1


V. Alecsandri a fost poetul vitejiei, al bărbăţiei militare romīneşti; ilustrativ este ciclul Ostaşilor noştri – inspirat de crīncena īncleştare a Războiului de Independenţă – īn care poetul cīntă bravura din unghiul omului de rīnd, dar şi volumul Legende (Conţinīnd două cicluri de versuri, din 1875-1880, ce cuprinde 32 de piese), care infăşoara sīmburele epic īn faldurile istorii şi ale fantezii, aruncīnd mereu punţi īntre real şi fantastic.
Dan, căpitan de plai (1874) e mai reuşit fiindcă scriitorul combină mai liber istoria cu fabula; eroii, Dan şi Ursan, se plasează la graniţă dintre realitate şi mit.
Poemul este alcătuit din şapte părţi, precedate de un motor, un fragment dintr-un ,,cīntic poporal”:,,Frunză verde de mălai,/Cine merge sus īn rai?/Merge Dan şoiman de plai/C-a ucis el mult duşmani,/ Un viziu şi patru hani” şi urmăreşte reliefarea luptea dīrze a celor doi războinico, Dan şi Ursan, īmpotriva năvălitorilor tătari, pe care reuşesc săi oprească şi săi ţină īn lor pīnă la sosirea orheienilor.

Compoziţia şi subiectul.
Dan, căpitan de plai este īmpărţit īn şapte capitole – tablouri (numerotate de autor cu cifre latine), fiecare cuprinzīnd relatarea uneia din īntīmplările care contribuie la conturarea subiectului. Īn expoziţia (I,II) sunt prezentaţi eroii – Dan, care trăieşte ,,pe-un munte păduratic”, află, ascultīnd ce vorbesc ,,doi vechi stejari”, că-i ,,sabie īn ţară”, c-au năvălit tătarii şi ,,ţara-i īn foc”. Vulturii şi ulii (simbolizind pe tătari) īi confirmă spusele stejarilor. El hotărăşte să plece deīndată īmpotriva cotropitorilor (intriga), zicīndu-şi:,,O, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai/Pīn ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai”.
Capitolele III – IV (subiectul propriu-zis) prezintă īntīlnirea lui Dan cu Ursan, ca şi descrierea luptei celor doi viteji cu oastea tătărească, luptă care constituie totodată şi punctul culminant al poemului. Cei doi sunt īnzestraţi de autor cu puteri (supranaturale) ca ale eroilor din basme: ei reuşesc să-şi taie drum prin ,,neagra tătărime”, pīnă ce se īntīlnesc faţă īn faţă şi īşi īncrucişează armele, fericiţi de victorie. Īn cael moment īnsă, Ursan este rănit, iar Dan īţi apără cu străşnicie tovarăşul de armeş īncercīnd să-l scoată de pe cīmpul de luptă, este el īnsuşi lovit de o altă săgeată tătărească.
Apariţia fulgerătoare a Fulgăi (stăpīnind ca o amazonă cei mai focoşi cai şi galopīnd sălbatic pri spaţii pustii), care reuşeşte să scoată trupul tatălui ei din īncăierare, sosirea arcaşilor moldoveni, ,,ce vin c-o falcă-n ceruri aprinşi ca nişte zmei"” ca şi luarea lui Dan prizonier, constituie deznodămīntul acţiunii.
Īn final, poemul mai conţine un episod emoţionant, acela al aducerii lui Dan īn faţa hanului Ghirai (capitolul VII). Demn, eroul nu-şi leapădă credinţa străbună, dar īşi exprimă ultima dorinţă: de-a mai putea săruta odată pămīntul Moldovei. Este magistral episodul reīntoarcerii lui Dan, grav rănit, īn cortul hanului, episod īncheiat cu moartea eroului.
Poemul se remarcă īntr-o deăvīrşită construcţie epică, evidentă din felul īn care este condusă acţiunea, cum sunt īnlănţuite diferite episoade. Acţiunea se desfăţoară īntr-o gradaţie continuă şi logică, din momentul īn care Dan află de năvălirea tătarilor şi pīnă la stingerea lui, īn cortul hanului Ghirai.
Naraţiunea faptelor se īmpleteşte strīns cu dialoguri concise, dar care dau dinadism, cu portretele eroilor, cu descrieri plastice (cum este tabloul zguduitor al arderii satelor īn flăcări). Scenele de mase, priveliştele de ansamblu, sunt zugrăvite cu aceeaşi măiestrie, īn culori şi linii viguroase; eroii dau dovadă de o exemplară bărbăţie īn faţa duşmanului, ei căpătīnd proporţii legendare; portretele lor sunt ilustrative pentru curajul, spiritul de sacrificii şi patriotismul romānilor.
Personajul principal al poemului este Dan. El este o īntrupare simbolică a patriotismului şi a eroismului anonim popular.
Realizat cu mijloacele cele mai mari ale artei, portretul lui Dan reprezintă, simbolic, vitejia poporului romān īn lupta pentru libertate şi independenţă, pentru păstrarea specificului strămoşesc.
Dan, căpitan de plai este un poem eroic adica nareazp o acţiune mai complicată decīt a baladei, cuprinzīnd mai multe episoade īn care se povestesc fapte măreţe, săvīrşite de personaje īnsufleţite de sentimente nobile).
V. Alecsandri creează un erou miraculos de puternic īn luptă (Dan), duşmanii se īngrozesc la apariţia sa, el cunoaşte glasurile tainice ale naturii (află de la nişte stejari prăpădul din vale); vulturii īl călăuzesc īn drumul său, iar rīul īşi micşorează undele ca el să poată trece.
Printr-o varietate de procedee artistice (directe şi indirecte), autorul realizează portretul complex al acestui erou, un portret fizic şi moral.
Astfel, īn prima secvenţă, V. Alecsandri ne prezintă aspectul exterior al personajului şi mediul īn care trăieşte: ,,Bătrīnul Dan trăieşte ca şoimul singuratic/Īn peşteră de stīncă, pe-un munte păduratic”. Bătrīnul oştean, cu toate că a īmplinit un secol de viaţă (,,Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară”) şi zădărniciile īi amintesc mereu de bătrīneţe (,,Timpul rece apasă-umărul meu/Şi cīt m-afund īn zile tot simt că e mai greu”), continuă să stea de strajă ţării, aşa cum l-a ,,deprins Ştefan, uşoarp ţărīna-i fie”.
Momentele de supremă fericire (amintirile din tinereţe), cīnd ţara-i striga ,,La luptă, Dane!”, alternează cu meditaţiile solitarului Dan, legate de eterna temă a morţii: ,,O! lege-a nimicirei! o! Lege nemiloasă!/Cīnd, cīnd s-a toci oare a vremii lungă coasă?” este de reţinut metafora sugestivă (,,a vremei lungă coasă”) pentru ilustrarea ideii de trecere ireversibilă a timpului, ca şi interogaţia retorică (punctīnd demnitatea celei care īncepe să constate că bătrīneţea este vīrsta neputinţei). Regretul după anii tinereţii este impresionant subliniat de alte două (sugestive) metafore: Dan priveşte ,,Fantoma drăgălaşă a verdei tinereţi/Ce fuge de răsuflul geroasei bătrīneţi”. Dan trăieşte īn comuniune totală ca natura, ceea ce configurează semnificaţia simbolică a personajului (sinbol al vitejiei poporului nostru pentru liberate şi independenţă naţională); el este, asemenea haiducului din baladele noastre populare, un simbol al poporului care a trăit īn mediul ambiant al naturii ce i-a fost ,,casă”. Prin introducerea unor sugestive epitete şi comparaţii īn structura poetică, autorul sugerează ideea de vechime a bătrīnului Dan: El este ,,Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară,/Ca pe un gol de munte o stīncă solitară”; el a albit de ani şi zile, ceea ce presupune şi experienţă de viaţă, dar şi luarea īn considerare a aspectului exterior:Apoi el pleacă fruntea şi cade īn visare,/Iar munţii,albi ca dīnsul,se-nchină-n depărtare”.
Cu privire la titlul poemului, facem următoarele precizări: Dan este numele personajului principal, la opoziţia dezvoltată ,,căpitan de plai” asociază doi termeni din sfere ale vocabularului foarte īndepărtate: ,,căpitan” este un termen militar, iar ,,plai” este un termen de sfera limbajului comun, denumind ,,partea superioară a unui munte sau deal, aproape plană, acoperită cu pajişte”, locul specific al romānului, a cărui imagine paradisiacă apare şi-n balada Mioriţa.
Īn viziunea artistică al lui Alecsandri, Dan este oşteanul care stă de veghe la hotarele patriei, care supraveghează, din poruncă domnească, plaiurile romāneşti, avīnd conştiinţa datoriei, aceea de a le apăra de invaziile străine.
Portretul fizic al ereoului se va īntregi de aici īn colo cu o sumă de trăsături morale, proprii personajului romantic excepţional, plus īn situaţii excepţionale. Dan e un mare patriot: ,,Pe cīnd el tīnăr” punea īn slujba ţării cea mai frumoasă podoabă: ,,dalba-i vitejie”, adesea pleca singur ,,prin codrii fioroşi” de la hotare, īn care ,,tuna şi fulgera” contra cotropitorilor, ,,ca trăsnetul era” cīnd ,,vīntura” oştile duşmane. Astfel ,,ţara dormea īn pace pe timpii cei mai răi”: ,,deci īi plăcea să-nfrunte dalba-i vitejie/Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,/Şi mult iubea cīnd ţara striga:,,La luptă, Dane!”/Să vīnture ca pleava oştirele duşmanii./Atunci a lui mīnie ca trăsnetul era,/Īn patru mari hotare tuna şi fulgera,/Iar ţara domnea īn pace pe timpii cei mai răi/Cīnd Dan veghea-n picioare la căpătīiul ei”.
Ţara apare personificată, iar Dan – un simbol al existenţei milenare a poporului romān, un simbol al luptei pentru apărarea fiinţei naţionale, şi, pentru īnlăturarea cotropitorilor străini, e demn şi viteaz, neīnfricat. Vertuţile eroului sunt hiperbolizate şi puse īn evidenţă printr-un stil retoric, colorat cu epitete, personificări, comparaţii sau metafore (dalba-i vitejie, bici de urgie, mīna lui ca trăsnetul era, ţara dormea-n pace, cīnd Dan veghea la căpătīiul ei, codrii fioroşi, vulturi carpatici, zborul īndrăzneţ, cortegi falnici). Ca īn legendele populare (Dan şi Ursan nu figurează īn documente istorice de aceea se presupune că sunt plăsmuiri ale imaginaţiei poporului), eroul vorbeşte cu murgul său, cīnd sprinten da-nlături sforăind, zicīndu-i: ,,N-aibi grijă, măi, şoimane! Eu am şi duc cu mine/O vrajă de duşmani rea şi bună pentru tine”. Vorbirea directă, marcată grafic prin folosirea ghilimelelor, īnviorează acţiunea, iar metafora (,,o vrajă rea de duşmani”) evidenţiază o trăsătură morală esenţială a eroului: curajul īn primejdie. Tot odată se introduce īn poem un motiv specific al comuniunii om – natură care vor căpăta o mai mare amploare īn cel de-al doilea capitol.
Folosind pesonificarea, dar şi vorbirea directă, autorul nil prezintă pe bătrīnul Dan ca pe eroul basmelor populare; el īnţelege glasul naturii, aude conversaţia a doi stejari, ,,crescuţi dintr-o tulpină”, despre primejdia īn care se află patria, pantru că au năvălit tătarii. Aceştia ,,ard satele romāne”, ,,ard holdele-n cīmpii” şi iau īn rubie ,,fete şi copii”: ,,Bătrīnul Dan ascultă grăind doi vechi stejari/Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte” (…) ,,O! frate, zice unul, un vīnt īn miez de noapte/Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste şoapte!/ Esabie īn ţară! Au năvălit tătarii!” (…) ,,Aşa! răspunde altul,acolo īn depărtare zărit-am astă noapte pe cer lumină mare!/ard satele romāne! Ard holdele-n cīmpii!/ Ard codrii!..sub robie cad fete şi copii” (…) ,,Bătrīnul Dan aude, suspină şi nu crede!”.
Prezentarea personajului central se face acum prin verbe la prezentul istoric (ascultă, ard, zbor, aude, suspină, nu crede), prin repetiţia insistentă a verbului ,,ard”, prin enumerarea (satele, holdele, codrii ard) şi inversiune (,,adusu-mi-au din vale lung vaiet”). Propoziţiile sunt scurte, tonul grav, marcat şi de mulţimea exclamaţiilor retorice (,,Ard satele romāne!”).
Deşi bătrīn, Dan porneşte la luptă, mīnat de un fierbinte patriotism: ,,Bătrīnul Dan desprinde un paloş vechi din cui/Şi paloşul luceşte vios īn mīna lui/Bătrīnul Dan pe sīnu-i apasă a lui mīnă/Şi simte că tot mai bate o inimă romānă”. Această importantă trăsătură morală rezoltă de faptele personajului plecarea lui la luptă. Un rol important joacă aici epitetul. Dan e bătrīnul, paloşul e vechi – deci sugestia vechimii se impune de la sine. Foarte expresiv devine epitetul verbului ,,luceşte voios”, īn care intenţia personificatoare a autorului e clară.
Bătrīnul oştean al lui Ştefan cel Mare urăşte de moarte pe toţi duşmanii ţării el şi-a păstrat vigoarea sufletească, fapt ce rezultă din autocaracterizarea ce şi-o face īn verurile: ,,Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus./O! Doamne, Doamne sfinte, mai dămi zile de trai/ Pīn’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!’ Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu/ cīnd inima-n ceta-vă să bată-mi piept-ul meu,/Ş-atunci inima numai de-a bate să-n cete/Cīnd voi urca sub ţărnă a duşmanilor cete!”.   
Vedem că măreţul om de munte invocă devinitatea cerīndu-i zile de trai pentru a putea strivi pe toţi duşmanii ţării. Metafora e, īn acest pasaj, de esenţă populară: lupi şi şerpi sunt invadatorii, simbolizīnd pe tătarii veniţi īn cetate, care-şi joacă armăsarii īn bălţi de sīnge şi pe caree viteazil doreşte săi culce sub ţărīnă. Opservăm că verbele sunt la modul imperativ iar repetiţiile abundă. Tonul avīntat, specific epocii paşoptiste, şi deci romanticului poet Vasile Alecsandri care era tonul potrivit pentru această īmpresionată rugă.

1 Tot īn mod indirect, prin faptele sale de arme, ni-l prezintă Alecsandri pe eroul său şi-n secvenţa a şasea, īn care lupta cu oastea tătărească reprezintă punctul culminant al poemului.

Deznodămīntul acţiunii, aflat īn finalul poemului īn tabloul al şaptelea, este foarte emoţionant. Īn el sunt reliefate alte calităţi ale eroului: demnitatea sa īnaltă, dragostea de patri, de credinţas trăbună, īnţălepciunea şi măreţia.
Ghirai, hanul, īnfrīnt atīt de ruşinos de romīni, şi umilit precum un lup din codrii ce-au fost de cīni gonit, nu treşte gīnduri de cruntă răzbunare contra lui Dan. Cu inima haină, după trei zile şi trei nopţi de frămīntări, īl cheamă pe viteaz la el īn cort; prin ochii lui trec fulgeri şi ameninţări īngrozitoare. Şi urmează o secvenţă de mare dramatism: deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră romānul. Dealogul lor īncordat, pe care īl voi transcrie mai jos, are valenţe simbolice profunde şi dezvăluie tot inderect alte trăsături morale ieşite din comun: īnţălepciunea, demnitatea, inteligenţa, īnaltul patriotism.
La īntrebarea lui Ghirai ,,Ce simte firul ierbii cīnd coasa e vecină?”, eroul dă răspunsul cuvenit: ,,Ea pleacă fruntea-n pace (…)/Căci are să rodească mai fragedă la anul!” Se subliniază deci atīt inteligenţa bătrīnului oştean, cīt şi experienţa de viaţă, demnitatea şi īnţelepciunea sa. Sensurile simbolice subliniate de autor sunt acestea: ,,firul ierbei” – simbol al vieţii ameninţate cu moartea, care ,,are să renască mai fragedă” – reprezintă o sugestie pentru īntreg poporul romān, hărăzit să reziste la marile furtuni ale istoriei vitrege, să renască mereu, ca pasărea Phoenix, prin puterea de sacrificiu a vitejilor ei. Dan e plin de optimism, īşi exprimă īncrederea īn virtuţile urmaşilor săi, capabili şi ei să lupte şi să īnvingă.
Hanul, care cunoaşte prenumele eroului din ,,graiul plin de lacrimi ai orfanilor din lume”, cīt şi inteligenţa sa vie şi īnţelepciunea, īi propune un tīrg ruşinos: iertarea de moarte īn schimbul lepădării de legea strămoşească (deci şi de calitatea de creştin ortodox şi de apartenenţa etnică, cea de rămān): ,, Dar īmi fac milă, de ani şi de-a ta minte,/Gīndind la bătrīneţea ce-apasă-al meu părinte,/Şi vreu, cu daruri multe, pe tine-a ta iertare/De veri tu să te lepezi acum de legea ta!”.
Răspunsul demn al lui Dan īl uimeşte pe Han, dar īi şi impune respect: ,,Ceahlăul sub furtună nu scade muşinoi!/Eu, Dan, sub vīntul soartei să scad păgīn nu voi./Deci nu-mi convine viaţa mişelnic cīştigată,/Nici  pata fărdelegii īn fruntea mea săpată./Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz./Cui place să roşească, roşească… eu nu vreu/Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu./Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc/Şi vreu cu faţa albă senin să mă sfīrşesc,/Ca dup-o viaţă lungă, ferită de ruşine,/Mormīntul meu să fie curat şi alb ca mine!”.
Să subliniem, īn acest peisaj, mai īntīi semnificaţiile simbolice. Īn răspunsul dat lui Ghirai se vorbeşte de faptul că ,,Ceahlăul … nu scade muşinoi”. Este aici un simbol poetic, poate cel mai īndrăgit de poporul romān, muntele, loc de refugiu īn restrişte, dar şi de īnălţare sufletească (e lăcaşul zeilor īn antichitate), simbolul rezistenţei īn timp la cele mai grele īncercări prin care a trecut acest popor. Să observăm apoi că opoziţia simplă ,,Dan” determină pronumele personal ,,eu” şi că īmbinarea celor două cuvinte aminteşte de forma voivodală ,,Io, Mircea” şi conferă exprimării o anumită măreţie şi solemnitate. Īn felul acesta, moartea eroului din final – simbolul luptei pentru apărarea fiinţei naţionale – apare, sub pana lui Alecsandri, ca o moarte tragică, sublimă.
Abundenţa figurilor de stil: epitete, comparaţii, metafore (,,ruşinea-i o rugină”, ,,…un vierme”, ,,faţa albă”, ,,viaţa lungă”, mormīntul ,,curat şi alb” ,,ca mine”) conferă versurilor citate mai sus un puternit conţinut emoţional. Fragmentele, comentate pīnă acum, dar īn special capitolul al VII-lea, sunt dominate de cele două sentimente cardinale: onoarea şi dezonoarea, īn jurul cărora se ţes metaforele şi alegoriile. Punerea discretă īn antiteză a celor două sentimente amplifică expresivitatea poetică.
El recurge la cuvintele ,,pată”, ,,ruşine”, ,,rugină pe-o armă de viteaz”, ,,vierme” – pentru a sugera dezonoarea, şi, īn opoziţie cu ele, la cuvintele ,,albeaţă din obraz”, ,,faţa albă”, ,,trai fără mustrare şi fără prihănire”, mormīntul ,,curat şi alb” – pentru a sugera onoarea şi cinstea.
Viteazul respinge deci ,,mila” şi ,,darurile” duşmanului, cerīndu-i doar: ,,Ghirai, mă lasă, īn ora morţii grele/Să mai sărut odată pămīntul ţării mele!” Uimit, Hanul desface cu propria-i mīnă ,,cumplitul lanţ”, ,,unealta de robie” sub care ,,leul zace”, zicīndui grabnic: ,,Tată, ia calul meu şi du-te!” Şi poemul se īncheie magistral cu episodul reīntoarcerii lui Dan, grav rănit, de pe pămīntul patriei, unde, īn ,,aerul Moldovei”, de care-i fusese ,,dor” de ceasul din urmă a vieţii, ,,inima lui creşte”, ochii-i plini de jale ,,privesc prin lacrimi podoaba ţării sale”. Īn locul acela, de dincolo de Nistru, ,,Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluceşte,/Īşi pleacă fruntea albă, smerit īşi face cruce/Şi pentru tozdeauna sărută ca pe-o moaşte/Pămīntul ce tresare şi care-l recunoaşte.../Apoi el se īntoarce la hanul, intră-n cort,/Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort!”.
Pasajul īntreg respiră īn aer de măreţie, caracteristic tragediilor antice. Este impresionant faptul că eroul adaugă īncă o virtute īn paleta īnaltelor sale īnsuşiri morale: credincios cuvintului dat lui Ghirai, el se īntoarce la hanul şi acolo ,,palid” şovăieşte, apoi ,,cade mort”. Remarcabilă este şi imaginea vizuală creată de poet: ,,Dan, īnghenunchiat ..pe iarba ce străluci”, īşi pleacă ,,fruntea albă” şi sărută pămīntul ţării ce ,,tresare şi care-l recunoaşte”. Personificarea pămīntului este de asemenea superbă.
Să mai precizăm un fapt: V. Alecsandri se arată şi aici preocupat (ca şi īn poezia Sergentul) de a sublinia o idee scumpă lui: recunoaşterea eroismului poporului nostru de către reprezentanţii altor naţiuni. De aceea, īn final, hanul rosteşte ,,cu durere”, la căpătīiul viteazului căzut la datorie: ,,O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,/Avīnd o viaţă verde īn timpul tinereţii!…/Şi albă ca zăpada īn iarna bătrīneţii!” eroul deci smulge admiraţia duşmanului pentru īnaltele sale virtuţii morale: eroism, devotament, demnitate şi puritatea sufletească. Īmbinarea fericită a comparaţiei cu metafora şi aligoria conferă fragmentului un īnalt conţinut emoţional.
Un procedeu stilistic de remarcat, īn aceste versuri finale (capitolul VII) este repetiţia, prin care Alecsandri obţine o subliniere şi o intensificare deosebită a acţiiunilor sau un plus de expresivitate (,,nu scade”…,,să scad”; ,,mă lasă”…,,lasă” etc.). repetiţia dintīi realizează o enalogie īntre imposibilitatea ca Ceahlăul să ajungă un muşuroi sub furtună şi imposibilitatea ca Dan să-şi lepede credinţa ,,sub vīntul soartei”.
Mai poate fi remarcată şi stăruinţa, aproape obsesivă, cu care Alecsandri, bun cunoscător al limbii populare, marchează persoana I īn răspunsurile date de Dan. Poetul respectă acum exprimarea populară, care nu arată (īn mod obişnuit) pe autorul acţiunii prin pronumele personal īn nominativ, ci se mulţumeşte cu indicaţia dată de desinenţa verbului; īn schimb apar pronume personale īn dativ şi acuzativ. Persoana I este īnsă indicată şi prin pronumele posesiv, folosit ca adjectic: ,,fruntea mea”, ,,a mea armă”, ,,obrazul meu”, ,,mormīntul meu”, ,,al meu dor”, ,,pămīntul ţării mele”. Valoarea stilistică a pronumelui se datoreazp şi intenţiei de a sublinia tonul de confesiune, rostit la persoana I, mai ales ca verbele singure n-ar fi reuşit să marcheze această intenţie.
Dacă īn conturarea personajului principal, Dan, am putut urmări varietatea procedeelor de caracterizare folosite de autor, concomitent cu reliefarea unot procedee artistice, īn portretizarea lui Ursan vom schiţa doar cīteva aspecte.
V.Alecsandri prezintă pe Ursan (īn mod discret) ca fiin prietenul şi tocarăşul de luptă al lui Dan; el este īnfăţişat numai din linii colţuroase şi din umbre: ,,Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,/Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat,/Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat,/E scurt la grai, năprasnic, la chip īntunecos,/El este de peste Milcov pribeag misterios”.
Şi el intra-n duşmanii ,,ca vieru-n stuhu tare”, pe vremea marelui Ştefan, iar acum īngrijeşte de ,,sirepe hergelii” şi ,,stă de pază īn mijlocul cīmpii”, adică la hotarele ţării. Prin ocupaţia lui paşnică, prin faptul că are avere şi o fată vitează, Fulga, se sugerează discret dragosteade pace a poporului romān. El e de ,,peste Milcov”, un fel de Hercule misterios, fapt ce ne duce cu gīndul la ideea de unitate a romānilor de pretutindeni. Viteaz, hotărīt, imprevizibil, priveşte ,,grozavu-i buzdugan” cu mult drag şi-l īnsoţeşte pe Dan īn luptă cu tătarii, pīnă la sosirea ostaşilor din Orhei (cīnd este rănit şi salvat de fiica sa, Fulga).
Se impune o scurtă observaţie şi cu privire la peronajul Ghirai, simbol al duşmanului, al invadatorului – cum era şi Baiazid, din Scrisoare III; dar personajul lui v.Alecsandri, deşi are aceeaşi cruzime şi poftă de jaf, deşi doreşte să-l ucidă, din răzbunare, pe viteazul Dan, se pleacă īn faţa demnităţii şi patriotismului profund al acestuia, īngăduindu-i să-şi ia rămas bun de la pămīntul ţării. Sentimentul lui este de respect filial: ,,Tată, ia calul meu şi du-te!”.
Vorbele de laudă pe care le rosteşte Ghirai īn final, şi sentimentul cu care le īnsoţeşte, cel de durere, pun mai bine īn evidenţă deosebitele īnsuşiri ale eroului principal, Dan.
Sub raportul versificaţiei, observăm că V.Alecsandri cultivă versul lung, de 13-14 silabe, ritmul este iambic, iar rima īmperecheată: (,,străluce” - ,,cruce”; ,,moaşte” - ,,recunoaşte”;  ,,tinereţii” - ,,bătrīneţii”).
 Poemul Dan, căpitan de plai īmpleteşte istoria cu folclorul, realitatea cu fantasticul,iar deasupra tuturor sentimentelor predomină dragostea de ţară a celor doi eroi: Dan şi Ursan.
Vasile Alecsandri e considerat ,,rege al poeziei”,de către M.Eminovici īn poezia sa Epigonii şi pentru măisstria cu care a īnfăţişat ochilor şi sesibilităţii noastre istoria: ,,El deşteaptă-n sīnul nostru dorul ţării cei străbune, /El revoacă-n dulci icoane a istoriei minunei/Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.
 Dacă īn continuare personajul principal, Dan, am putut urmări varietatea procedeelor de caracterizare folosite de autor, concomitent cu reliefarea unor procedee artistice, īn portretizarea lui Ursan vom schiţa doar cīteva aspecte.

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro