei cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, ajungând în domeniul absurdului. Din acest curent decurg curentele de avangardă: constructivismul şi suprarealismul.
        Constructivismul românesc s-a grupat în jurul revistei “Contemporanul” condusă de Ion Vinea. Constructiviştii subliniau necesitatea unei corespondenţe între artă şi spiritul contemporan al tehnicii moderne care inventează forme noi, conturând natura, Ion Vinea a solicitat ca şi colaboratorii ai revistei pe scriitorii Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, dar şi pictori şi sculptori dintre care Constantin Brâncuşi. Sunt şi alte reviste constructiviste ca “Integral” şi “Punct”.
        Suprarealismul a fost teoretizat şi practicat la revistele “Alge” şi “Urmuz”. Suprarealismul urmărea prin programul său pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al delirului în care spaţiile umane scapă controlul conştientei. Dintre reprezentaţii suprarealismului amintim pe plan European: Louis Aragon, dintre pictori Picasso, iar dintre scriitorii românii Aurel Baranga, Saşa Pană şi chiar Tudor Arghezi.
    
        3.) Proza din perioada interbelică
    
        Anii interbelici se caracterizează în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european.
        Romanul românesc îşi lărgeşte tematica, el cuprinzând medii sociale diferite şi problematici mai bogate şi mai complexe. Un an de referinţă pentru romanul românesc este 1920, când apare “Ion” a lui Liviu Rebreanu. Până la apariţia acestui roman au apărut şi alte romane cum sunt “Ciocoii vechi şi noi” a lui Nicolae Filimon, “Romanul comăneştilor” a lui Duliu Zamfirescu, “Mara“ de Ion Slavici şi “Neamul şoimăreştilor” de Mihail Sadoveanu. “Ion” este însă primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleşitoare de viaţa pe care o degajă.
        În romanul interbelic se continuă inspiraţia rurală prin operele lui Sadoveanu, şi Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare şi cu modalităţi specifice. Acum apar romanele citadine în care cadrul de desfăşurare al acţiunii este oraşul modern. Aşa avem creaţiile lui Camil Petrescu, Călinescu, Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se dezvoltă şi problema intelectualului strălucit ilustrată de romanele lui Camil Petrescu.
        În perioada interbelică se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Astfel Garabet Ibrăileanu în studiul “Creaţie şi analiză” constată existenta a două principale tipuri de roman:
    romanul de creaţii, care prezintă personajele în deosebi prin comportamentul lor
    romanul de analiză care este interesat de viaţa interioară de psihic.
    Mare importanţă o are în acest domeniu teoretic conferinţa lui Camil Petrescu “Noua structură” şi opera lui Marcellu Prust. Din acest studiu se deprinde o nouă viziune a supraposibilităţilor de cunoaştere a fiinţei umane în acord cu evoluţia filozofiei şi ştiinţelor.
    În perioada interbelică romancierii experimentează tehnici multiple al e romanului modern. Astfel avem tendinţa de revenire la modelele tradiţionale precum cel balzacian pe care George Călinescu îl foloseşte în “Enigma Otiliei”. El considera absolut necesar dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului.
    Romanul interbelic cunoaşte şi alte orientări cum este cea lirică în opera lui Ionel Teodoreanu, estetizantă şi simbolică la Mateiu Caragiale, memorialistă la Constantin Stere şi fantastică la Mircea Eliade.
    Pe lângă roman în proza interbelică se dezvoltă: nuvela la Gib Mihăiescu, reportaj literar la Seo Bogza şi proza originală a lui Urmuz deschizătoare de drumuri pentru literatura deceniilor următoare.
    Ca reprezentanţi de seamă a prozei interbelice amintim pe Mihail Sadoveanu.