1                  
MIHAI EMINESCU
1850-1889

 
Eminescu nu este decật într-o micã mãsurã un teoritician al artei,deşi opera sa trãdeazã o adậncã meditare a problemelor artistice şi deşi anumite sectoare ale artei au reţinut îndelung atenţia sa.
Mihai Eminescu apare în literatura europeanã ultimul mare poet romantic,pãstrậnd în existenţa şi opera sa conturul caracteristic al dramei artiştilor romantici.Nãzuind necontenit spre un plan de viaţã superior etic şi artistic,cãutậnd cu patos adevãrul şi refuzậnd consecvent compromisul,Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului,a sinceritãţii în faptele de viaţã şi a înãlţimii de gậndire.
Mihai Eminescu-biografie
1850    Mihai Eminescu se naste la Ipotesti pe data de 15 ianuarie ca si al saptelea copil al familiei Eminescu.
1858    Intre 1858 si 1860 Eminescu urmeaza scoala primara.
1860  Intre 1860 si 1861 urmeaza cursurile Ober         Gymnasyum din      Cernãuţi.
1867    Eminescu este angajat ca si sufleur in trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.
1869    În 2 octombrie intrã la Universitatea de Filosofie din Vienna.
1872    1872-1874 Mihai Eminescu este student la Berlin,unde intrã în contact cu mare literaturã a lumii.
1873    El primeşte o slujbã la Consulatul Romận din Berlin.
1874    Mihai Eminescu este directorul Bibliotecii Centrale din Iaşi.
1876    Este corector şi redactor al pãrţii neoficiale a ziarului “Curierul de Iaşi”.
1877    Eminescu pleacã din Iaşi şi se stabileşte în Bucureşti,unde este redactor la “Timpul”
1878    Mihai Eminescu are o intensã activitate publicisticã la “Timpul” “Convorbiri literare”.
1883    În ianuarie el se aflã în spital pentru o perioadã.În 4 iunie Eminescu se întoarce la Iaşi şi în 28 iunie devine foarte bolnav din nou.
1884    El pãrãseşte spitalul dupã o altã perioadã de convalescenţã şi face o cãlãtorie în Italia,pe urmã se întoarce la Bucureşti.Din 7 aprilie Eminescu se mutã din nou la Iaşi.
1886    În timpul verii,Mihai Eminescu devine alienat şi boala                     se                întoarce,poate mai gravã ca oricậnd.Curậnd el se va simţi ceva mai bine.
1887    În primãvarã,el se aflã în spitalul Sfậntu Spiridon din Botoşani.
1888    Boala se agraveazã din ce în ce mai mult,astfel încật Eminescu  nu mai poate sã scrie.
1889    Pe data de 15 iunie Eminescu înceteazã din viaţã.
    Opera lui Mihai Eminescu
Mihai Eminescu este în literatura română creator al unei opere ce străbate       timpul, trăind într-o perpetuă actualitate. Semnificaţia lui a dobândit în conştiinţa poporului nostru caracterul unui mit.Poetul “nepereche”, cum avea să-l numească G.Călinescu, reprezintă în literatura noastră un dublu reper de valoare luată în absolut, înscriindu-se în contextul literaturii unversale, alături de Dante, Hugo, Goethe, cum aprecia T.Vianu şi de specific naţional, drept ipostază unică a sufletului românesc în concertul poetic al lumii.
Opera lui Eminescu este variată, complexă, printre speciile lirice cultivate de poet situându-se : idila(Dorinţa, Lacul, Sara pe deal), egloga(Floare albastră), satira(Junii corupţi, Scrisorile, Criticilor mei), epistola(Scrisorile), elegia(Revedere, Mai am un singur dor), glosa(Glossă), poemul(Călin file din poveste, Luceafărul, Memento mori), doina(Ce te legeni..., Doina).
Eminescu a adus prin opera sa o limba noua si mereu proaspata. Extraordinar este faptul ca el nu a trebuit sa se lupte pentru a stapani graiul romanesc, caci acesta i-a fost mereu la indemana, ajutandu-l chiar in realizarea de imagini artistice deosebite. Secretul intregului sau farmec consta in substratul autohton al culturii eminesciene.
Poetul se defineste singur: “Aspru, rece, suna cantul cel etern neispravit” - lasand astfel loc pentru alte contributii atat de necesare spiritualitatii noastre nationale, in sincronizarea cu universalitatea.
Universul motivelor eminesciene este alcatuit din: timp si spatiu national, padure, mare, doina, vis, melancolie.
Legatura operei eminesciene cu devenirea noastra istorica  nu poate fi contestata, Eminescu fiind “modelul absolut spre care tind fara exceptie reprezentantii literaturii romanesti.”
Articolele publicate in paginile “Timpului” nu numai ca au atras atentia contemporanilor, provocand mare valva, dar impresioneaza si astazi prin vibratia lor patriotica, prin admiratia fata de barbatia si spiritul de jertfa al ostasilor romani in Razboiul pentru independenta nationala din 1877, ca si prin luciditatea cu care poetul judeca realitatile din actualitatea social-politica a acelor ani. Pilduitoare raman, astfel, cuvintele cu care Mircea il intampina pe Baiazid (“Scrisoarea a III-a”) ca o neindoielnica si directa manifestare poetica a atitudinii si sentimentelor lui Eminescu.
In valorificarea creatoare a folclorului national, Eminescu se ridica, din nou, pe cele mai inalte trepte de vraja, purtat de o efervescenta lirica fara asemanare, incepand cu “Fat-Frumos din lacrima” si ajungand la “Revedere” si mai apoi la neasemuita poveste de dragoste din “Calin (file din poveste)” si “Luceafarul”.
Incursiunile filozofice ale lui Eminescu sustin coordonatele complexitatii poeziei sale. Abordand atatea probleme fundamentale ce tin de viata si moarte, natura si iubire, geneza si sfarsitul lumii, sau civilizatii, poetul subliniaza zbaterile si nefericirile omului de geniu, intr-o societate total straina de el.
Pornind de la stilul conventional pe care il cultivau poetii vremii, trecand printr-o faza de romantism tumultuos, al afirmarii, efortul artistic l-a condus pe Eminescu, pe masura maturizarii catre o concentrare din ce in ce mai densa a mijloacelor de expresie, din care dispar regionalismele, diminutivele, epitetele ornante, facand loc stilului clasic de cea mai pura esenta. Sintagmele nascocite de poet: “dulce minune”, “somnul lin”, “farmec dureros”, “dureros de dulce”, “limba ca un fagure de miere”, “suna cu jale”, etc. asigura poeziei lui un farmec deosebit.Datele pe care ni le ofera opera lui Eminescu demonstreaza cu prisosinta familiarizarea lui cu intreaga lume a ideilor si sistemelor filozofice si cu lirismul tuturor timpurilor.
Poetul a consacrat o mare parte din timpul studiilor sale in strainatate pentru asimilarea cugetarilor si motivelor poetice ale celebrilor antici greci si latini: Platon, Aristotel, Homer, Plutarh, Ovidiu, Horatiu, Catul, pentru ca apoi (dincolo de textele budiste) sa includa, pe rand, evul mediu, renasterea, clasicismul, romantismul, naturalismul si materialismul filozofic al veacului trecut.
Discursul sau liric inregistreaza, astfel, ecoul tuturor lecturilor din Kant, Schopenhauer, Dante, Shakespeare, Schiller, Novalis, Lamartine sau Victor Hugo - toate influentele din planul literaturii europene, indiene (prin Rig-Veda) si universale fiind asimilate in complexitatea viziunii sale.
În opera lui Eminescu natura şi dragostea sunt douã teme ce nu pot fi tratate separat,din împletirea cãrora s-au nãscut cele mai fumoase texte emineşciene.
Poezia “Dorinţa” a fost scrisã de Mihai Eminescu în perioada de maturitate.Aceastã poezie aparţine liricii intime şi dezvãluie o temã romanticã.Poezia este alcãtuitã dintr-o succesiune de tablouri,fiecare încadrat într-o strofã.În succesiunea lor secvenţele contureazã:”visul îndrãgostitului,chemarea în codru,imaginea aşteptãrii şi apoi a întậlnirii,jocul gesturilor de tandreţe,somnul şi visul.”
Poetul îşi cheamã iubita în codru,nu oriunde,ci în prejma unui izvor,unde îndrãgostitul se simte fericit:”Vino-n codru la izvoru/Care tremurã pe prund”.Izvorul tremurã pe prund,cãci prin acordurile sale suave acompaniazã şoaptele de iubire ale celor doi îndrãgostiţi.În urmãtoarele strofe poetul descrie întậlnirea,îmbrãţişarea şi sãrutul.
Locul tainic este zugrãvit de poet folosind un numãr mare de substantive:”codru,izvoru,prund,prispã,brazde”,dupã cum dorinţa este susţinutã de verbe la conjunctiv,cu valoare posibilã,dar dinamicã:”sã alergi,sã desprind,sã cazi”.
Epitetul “singur”reluat în forma diminutivalã “singurei”,iar la un interval de o strofã,într-o altã formã derivatã “singuratece” surprinde o trãsãturã a sufletului emineşcian şi anume “singurãtatea”.
Ultima parte a poeziei dezvãluie semnificaţii mai adậnci ale textului,ca şi sentimentele îndrãgostiţilor concentrate în secvenţele “somnul şi visul”

Fericirea este deplinã,copleşitoare şi se consumã în intimitatea naturii şi sub adierea blậndã a vậntului.
În ultima strofã a poeziei regãsim dorinţa de prelungire a iubirii.


1 “Florile de tei” care vor cãdea “rậnduri-rậnduri”pot evoca dorul integrãrii în circuitul cosmic.
Refugiul îndrãgostiţilor în lumea codrului este o idee repetatã în lirica lui Eminescu .Personificarea umanizeazã natura care dobậndeşte însuşiri omeneşti:”codrul tremurã pe prund,singuratece izvoare”.Epitetele subliniate prin inversiune scot în evidenţã însuşiri alese ale iubitei şi aspecte din naturã:”fruntea albã,pãrul galben,singuratece izvoare”.Cele cãteva metafore sunt deosebit de expresive şi pun în evidenţã dorinţa de iubire în linişte,în eternitatea codrului “bãtut de vậnturi,prispa cea de brazde”.
Prin firescul exprimãrii,prin adậncimea sentimentelor trãite,prin muzicalitatea versurilor se dovodeşte deplina maturitate artisticã a poetului.Poezia este atật de cunoscutã,încật versurile ei au fost puse pe muzicã
Poezia este una din creatiile 'cheie' ale eroticii eminesciene, oferind posibilitatea de intelegere a modului in care poetul a asimilat influentele romantismului. “Floare albastra” depaseste tema dragostei, evocậnd condiţia creatorului, absolutul. Ca specie literara, poezia este o egloga (idila cu dialog).Poemul se structureaza pe doua planuri, si anume: ideea cunoasterii absolute (cuprinsa in primele trei strofe) si aceea a cunoasterii terestre (strofele 5-13)
In plan terestru, iubita este vicleanã, ademenitoare: “Si de-a soarelui caldurã / Voi fi rosie ca mãrul / Mi-oi desface de-aur pãrul sã-ti astup cu dansul gura”. Epitetele “frumoasa, nebuna, dulce” cuprinse in versuri exclamative, exprima exuberanta sentimentului, specifica liricii de tinerete.
Limbajul este direct si familiar, conferind poeziei un ton intim:? “S-poi cine treabã are?Cuvậntuldulce'dulce netezindu-mi parul', 'dulci ca florile ascunse', 'dulce floare', 'dulce minune') isi schimba valoarea stilistica si gramaticala, fiind, pe rand, adverb sau adjectiv. Trairea si taina trairii duc la versul nostalgic 'Si te-ai dus dulce minune'. Sentimentul se contureaza in epitetul cu rol de simbol 'dulce minune', apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, epitetul devine metafora.
Folosirea verbelor si a pronumelor in forma populara ('nu cata', 'apucand spre sat', 'grija noastra n-aib-o nime') sugereaza eternitatea sentimentului iubirii, ce se consuma intr-un spatiu rustic.
De la Novalis pare sa fi luat Eminescu 'floarea albastra' ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.
    Repere critice

“Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umaniatea.El este cel dintậI care a dat un stil sufletului romậnesc şi cel dintậi romận în care s-a fãcut fuziunea cea mai serioasã a sufletului daco-roman cu cultura occidentalã.
                “Garabet Ibrãileanu – Poezii”
Numai poetul
Ca pãsãri ce zboarã    
Deasupra valurilor
Trece peste nemãrginirea timpului.”
                “Mircea Eliade-Numai poetul”

“Mintea lui Eminescu lucreazã cu ideea originilor lumii,a infinitului,a creaţiei,adicã cu cele mai înalte concepte fãurite de raţiunea omului.Printre acestea,ideea eternitãţii stãpậneşte mintea sa într-asemenea mãsurã,încật una din atitudinile cele mai obişnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternitãţii.Este,în toatã poezia lui Eminescu,o considerare a lucrurilor foarte de sus şi foarte de departe,dintr-un punct de vedere care ruşineazã orice îngustime a minţii,orice egoism limitat.Marea superioritate intelectualã a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestãrii lui şi aceea care explicã prestigiul atật de covậrşitor al operei sale.
                “Tudor Vianu,Caiete critice”
“A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşterã vastã…Nu poate sã ajungã vorba pậnã la el,fãrã sã-i supere tãcerea.Numai graiul coardelor ar putea sã povesteascã pe harpã şi sã legene,din depãrtare,delicata lui singuratecã slavã.[…]
Într-un fel Eminescu e sfậntul preacurat al ghiersului romậnesc […].Pentru pietatea noastrã depãşitã,dimensiunile lui trec peste noi,sus şi peste vãzduhuri.Fiind foarte romận,Eminescu e universal.”
                “Tudor Arghezi,Cuvậnt înainte”

George Călinescu susţine ca Eminescu e un mare erotic prin gravitate. Aşa cum iubeşte el, poporul nu iubeşte decât o singură dată, la vârsta înfloririi vieţii bărbăteşti şi a nubilităţii. La Eminescu putem vorbi de o dragoste de pasări albe care străbat eternitatea şi se-ntâlnesc din zbor în dreptul unei stele (Tudor Arghezi).
    Poeziile lui Eminescu dovedesc patriotismul şi faptul că poetul este (şi) un poet naţional:
…Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spuna lumii large steaguri tricolore,
Spuna ce-i poporul mare, ramânesc,
Când s-aprinde sacru candidă-i vâltoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc…
    (Ce-ţi doresc eu ţie,dulce Românie).
Dar el este şi un mare poet universal, prin romantismul său (dar nu numai prin aceasta); pentru că poeziile sale conţin idei care sunt familiare tuturor oamenilor care le citesc.
    Opera lui Eminescu, poet al visului cosmic şi mitologic, îsi are locul propriu nu numai în literatura română, ci şi în cea universală. Generaţiile în succesiunea lor îşi transmit ca pe o datorie sacră convingerea, că Eminescu este cel mai mare poet naţional. Referindu-se la valoarea creaţiei eminesciene – din punctul de vedere a relaţiei naţioanal – universal – George Călinescu afirmă: fiind foarte român, Eminescu este un mare poet universal.
Mihai Eminescu a fost o personalitate copleşitoare.Ca poet s-a remarcat prin forţa de sintezã a izvoarelor autohtone şi universale,prin imaginaţie bogatã şi fantezie creatoare,prin înãlţarea filosoficã şi printr-o viziune cosmicã şi mitologicã asupra omului.De asemenea,el a scris şi prozã,în special fantasticã,dar acestea au stat mai mult timp în umbra poeziilor sale,doar în ultima vreme recậştigậndu-şi adevãrata lor recunoaştere.
Avem convingerea cã dacã mai trãia,sãnãtos,încã douãzeci de ani el ar fi fost considerat,fãrã putinţã de contestare,ca unul din cei mai mari creatori de poezie din întrega literaturã a lumii.
    Bibliografie
        “Editura Dacia – Criticã şi istorie literarã,Cluj 1983”
    “Editura Tineretului – Poezia lui Eminescu, Bucureşti1969”
    “Editura Eminescu – Eminescu – culturã şi creaţie, Bucureşti 1976”