1 Comunicarea - intre terapie si interrelaţie

Multitudinea cunoştinţelor acumulate la nivelul diferitelor ştiinţe şi discipline privind comunicarea, deprinderea şi consolidarea regulilor de interacţiune umanã îi ajutã pe subiecţi sã-şi adecveze relaţiile cu semenii lor, chiar sã dispunã de o mai bunã înţelegere şi mai profundã a stilului lor de a intra în legãturã cu alţii.
În mod obişnuit metodele din psihologia socialã, psihologia clinicã, psihoterapie se centreazã pe intervenţia în cazul de non-comunicare, de relaţii negative, de relaţii compromise, inadecvate, în cazuri de nenorociri şi implicaţii asupra psihicului uman. Aşa s-au structurat metode şi mijloace de intervenţie psihoclinicã, în cazuri de mariaj nefericit, în familiile în care copii devin "problemã" pentru pãrinţii lor. Cu oarecare tradiţie se utilizeazã consilierea şi psihoterapia de cãtre psihologi, psihiatri, sistem social, se încearcã "sfatul genetic", terapie individualã premaritalã, terapie de familie etc.
Din deceniul 8 al secolului XX, specialiştii evaluând modalitãţile practic infinite de distorsionare a interrelaţiei umane, de "viraj" spre destructurarea familiei şi a rolului pãrinţilor în creşterea şi educarea copiilor s-au îndreptat ca şi în medicinã spre prevenirea tulburãrilor psihosociale la nivel individual şi grupal.
În acest sens putem spune cã au apãrut şi s-au perfecţionat metode care se referã atât la individ cât şi la cuplu, la familie - cu scopul de a oferi modele pentru dobândirea abilitãţilor care sã permitã subiecţilor prevenirea ori minimalizarea problematicii. S-au efectuat numeroase studii privind consolidarea relaţiilor armonioase de tip non-stresant - prin identificarea ori adecvarea unui nivel înalt de satisfacţie şi competenţe.
În paralel, aceleaşi studii ca şi altele anume imaginate au cãutat sã pregãteascã subiecţii pentru înţelegerea vieţii, a dificultãţilro ei, ca şi a schimbãrilor din cadrul existenţei umane - care pot traversa cãsãtoria, interrelaţiile de serviciu etc.[1].
În prezent existã numeroase manuale şi tratate care doresc sã sugereze subiectului uman cum sã înveţe singur sã se protejeze (teach - yourself manuals) şi astfel sã previnã stresul intrafamilial. Existã, de asemenea, metode care îşi propun sã îmbogãţeascã pe subiect cu dovezi de auto-cunoaştere cu metode pentru o mai bunã cunoaştere a cuplului, a familiei, cu sfaturi pentru practicienii care sugereazã soluţii privind prietenia, întemeierea familiei, consiliere în probleme religioase, respectarea vecinãtãţii, consolidarea simpatiilor etc.
Chiar dacã majoritatea acestor persoane care dau sfaturi nu pot efectua terapii şi consiliere bazate pe reguli bine fondate ştiinţific, trebuie preluat ajutorul pe care îl dau direct, sugerând subiecţilor prezentarea la psihoterapeut.
Aceste metode opereazã, de fapt, în planul interrelaţiei intime ajutând totodatã la deprinderea unor capacitãţi de învãţare în plan profesional şi de abilitare chiar în interiorul relaţiei.
Între metodele de învãţare şi tratament pentru relaţiile de tip intercomunciare, enumerãm:
• psihoterapia,
• deprinderea abilitãţilor sociale,
• sfat pre-marital,
• sfat marital,
• terapie comportamentalã maritalã,
• terapie de familie,
• maximizarea interrelaţiilor de cuplu,
• auto-ajutorarea pentru pãrinţi singuri, persoane divorţate etc.

În prezentul material noi nu insistãm şi nu detaliem aceste metde, deşi ele sunt extrem de importante atât în stabilirea contactului, a comunicãrii, cât mai ales a alãturãrii sau estompãrii anxietãţii, a ostilitãţii, a conflictelor interumane.
Comunicarea verbalã sau non-verbalã, cu reguli sau fãrã reguli conştientizate de partenerii "ecuaţiei", flexibilã ori cu dificultãţi percepute de ambele pãrţi, operând indiferent de sex, vârstã, culturã, nivel socio-material - este apanajul vieţii umane fiind în aceeaşi mãsurã aptã sã degenereze în conflicte, în stres ori chiar în autism (în cazurile patologice).

1 De aceea, studii extrem de laborioase au formulat ipoteze şi metode de intervenţie în "învãţarea" interrelaţiei umane. Interesant este faptul cã încercãrile de cunoaştere umanã merg paralel cu strategiile de intervenţie şi tratament a relaţionãrii umane defectuoase sau insuficiente. Ceea ce se prezintã frecvent în ultimii ani în acest domeniu al psihologiei este dorinţa specialiştilor de a clasifica, ordona, ajuta, sintetiza modalitãţile de relaţionare ca şi regulile de prevenire a impactului între parteneri, în cuplu, în familie. Noi am prezentat în paginile anterioare un set de reguli pentru stabilirea unor bune relaţii în familie, în activitatea profesionalã, între prieteni, între vecini etc.
Din perspectiva terapiei şi prevenirii conflictelor în cadrul comunicãrii dorim sã menţionãm cãutãrile psihologicilor şi sociologilor care se referã generic la:
a) Reguli privind schimbul de idei, informaţii şi intimitate;
b) Reguli privind conflictul - ambele tipuri de reguli presupunând confruntarea şi declinarea (evitarea) responsabilitãţilor la comunicarea umanã.
Atunci când membrii familiei sunt capabili sã se asculte unii pe alţii, sã se întrebe şi sã comenteze asupra subiectelor în raport cu care doresc sã se înţeleagã, sã se foloseascã de cuvinte pe care le aşteaptã sau sã se pronunţe pentru a obţine consens informaţional, ei pot conlucra şi interacţiona optim, astfel încât fiecare sã fie stimulat în a se dezvolta şi a resimţi satisfacţie[2].
Prin intermediul analizei comunicãrii în microgrupul familial se pot constata eventuale incoerenţe în modul în care rolurile familiale sunt asumate şi exercitate. Astfel, se pot structura configuraţii defectuoase ale rolurilor conjugale[3], prin hipertrofia sau hipotrofia rolurilor de sex (amplificarea sau diminuarea unor comportamente specifice masculinitãţii şi feminitãţii), inversarea rolurilor de sex prin dezvoltarea unor comportamente maritale de substituţie reciprocã ("travestiul psihosocial conjugal"), desincronizarea rolurilor conjugale, incompletitudinea rolurilor maritale şi parentale.
În relaţiile conjugale şi familiale, membrii microgrupului îşi pot asuma în diferite conjuncturi diverse stãri ale eu-lui, uneori împietând asupra raporturilor normale de echilibru în cadrul structurii familiei. Astfel, putem constata, prin intermediul comunicãrilor pe care şi le adreseazã, existenţa unor incoerenţe în maniera de a-şi juca rolurile.
Metodele comportamentale de rol ale soţilor (pãrinţilor) sunt de cele mai multe ori preluate din familiile lor de origine, de la propriii lor pãrinţi. Stilurile de comunicare şi de acţiune ale acestora explicã în mare mãsurã comportamentul comunicaţional al copiilor, deveniţi adulţi şi pãrinţi la rândul lor, prefigurând aşa-numita "matrice a scenariului de viaţã"[4] .
Pe parcursul dialogului familial, se utilizeazã toate modalitãţile de comunicare posibile: înţelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau concilierea, intelectualizarea sau "celebrizarea", indiferenţa sau neutralitatea, uneori detaşarea sau neimplicarea. Fiecare din aceste posibilitãţi pot sã alterneze situaţional la fiecare din membrii familiei, dar pot deveni şi dominante prin frecvenţa lor, adevãrate tipare de comunicare proprii unuia sau altuia din membrii familiei.
Clasificãri şi sistematizãri moderne apreciazã cã stilul comuni-caţional al unei persoane poate fi mofil, deschis, utilizând adecvat toate modalitãţile de comunicare, sau rigid, folosind predominant un tip (de ex., stilul dominator-autoritar, sau stilul submisiv-supus). În general, puţini oameni sunt înclinaţi sã acţioneze permanent pe o singurã cale, deşi existã persoane structurate astfel încât sã utilizeze predominant una.
Pentru majoritatea terapeuţilor familiei, comunicarea este cea mai importantã problemã[5] , esenţa terapiei constând în învãţarea "deprinderilor" de a comunica[6].
În acelaşi sens, V.Satir considerã cã existã cinci cãi de care indivizii umani se folosesc pentru a comunica: concilierea, dezaprobarea, rezonabilitatea, irelevanţa mesajului, concordanţa.
Ameliorarea comunicãrii intrafamiliale, aşa încât sã devinã satisfãcãtoare şi securizantã pentru nevoile tuturor membrilor familiei constituie un obiectiv central al terapiilor familiale. În cadrul practicãrii acestor terapii este necesar ca terapeutul sã fie preocupat şi de propriul mod de comunicare cu pacienţii, întrucât poate emite el însuşi, inconştient, duble mesaje[7].
Modul în care membrii familiei se aranjeazã între ei în spaţiul terapeutic (stau în picioare, stau jos, se mişcã), reflectã considerabil gradul de încordare sau relaxare, calitatea şi intensitatea stãrilor lor emoţionale, natura comunicãrilor.
În ultimele decenii psihoterapia de familie nu îşi propune numai o însãnãtoşire a tiparelor de comunicare defectuoase, ci şi o estetizare a acestora, în sensul stimulãrii armoniei interpersonale a nucleului familial. Pentru aceasta trebuie identificate mai întâi stilurile de comunicare care predominã în familie ca şi semnificaţiile lor pentru echilibrul şi dezvoltarea acesteia.